Părintele GEORGE COSMIN PIŢ: "E mai puternic aurul care uneşte decât banii care despart!"

- parohia ortodoxă Slimnic, judeţul Sibiu -

Se simţea ostenită. Îi smulseseră părul din cap şi degetele i le tăiaseră, înainte s-o arunce în cazanul cu apă clocotită. Dar Dum­nezeu, Dumnezeul ei, nu o lăsase pe Mavra să piară. Acum îi legaseră trupul nedrept de tânăr pe o cruce şi o aşezaseră în faţa celei pe care mirele său, Timotei, abia dacă mai sufla. L-au chinuit şi pe el în fel şi chip, doar, doar îl vor face să renunţe la cre­dinţa lui. Îl lăsaseră fără vedere, dar încă mai simţea cum viaţa se scurge, picătură cu picătură, din trupul preafrumoasei sale soţii. Au crezut păgânii că astfel le vor slăbi credinţa şi-i vor face închină­tori la idoli. N-aveau de unde să ştie - şi cum să fi înţeles, oare? - cât de puternică este iubirea şi cât de veşnică o poate face credinţa în Iisus Hristos! A trecut o zi şi încă una. Li se făcuse somn, după ce simţiseră că nu mai pot de foame şi sete. Slujitorii ighe­monului din Tebaida îi ispiteau neîncetat, făgă­duindu-le bu­nă­tăţi şi avuţii şi viaţă. Ce viaţă va mai fi fost însă aceea, fără de Hristos, fără de Dumne­zeul veşniciei de care se simţeau aproape, tot mai aproape? Se îm­bărbătau unul pe altul, dormeau cu rândul, doar să nu cadă, să nu cadă... Şi, după nouă zile, s-au stins. Timotei avea 20 de ani, iar soţia sa, Mavra, doar 17. Erau frumoşi şi tineri şi aveau, cum se spune, toată viaţa înainte. Ştiau prea bine asta, şi de aceea au ales-o, doar că nu pe cea pământească, ci pe cea veş­nică. Răsplată pentru sacrificiul lor.
Martiriul lor i-a aşezat pe Timotei şi Mavra în rân­dul sfinţilor. Iar una din bisericile care-i au drept ocrotitori este şi cea din Slimnic, judeţul Sibiu. Poa­te singura din ţară cu acest hram, mai puţin obişnuit.

