Se simțea ostenită. Îi smulseseră părul din cap și degetele i le tăiaseră, înainte s-o arunce în cazanul cu apă clocotită. Dar Dumnezeu, Dumnezeul ei, nu o lăsase pe Mavra să piară. Acum îi legaseră trupul nedrept de tânăr pe o cruce și o așezaseră în fața celei pe care mirele său, Timotei, abia dacă mai sufla. L-au chinuit și pe el în fel și chip, doar, doar îl vor face să renunțe la credința lui. Îl lăsaseră fără vedere, dar încă mai simțea cum viața se scurge, picătură cu picătură, din trupul preafrumoasei sale soții. Au crezut păgânii că astfel le vor slăbi credința și-i vor face închinători la idoli. N-aveau de unde să știe - și cum să fi înțeles, oare? - cât de puternică este iubirea și cât de veșnică o poate face credința în Iisus Hristos! A trecut o zi și încă una. Li se făcuse somn, după ce simțiseră că nu mai pot de foame și sete. Slujitorii ighemonului din Tebaida îi ispiteau neîncetat, făgăduindu-le bunătăți și avuții și viață. Ce viață va mai fi fost însă aceea, fără de Hristos, fără de Dumnezeul veșniciei de care se simțeau aproape, tot mai aproape? Se îmbărbătau unul pe altul, dormeau cu rândul, doar să nu cadă, să nu cadă... Și, după nouă zile, s-au stins. Timotei avea 20 de ani, iar soția sa, Mavra, doar 17. Erau frumoși și tineri și aveau, cum se spune, toată viața înainte. Știau prea bine asta, și de aceea au ales-o, doar că nu pe cea pământească, ci pe cea veșnică. Răsplată pentru sacrificiul lor.
Martiriul lor i-a așezat pe Timotei și Mavra în rândul sfinților. Iar una din bisericile care-i au drept ocrotitori este și cea din Slimnic, județul Sibiu. Poate singura din țară cu acest hram, mai puțin obișnuit.
Acatistul din seara nunții
"S-a întâmplat să aflu de viața și existența acestor doi sfinți pe când eram în anul doi la Facultatea de Teologie din Sibiu. Era 3 mai, ziua în care ei sunt celebrați în calendar, iar părintele Vasile Mihoc i-a pomenit în cadrul unui maslu oficiat la capela facultății. Domnia sa are 13 copii și poate de aceea are o evlavie aparte pentru sfinții căsătoriți. Atunci, a vorbit atât de frumos și sensibil despre Timotei și Mavra, încât mi-am dorit să aflu mai multe despre viața lor. Și am fost surprins să constat că nu exista niciun acatist care să le fie închinat. Am căutat peste tot, poate găsesc ceva, dar nimic! Nici în limba rusă, nici în engleză, franceză sau germană. Și am simțit, așa, ca o părere de rău, că parcă prea impresionant fusese chinul celor doi. Am cerut binecuvântarea Părintelui Mihoc și a duhovnicului meu și am îndrăznit să scriu eu un acatist al sfinților Timotei și Mavra. Un an mai târziu, l-am oferit cadou soției mele, în seara nunții", povestește părintele George Cosmin Piț.
Părintele Piț e originar din Satu Mare. Primii ani, ca preot, i-a petrecut în parohia Marga, din județul Caraș-Severin, apoi, în 2006, a ajuns la Slimnic. Biserica în care a fost hirotonit are și ea o poveste ciudată, al cărei curs aștepta, parcă, pe cineva vrednic să-l așeze într-un rost. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă încă din anul 1990. Și au tot ostenit la ea meșterii mai bine de un deceniu, apoi s-au oprit și biserica a rămas neterminată. Erau din ea doar zidurile și acoperișul. Atât. Și, undeva, speranța tăinuită a localnicilor că într-o zi vor avea s-o vadă gata, fie ce va fi, chiar dacă forma sa aparte n-o înțeleg nici acum pe de-a-ntregul. "Biserica are o formă mai neobișnuită. Așa au gândit-o cei care au proiectat-o: ca o îmbinare între stilul brâncovenesc, cel moldovenesc și cel din Ardeal. În plus, are două turle: cea din naos, asemănătoare turlelor bisericilor de lemn din Maramureș, doar că e din zid, iar turla principală e aidoma celor existente la mânăstirile din Bucovina, Moldovița și Sucevița, în formă de stea cu opt colțuri. Nu se prea fac biserici cu două turle, de regulă numărul acestora trebuie să fie impar", spune părintele.
În vara lui 2006, când părintele Piț a fost hirotonit preot la Slimnic, ÎPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, prezent la eveniment, i-a dat preotului o misiune de îndeplinit: în preajma Crăciunului, în biserica aceasta să fie deja oficiată prima slujbă. Asta presupunea o muncă serioasă, într-un timp scurt.
Cuvântul Mitropolitului le-a fost, cumva, credincioșilor din Slimnic ca o trezire din amorțeală. S-au strâns în jurul preotului Piț familii întregi, tot satul chiar. Și au reușit ca, înainte de Crăciun, cum primiseră înalta misiune, să asiste cu toții la prima slujbă în biserica cea nouă. La interior, a fost nevoie de o tencuială specială, pe care să se poată apoi picta, în frescă, cei peste 1000 de mp. "Pentru că primisem aprobarea Mitropolitului, am ales drept al doilea hram al bisericii ziua Sfinților Timotei și Mavra, primul fiind cel al Sfintei Cuvioase Parascheva. Era firesc să avem, astfel, în interior, pictate câteva scene din viața celor doi sfinți soți, iar asta a fost o adevărată provocare pentru pictor. Pentru că nu există nicăieri altundeva pictate, el a trebuit să creeze totul pe baza celor pe care le citea despre sfinții Timotei și Mavra", precizează părintele Piț.
"Vai de cel singur!"
Într-una din icoane, Sf. Timotei ține în mână un papirus, pe care este scris un citat semnificativ din Eclesiast: "Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul singur, căci dacă unul cade, îl ridică celălalt. Dar vai de cel singur care cade și nu este cel de-al doilea ca să-l ridice!". Părintele Piț îmi explică: "Acest citat mi se pare extrem de potrivit pentru ceea ce au pătimit ei. Pe cei doi sfinți, stăpânul cetății i-a pus față în față, pentru că a vrut ca fiecare să privească chinurile celuilalt și asta să fie o suferință în plus pentru fiecare dintre ei. În scurta lor viață, s-au încurajat unul pe celălalt, au fost amândoi puternici, au înțeles că fericirea înseamnă a nu te lepăda de Hristos, că fericirea este și pământeană, dar mai ales este veșnică în fața lui Dumnezeu. Sigur, sunt multe astfel de pilde în viețile sfinților: a nu te lăsa, a empatiza cu neputințele celuilalt. Se spune că atunci când erau foarte slăbiți, în ultimele zile de pătimire, Timotei și Mavra se încurajau reciproc să nu adoarmă, ceea ce iar a fost o luptă, pentru că de somnul lor ar fi putut să profite cel rău. Încurajarea aceasta permanentă, a vedea, a simți mereu ce se întâmplă cu celălalt, înseamnă foarte mult. Nu cred că un soț sau o soție care se respectă nu vede ceea ce trăiește celălalt. Când unul e mai slab, celălalt trebuie să sară, să-i întindă mâna, să-l ridice, să-l încurajeze, așa se menține fericirea într-o familie. Cred că familiile fericite nu sunt cele care nu au probleme, ci cele care trec de ele, iar cei doi soți rămân împreună. Asta înseamnă iubirea. Viața celor doi, Timotei și Mavra, ca soți, s-a concentrat în 21 de zile, și, deși foarte tineri, au acceptat cu seninătate acest sacrificiu în numele credinței, ceea ce spune multe despre cum au fost educați în familiile lor. De obicei, la tinerețe ești mai slab, alegi comoditatea, dar poate așa gândim noi acum, după sute de ani, ca victime ale hedonismului, ale comercialului promovat agresiv. Cu siguranță, lucrurile erau mult mai simple atunci, nu erau atâtea informații, iar viața lor era mai plină de credință, de dragoste de Dumnezeu".
Și continuă părintele Piț: "Când Timotei și Mavra au fost martirizați, era perioada exuberantă a credinței, martiriul, sângele, în loc să sperie, aveau valoare de sămânță: mulți din martori se converteau la Hristos, deși erau păgâni, văzând puterea celor ce pătimeau". Părintele dăruiește fiecărui cuplu de tineri căsătoriți acatistul sfinților Timotei și Mavra și, îmi spune, în 19 ani de preoție, doar o singură pereche dintre aceștia au ajuns la divorț.
- Ce anume din viața sfinților Timotei și Mavra ar putea servi drept îndemn pentru tinerii căsătoriți?
- Ei au fost foarte tineri, s-au căsătorit la vârste la care ar putea fi aproape o blasfemie să se mai întâmple azi. De ce s-ar mai căsători doi oameni dacă nu caută să se ajute, să se respecte, să se sprijine? Într-un moment anume, mereu e unul mai slab decât celălalt. Poate că multe din necazurile familiilor vin și de aici: cei doi stau împreună ani de zile, refuză venirea pe lume a copiilor, apoi când vor să-i aibă, nu se mai poate. Dacă au spus nu mereu, corpul uman, care e repetitiv, asta a învățat și, la rândul lui, spune nu. Ca preot, poți interveni la nivel personal, în spovedanie, dar e greu de impus așa ceva. Părinții ar trebui să-i îndrume, discret și cu foarte mult tact, astfel încât prin sfat, prin exemple sau contraexemple vor ajunge să-și revizuiască atitudinea față de căsătorie.