Acatistul din seara nunţii

"S-a întâmplat să aflu de viaţa şi existenţa aces­tor doi sfinţi pe când eram în anul doi la Faculta­tea de Teologie din Sibiu. Era 3 mai, ziua în care ei sunt celebraţi în calendar, iar părintele Vasile Mi­hoc i-a pomenit în cadrul unui maslu oficiat la ca­pela facultăţii. Domnia sa are 13 copii şi poate de aceea are o evlavie aparte pentru sfinţii căsă­toriţi. Atunci, a vorbit atât de frumos şi sensibil despre Timotei şi Mavra, încât mi-am dorit să aflu mai multe despre viaţa lor. Şi am fost surprins să constat că nu exista niciun acatist care să le fie închinat. Am căutat peste tot, poate găsesc ceva, dar nimic! Nici în limba rusă, nici în engleză, fran­ceză sau germană. Şi am simţit, aşa, ca o părere de rău, că parcă prea impresionant fusese chinul celor doi. Am cerut binecuvântarea Părintelui Mihoc şi a duhovnicului meu şi am îndrăznit să scriu eu un acatist al sfinţilor Timotei şi Mavra. Un an mai târ­ziu, l-am oferit cadou soţiei mele, în seara nunţii", povesteşte părintele George Cosmin Piţ.
Părintele Piţ e originar din Satu Mare. Primii ani, ca preot, i-a petrecut în parohia Marga, din ju­deţul Caraş-Severin, apoi, în 2006, a ajuns la Slim­nic. Biserica în care a fost hirotonit are şi ea o po­veste ciudată, al cărei curs aştepta, parcă, pe cineva vrednic să-l aşeze într-un rost. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă încă din anul 1990. Şi au tot ostenit la ea meşterii mai bine de un deceniu, apoi s-au oprit şi biserica a rămas neterminată. Erau din ea doar zidurile şi acoperişul. Atât. Şi, undeva, speranţa tăinuită a localnicilor că într-o zi vor avea s-o vadă gata, fie ce va fi, chiar dacă forma sa apar­te n-o înţeleg nici acum pe de-a-ntregul. "Bise­rica are o formă mai neobişnuită. Aşa au gândit-o cei care au proiectat-o: ca o îmbinare între stilul brân­covenesc, cel moldovenesc şi cel din Ardeal. În plus, are două turle: cea din naos, asemănătoare turlelor bisericilor de lemn din Maramureş, doar că e din zid, iar turla principală e aidoma celor exis­tente la mânăstirile din Bucovina, Moldoviţa şi Suceviţa, în formă de stea cu opt colţuri. Nu se prea fac biserici cu două turle, de regulă numărul aces­tora trebuie să fie impar", spune părintele.
În vara lui 2006, când părintele Piţ a fost hiroto­nit preot la Slimnic, ÎPS Laurenţiu Streza, Mitro­po­litul Ardealului, prezent la eveniment, i-a dat preo­tului o misiune de îndeplinit: în preajma Crăciunu­lui, în biserica aceasta să fie deja oficiată prima slujbă. Asta presupunea o muncă serioasă, într-un timp scurt.
Cuvântul Mitropolitului le-a fost, cumva, cre­din­cioşilor din Slimnic ca o trezire din amor­ţeală. S-au strâns în jurul preotului Piţ familii întregi, tot satul chiar. Şi au reuşit ca, înainte de Cră­ciun, cum primi­seră înalta misiune, să asiste cu toţii la pri­ma slujbă în biserica cea nouă. La interior, a fost nevoie de o tencuială specială, pe care să se poată apoi picta, în frescă, cei peste 1000 de mp. "Pentru că primisem apro­barea Mitro­politului, am ales drept al doilea hram al bisericii ziua Sfinţilor Ti­motei şi Mavra, primul fiind cel al Sfintei Cuvioa­se Paras­cheva. Era firesc să avem, astfel, în inte­rior, pictate câteva scene din viaţa celor doi sfinţi soţi, iar asta a fost o ade­vărată provocare pentru pictor. Pentru că nu există nicăieri altun­deva pictate, el a tre­buit să creeze totul pe baza celor pe care le citea despre sfinţii Timotei şi Mavra", precizează părintele Piţ.

"Vai de cel singur!"

Într-una din icoane, Sf. Ti­mo­tei ţine în mână un pa­pirus, pe care este scris un citat semni­fi­cativ din Ecle­siast: "Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul singur, căci dacă unul cade, îl ridică celălalt. Dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice!". Pă­rintele Piţ îmi explică: "Acest ci­tat mi se pare extrem de potrivit pentru ceea ce au pătimit ei. Pe cei doi sfinţi, stăpânul cetă­ţii i-a pus faţă în faţă, pentru că a vrut ca fie­care să privească chi­nu­rile celuilalt şi asta să fie o suferinţă în plus pentru fie­care dintre ei. În scurta lor viaţă, s-au în­curajat unul pe celălalt, au fost amândoi puternici, au înţeles că fericirea înseamnă a nu te lepăda de Hris­tos, că fericirea este şi pămân­tea­nă, dar mai ales este veşnică în faţa lui Dumnezeu. Sigur, sunt multe astfel de pilde în vie­ţile sfinţilor: a nu te lăsa, a empatiza cu nepu­tinţele celuilalt. Se spune că atunci când erau foarte slă­biţi, în ultimele zile de pătimire, Ti­motei şi Mavra se încurajau reciproc să nu adoar­mă, ceea ce iar a fost o luptă, pentru că de somnul lor ar fi pu­tut să profite cel rău. Încura­jarea aceas­ta perma­nentă, a vedea, a simţi mereu ce se întâm­plă cu ce­lă­lalt, în­seamnă foarte mult. Nu cred că un soţ sau o soţie care se respectă nu vede ceea ce trăieşte celălalt. Când unul e mai slab, celălalt trebuie să sară, să-i întindă mâna, să-l ridice, să-l încurajeze, aşa se menţine fericirea într-o familie. Cred că familiile fericite nu sunt cele care nu au probleme, ci cele care trec de ele, iar cei doi soţi rămân împre­ună. Asta înseamnă iubirea. Viaţa celor doi, Timotei şi Mavra, ca soţi, s-a con­centrat în 21 de zile, şi, deşi foarte tineri, au ac­ceptat cu seni­nătate acest sacri­ficiu în numele cre­dinţei, ceea ce spune multe des­pre cum au fost edu­caţi în fami­liile lor. De obi­cei, la tinereţe eşti mai slab, alegi comoditatea, dar poa­te aşa gândim noi acum, după sute de ani, ca vic­time ale hedonis­mu­lui, ale comer­cialului promo­vat agresiv. Cu sigu­ranţă, lucrurile erau mult mai simple atunci, nu erau atâtea infor­maţii, iar viaţa lor era mai plină de credinţă, de dragoste de Dum­nezeu".
Şi continuă părintele Piţ: "Când Timotei şi Ma­vra au fost martirizaţi, era perioada exuberantă a credinţei, martiriul, sângele, în loc să sperie, aveau valoare de sămânţă: mulţi din martori se conver­teau la Hristos, deşi erau păgâni, văzând puterea celor ce pătimeau". Părintele dăruieşte fiecărui cu­plu de tineri căsătoriţi acatistul sfinţilor Timotei şi Mavra şi, îmi spune, în 19 ani de preoţie, doar o singură pereche dintre aceştia au ajuns la divorţ.

- Ce anume din viaţa sfinţilor Timotei şi Ma­vra ar putea servi drept îndemn pentru tinerii că­să­toriţi?

- Ei au fost foarte tineri, s-au căsătorit la vârste la care ar putea fi aproape o blasfemie să se mai în­tâmple azi. De ce s-ar mai căsători doi oameni dacă nu caută să se ajute, să se respecte, să se spri­jine? Într-un moment anume, mereu e unul mai slab de­cât celălalt. Poate că multe din necazurile fami­liilor vin şi de aici: cei doi stau împreună ani de zile, re­fu­ză venirea pe lume a copiilor, apoi când vor să-i aibă, nu se mai poate. Dacă au spus nu mereu, corpul uman, care e repetitiv, asta a învăţat şi, la rândul lui, spune nu. Ca preot, poţi interveni la nivel personal, în spovedanie, dar e greu de impus aşa ceva. Părinţii ar trebui să-i îndrume, discret şi cu foarte mult tact, astfel încât prin sfat, prin exem­ple sau contraexemple vor ajunge să-şi revizuiască atitudinea faţă de căsătorie.

- Credeţi că, în ziua de azi, fie şi metaforic vor­bind, ar mai fi mulţi dispuşi să se lase legaţi pe cruce, nu numai ca să-şi îmbărbăteze partenerul, ci mai ales ca să-i fie alături până la capăt?

- Lucrurile nu se pot face fără Hristos. Tind să cred că, în ciuda men­­talităţilor pe care ei, părinţii sau societa­tea le au, tinerii că­sătoriţi ar trebui să lucreze împreună cu Hristos, să încerce să privească amân­doi în aceeaşi di­recţie: spre Hristos, spre Maica Dom­nu­lui. De fapt, cred că ar trebui cu toţii să încercăm, în ciuda modului în care ne complicăm viaţa, să înţelegem această sim­­plitate pe care ne-o dau pildele din vie­ţile sfinţilor că­sătoriţi, să încercăm să plecăm genun­chii şi să avem a­ceastă sinceritate ma­ximă în faţa Mân­tuito­rului. Să nu uităm ce spunea Maica Dom­nu­lui, la nunta din Cana Ga­lileii, celor ce um­pleau vasele cu apă: să faceţi ce vă va spune Iisus! Trupul e un vas, metaforic, dar poate fi de cinste sau de necinste, iar apa turnată în vas e sim­bolul Duhului Sfânt şi al purificării. Cred că mult s-ar schimba dacă am face asta, şi în căs­nicie, şi în viaţa de zi cu zi. E nevoie de răbdare, respect re­ciproc, de bun simţ, iar astea vor fi va­labile mereu.