- Credeți că, în ziua de azi, fie și metaforic vorbind, ar mai fi mulți dispuși să se lase legați pe cruce, nu numai ca să-și îmbărbăteze partenerul, ci mai ales ca să-i fie alături până la capăt?
- Lucrurile nu se pot face fără Hristos. Tind să cred că, în ciuda mentalităților pe care ei, părinții sau societatea le au, tinerii căsătoriți ar trebui să lucreze împreună cu Hristos, să încerce să privească amândoi în aceeași direcție: spre Hristos, spre Maica Domnului. De fapt, cred că ar trebui cu toții să încercăm, în ciuda modului în care ne complicăm viața, să înțelegem această simplitate pe care ne-o dau pildele din viețile sfinților căsătoriți, să încercăm să plecăm genunchii și să avem această sinceritate maximă în fața Mântuitorului. Să nu uităm ce spunea Maica Domnului, la nunta din Cana Galileii, celor ce umpleau vasele cu apă: să faceți ce vă va spune Iisus! Trupul e un vas, metaforic, dar poate fi de cinste sau de necinste, iar apa turnată în vas e simbolul Duhului Sfânt și al purificării. Cred că mult s-ar schimba dacă am face asta, și în căsnicie, și în viața de zi cu zi. E nevoie de răbdare, respect reciproc, de bun simț, iar astea vor fi valabile mereu.
- Tinerii, copiii din ziua de azi, sunt pregătiți pentru o astfel de viață de familie?
- De cele mai multe ori, tinerii învață mai greu din greșelile altora, vor să le facă pe ale lor și asta se întâmplă în orice vremuri. Sunt multe cazuri în care tinerii au făcut ce-au vrut, n-au ascultat nici de sfaturile părinților, nici de ale preotului. Poate e prea bine hrănit acest orgoliu, de a nu asculta nici de mamă, nici de tată, nici de duhovnic, de a face de capul tău. Apoi, își revin și încearcă să-și reconstruiască frumos viața, după o rătăcire. Lucrurile ar trebui făcute cu rost, toate la vremea lor. Uitați, e foarte greu și complicat, foarte rar se mai întâmplă astăzi ca doi tineri să-și păstreze fecioria până la căsătorie. Dacă pui pe primul loc împlinirea profesională, cariera, sau cine știe ce realizare materială și tot amâni taina cununiei, nu poți, e foarte greu, trebuie să ai mentalitate de monah ca să trăiești în feciorie până după 30 de ani, să spunem. Punerea în față a carierei nu întotdeauna e de bun augur pentru viața luată ca întreg. Întâi alegem, apoi culegem. Iar noi, ca preoți, am ajuns să ne bucurăm dacă, în tot acest timp, unul sau altul dintre soți sau chiar amândoi au avut doar câte un singur partener.
E această mentalitate la modă acum, care-i face pe tineri să meargă pe un drum rătăcit, apoi își revin și-ncearcă să coloreze frumos urâțenia căreia i-au fost victime. Și toată rătăcirea asta începe cam în perioada liceului. Atunci, copiii se desprind de părinți, au tot felul de anturaje, iar răul, din păcate, se ia mai iute decât binele. Apare rușinea, ceea ce-i face să nu mai vină la spovedanie, se pierd, rătăcesc, dar apoi își revin, se refac.
- Ce poate face preotul în acest sens?
- Singur preotul nu poate face foarte multe, doar alături cu școala și, mai ales, cu familia. În plus, fiecare parohie, fiecare sat au un duh propriu, fiecare comunitate generează o stare, o atmosferă spirituală aparte. În Slimnic, de exemplu, există o teamă foarte mare de păcatul avortului. Familiile acceptă mai degrabă nașterea la vârste fragede sau în afara căsătoriei, acceptă această așa-zisă rușine, căci în fața lui Dumnezeu e mult mai grav avortul. Se încăpățânează să nu aleagă avortul, iar asta e o mentalitate ce s-a construit în timp. Mereu, la predici, le vorbim despre asta și e îmbucurător că oamenii au înțeles și aplică în viața reală cuvântul Mântuitorului.
- Alcoolul și problemele financiare sunt cele care duc, de multe ori, la violență, și atunci ceva se rupe definitiv între cei doi soți, fără doar și poate. Până unde ar trebui să meargă sacrificiul de sine, într-o căsnicie?