- Tinerii, copiii din ziua de azi, sunt pregătiţi pentru o astfel de viaţă de familie?

- De cele mai multe ori, tinerii învaţă mai greu din greşelile altora, vor să le facă pe ale lor şi asta se întâmplă în orice vremuri. Sunt multe cazuri în care tinerii au făcut ce-au vrut, n-au ascultat nici de sfaturile părinţilor, nici de ale preotului. Poate e prea bine hrănit acest orgoliu, de a nu asculta nici de mamă, nici de tată, nici de duhovnic, de a face de capul tău. Apoi, îşi revin şi încearcă să-şi recon­struiască frumos viaţa, după o rătăcire. Lucrurile ar trebui făcute cu rost, toate la vremea lor. Uitaţi, e foarte greu şi complicat, foarte rar se mai întâmplă astăzi ca doi tineri să-şi păstreze fecioria până la căsătorie. Dacă pui pe primul loc împlinirea profe­sională, cariera, sau cine ştie ce realizare materială şi tot amâni taina cununiei, nu poţi, e foarte greu, trebuie să ai mentalitate de monah ca să trăieşti în feciorie până după 30 de ani, să spunem. Punerea în faţă a carierei nu în­tot­deauna e de bun au­gur pen­tru viaţa luată ca întreg. Întâi alegem, apoi cule­gem. Iar noi, ca preoţi, am ajuns să ne bucurăm dacă, în tot acest timp, unul sau al­tul dintre soţi sau chiar amândoi au avut doar câte un singur partener.
E această mentali­tate la modă acum, care-i face pe tineri să meargă pe un drum rătăcit, apoi îşi revin şi-ncearcă să coloreze frumos urâţenia căreia i-au fost victime. Şi toa­tă rătăcirea asta în­ce­pe cam în perioa­da liceului. Atunci, copiii se desprind de părinţi, au tot felul de anturaje, iar răul, din păcate, se ia mai iute decât binele. Apare ruşinea, ceea ce-i face să nu mai vină la spovedanie, se pierd, ră­tăcesc, dar apoi îşi revin, se refac.

- Ce poate face preotul în acest sens?

- Singur preotul nu poate face foarte multe, doar alături cu şcoala şi, mai ales, cu familia. În plus, fie­care paro­hie, fiecare sat au un duh propriu, fiecare comunitate generea­ză o stare, o atmo­sfe­ră spirituală apar­te. În Slimnic, de exemplu, exis­tă o tea­mă foarte mare de pă­ca­tul avortului. Fami­liile acceptă mai degrabă naş­te­rea la vârste fra­gede sau în afara căsă­toriei, acceptă a­ceas­­tă aşa-zisă ru­şine, căci în faţa lui Dumnezeu e mult mai grav avortul. Se încă­pă­ţânează să nu alea­gă avortul, iar asta e o mentali­tate ce s-a con­struit în timp. Me­reu, la pre­dici, le vorbim des­pre asta şi e îmbucu­rător că oamenii au înţeles şi aplică în viaţa reală cu­vân­tul Mântuito­rului.

- Alcoolul şi problemele fi­nan­­ciare sunt cele care duc, de multe ori, la vio­lenţă, şi atunci ceva se rupe defi­nitiv între cei doi soţi, fără doar şi poa­te. Până unde ar trebui să meargă sacrificiul de sine, într-o căsnicie?

- Din păcate, mulţi fug nu numai în faţa vio­lenţei, ci şi atunci când partenerul se întâmplă să aibă o boală incurabilă. Şi asta e şi mai trist, să-l abandonezi când e mai lipsit de putere. Cred că şi naşii au un rol foarte important, ei ar trebui să fie o autoritate în viaţa finilor, ca trimişi ai preotului în viaţa mirilor. Violenţa bărbatului asupra femeii e un prag categoric, de unde drumurile ar trebui să se despartă. Duhovnicii şi sfinţii părinţi care refuzau categoric ideea divorţului au trăit în alte vremuri. Acum, oamenii s-au sălbăticit, iar violenţa poate fi o graniţă la care te opreşti. În privinţa problemelor financiare, însă, cred că ar trebui să fie mult mai puternic aurul care uneşte decât banii care despart.