- Din păcate, mulți fug nu numai în fața violenței, ci și atunci când partenerul se întâmplă să aibă o boală incurabilă. Și asta e și mai trist, să-l abandonezi când e mai lipsit de putere. Cred că și nașii au un rol foarte important, ei ar trebui să fie o autoritate în viața finilor, ca trimiși ai preotului în viața mirilor. Violența bărbatului asupra femeii e un prag categoric, de unde drumurile ar trebui să se despartă. Duhovnicii și sfinții părinți care refuzau categoric ideea divorțului au trăit în alte vremuri. Acum, oamenii s-au sălbăticit, iar violența poate fi o graniță la care te oprești. În privința problemelor financiare, însă, cred că ar trebui să fie mult mai puternic aurul care unește decât banii care despart.
Crucile-potir
Dincolo, însă, de o biserică cu o formă și un hram mai puțin întâlnite, Slimnic mai are ceva aparte: crucile-potir din lemn, pe care le creează copiii și tinerii din localitate. Casa parohială dispune, la demisol, de un spațiu generos, iar părintele Piț a decis să-l amenajeze, în 2010, pentru activități pe care copiii și tinerii să le desfășoare atât sub îndrumarea domniei-sale, cât și a doamnei preotese Vera Piț, profesoară de limba franceză. Așa s-a născut Centrul Parohial "Sf. Timotei și Mavra". "Crucile-potir s-au născut cumva din joaca unor copii, pe care i-am provocat să deseneze ceea ce le citeam și le explicam din Sfânta Scriptură. Le spuneam și lor, așa cum le spun frecvent și enoriașilor, că Iisus s-a răstignit o singură dată, dar noi ne împărtășim de această roadă a jertfei Sale de pe cruce de fiecare dată când suntem prezenți la Liturghie și ne împărtășim din potirul euharistic al Liturghiei. În teologie, coasta lui Hristos este potirul pe care preotul îl ține în mână. Așa a apărut îngemănarea aceasta între cruce și potir. La început, crucile au avut o formă mai simplă, dar apoi a apărut ideea de a le picta și de a scrie pe ele texte specifice sărbătorilor de peste an, din Sfânta Scriptură sau din marii teologi și învățați ai țării noastre", explică părintele Piț.
Crucile, confecționate din lemn, au aceeași pecete care se pune și pe prescură - IS-HR-NI-KA (Iisus Hristos Biruitor) și sunt colorate de copii, care și scriu pe ele textele alese. Sunt vândute, apoi, în biserică sau la diverse evenimente culturale, iar banii obținuți sunt destinați ajutorării unor copii și familii nevoiașe din Slimnic. De un succes binemeritat s-au bucurat aceste cruci-potir în anul 2013, anul canonizării Sf. Andrei Șaguna, când cele 100 de cruci realizate de copiii din Slimnic, împodobite cu citate din opera ierarhului transilvănean, au fost expuse la Biblioteca "ASTRA" din Sibiu.
Le privesc și nu știu care dintre ele e mai frumoasă, pe care aș alege-o drept cadou pentru cei dragi, căci sărbătorile se apropie. Oarecum întors, darul adevărat e cel pe care pruncii aceștia, creându-le, și-l fac lor înșiși, sufletului lor curat și pur. Și-ntreb dacă e vreunul dintre băieții care, crescut și educat în tihna bisericii, și-ar dori să devină preot. "E din ce în ce mai greu pentru tinerii de azi să aleagă preoția, căci trebuie o pornire și o chemare specială pentru asta. Nu mai e ca în anii '90. Dacă din generația mea sunt preoți aproximativ 75 la sută, din generațiile de acum abia dacă mai sunt un sfert. Tinerii vin în biserică, sunt îmbisericiți, dar nu aleg teologia, ci profesii mai practice, mai concrete. Timp de doi ani, în timpul doctoratului, am susținut seminarii din Vechiul Testament la Facultatea de Teologie din Sibiu. Și am observat că studenții cei mai dedicați erau cei care aleseseră Teologia drept a doua facultate, erau mai interesați decât ceilalți, puneau întrebări mai bine țintite. Se simțea că fac Teologia de drag, nu pentru a și-o alege neapărat ca profesie. Sigur că Dumnezeu lucrează și, mai devreme sau mai târziu, fiecare își va găsi calea ce i-a fost rânduită", spune părintele Piț.
Una frumoasă, înclin să cred. Având forma unei cruci, a unui potir sau a unei candele, pe care o altă Mână va fi caligrafiat un sens și un rost.
Foto: Arhiva personală Pr. George Piț