Crucile-potir

Dincolo, însă, de o biserică cu o formă şi un hram mai puţin întâlnite, Slimnic mai are ceva apar­te: crucile-potir din lemn, pe care le creează copiii şi ti­nerii din localitate. Casa parohială dispune, la de­misol, de un spaţiu generos, iar părintele Piţ a decis să-l amenajeze, în 2010, pentru activităţi pe care copiii şi tinerii să le desfăşoare atât sub îndru­marea domniei-sale, cât şi a doamnei preotese Vera Piţ, profesoară de limba franceză. Aşa s-a năs­cut Cen­trul Parohial "Sf. Timotei şi Mavra". "Crucile-potir s-au născut cumva din joaca unor copii, pe care i-am provocat să deseneze ceea ce le citeam şi le ex­plicam din Sfânta Scriptură. Le spuneam şi lor, aşa cum le spun frecvent şi enoriaşilor, că Iisus s-a răstignit o singură dată, dar noi ne împărtăşim de această roadă a jertfei Sale de pe cruce de fiecare dată când suntem prezenţi la Liturghie şi ne împăr­tăşim din potirul euharistic al Liturghiei. În teolo­gie, coasta lui Hristos este potirul pe care preotul îl ţine în mână. Aşa a apărut îngemănarea aceasta între cruce şi potir. La început, crucile au avut o for­­­mă mai simplă, dar apoi a apărut ideea de a le pic­ta şi de a scrie pe ele texte specifice sărbătorilor de peste an, din Sfânta Scriptură sau din marii teologi şi învăţaţi ai ţării noastre", explică părintele Piţ.
Crucile, confecţionate din lemn, au aceeaşi pe­cete care se pune şi pe prescură - IS-HR-NI-KA (Iisus Hristos Biruitor) şi sunt colorate de copii, care şi scriu pe ele textele alese. Sunt vândute, apoi, în biserică sau la diverse evenimente culturale, iar banii obţinuţi sunt destinaţi ajutorării unor copii şi familii nevoiaşe din Slimnic. De un succes bineme­ritat s-au bucurat aceste cruci-potir în anul 2013, anul canonizării Sf. Andrei Şaguna, când cele 100 de cruci realizate de copiii din Slimnic, împodobite cu citate din opera ierarhului transilvănean, au fost expuse la Biblioteca "ASTRA" din Sibiu.
Le privesc şi nu ştiu care dintre ele e mai fru­moa­să, pe care aş alege-o drept cadou pentru cei dragi, căci sărbătorile se apropie. Oarecum întors, darul adevărat e cel pe care pruncii aceştia, creân­du-le, şi-l fac lor înşişi, sufletului lor curat şi pur. Şi-ntreb dacă e vreunul dintre băieţii care, crescut şi educat în tihna bisericii, şi-ar dori să devină preot. "E din ce în ce mai greu pentru tinerii de azi să aleagă preoţia, căci trebuie o pornire şi o chemare specială pentru asta. Nu mai e ca în anii '90. Dacă din generaţia mea sunt preoţi aproximativ 75 la sută, din generaţiile de acum abia dacă mai sunt un sfert. Tinerii vin în biserică, sunt îmbisericiţi, dar nu aleg teologia, ci profesii mai practice, mai concrete. Timp de doi ani, în timpul doctoratului, am susţinut seminarii din Vechiul Testament la Fa­cultatea de Teologie din Sibiu. Şi am observat că studenţii cei mai dedicaţi erau cei care aleseseră Teologia drept a doua facultate, erau mai interesaţi decât ceilalţi, puneau întrebări mai bine ţintite. Se simţea că fac Teologia de drag, nu pentru a şi-o ale­ge neapărat ca profesie. Sigur că Dumnezeu lucrea­ză şi, mai devreme sau mai târziu, fiecare îşi va găsi calea ce i-a fost rânduită", spune părintele Piţ.
Una frumoasă, înclin să cred. Având forma unei cruci, a unui potir sau a unei candele, pe care o altă Mână va fi caligrafiat un sens şi un rost.

Foto: Arhiva personală Pr. George Piţ