Asemenea unei bijuterii vechi şi de mare valoare, aurul Sibiului a fost curăţat de petele timpului, devenind curat şi strălucitor.
Ziduri şi turnuri care se ruinaseră şi stăteau să se prăbuşească, se înalţă acum cu măreţia de altădată. Pavajul ros de vremi a fost înlocuit cu piatră nouă, iar pereţii au strălucirea primei zugrăveli. La parterul clădirilor, funcţionează magazine cu ştaif, bănci, restaurante sau patiserii cu plăcinte îmbietoare. Turiştii şi locuitorii, deopotrivă, se plimbă seara prin Piaţa Mare, respirând atmosfera de tihnă a burgului, înainte să participe la unul dintre multele evenimente culturale care animă viaţa oraşului. Mă uit, admir, dar memoria mă ia frumos de mână şi mă duce spre anii nouăzeci, când, oficial, eram student la Facultatea de Jurnalistică, abia înfiinţată aici. Frecventam însă şi cenaclurile literare, şi tavernele, în care se reunea boema de atunci a Sibiului.
Salonul visătorilorCaut cu privirea clădirea unde se ţineau şedin-ţele cenaclului "Vladimir Munteanu", numit aşa în memoria unui scriitor sibian, răpus de boală în 1993. Văd faţada luminată de soarele care a scăpătat deja peste turnul Bisericii Evanghelice. Acoperişul din ţiglă nouă deschide spre apus cunoscuţii "ochi ai Sibiului", luminătoarele în formă de pleoapă ale podurilor şi mansardelor. Intram pe sub o arcadă, apoi deschideam o uşă şi urcam într-un salon de la etaj. Întâlneam acolo pe toţi scriitorii "buni" ai oraşului: pe Mircea Ivănescu ("Mopete", cum îşi spunea în poemele sale), îngăduitor cu toată lumea; pe Ion Mircea, care comenta în metafore; pe Dumitru Chioaru, poet erudit şi critic judicios al textelor literare; pe Iustin
Panţa, poetul cu alură de dandy, pe Florin Oancea (dispărut de tânăr dintre noi), pe Ioan Radu Văcărescu sau pe Adela Greceanu. Undeva, într-un colţ, asculta şi observa, ignorat ca orice liceean, Radu Vancu, ajuns apoi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai generaţiei sale. Cu toţii îşi petreceau zilele aplecaţi asupra cărţilor şi propriilor manuscrise, visând în cuvinte, în timp ce oraşul îşi vedea de viaţa lui, făcută din tranzacţii, din planuri antreprenoriale, din muncă şi şomaj. Trecuseră numai trei ani de la căderea comunismului, şi sibienii, întocmai ca toţi românii, îşi căutau un drum propriu în noua lume: deschideau buticuri, încasau comisioane din privatizarea fabricilor, îşi căutau un alt loc de muncă, în timp ce alţii aprindeau o veioză şi umpleau paginile albe cu poezii sau romane, gustând din plin libertatea de a scrie despre ei înşişi aşa cum comunismul nu permisese de-a lungul celor cincizeci de ani. Un grup de scriitori sibieni înfiinţase deja revista "Euphorion", în care regăseam o literatură de neimaginat înainte de 1989. Acum, uşa acelui salon e închisă. Unii s-au dus deja în lumea umbrelor, alţii au plecat spre alte zări. În Sibiu au rămas puţini.
Borta cu cărţiTraversez Piaţa Mare a Sibiului. Deasupra e un cer limpede, iar în jur lumina şi răcoarea unei zile de toamnă. Părinţii îşi plimbă copiii, iubiţii se ţin de mână, un bătrân înaintează cu bicicleta ţinută de ghidon. Odinioară, în piaţă era postată statuia Sfântului Nepomuk, cel aruncat de regele Boemiei în apa Vâltavei, din cauză că a refuzat să încalce taina spovedaniei. Statuia lui a fost înlocuită mai târziu cu monumentul lui Gheorghe Lazăr.
Două epoci diferite, duşmane chiar, şi-au marcat prezenţa printr-o statuie reprezentativă. Acum, în piaţă nu se mai află nici un mare monument. O fântână cu grilaj şi robinet a fost construită în zona centrală. Undeva, spre biserică, a fost încastrată în pavaj o placă din bronz, în memoria manifestanţilor ucişi aici în decembrie 1989. E o placă discretă, abia observabilă, încât, din neatenţie, o poţi călca. Mă strecor pe sub Turnul Sfatului, a cărui imagine îmi era cunoscută încă din copilărie, de pe unele pachete cu biscuiţi. Las în stânga Piaţa Mică şi ajung la Podul Minciunilor. În dreapta, la baza unui perete de casă veche, se află două obloane metalice închise. Parcă ar fi intrarea într-un depozit de cartofi amenjat într-un subsol. Deasupra obloanelor, prinsă de perete, e firma: "Crama Naţional". Se deschide mai târziu, la 18:00. Mă uit printr-o crăpătură. Beznă absolută. Nu ţi-ar veni să crezi că sub obloane se află o cârciumă, cu scări care coboară ca în abis, cu mese şi bănci lungi, să încapă toţi clienţii, cu firide deschise în zidurile de cărămidă, cu tejghea şi cu o uşă tainică, pe care o deschidea uneori proprietara ca să revină cu o carte sub braţ - un dicţionar sau o istorie, ceva edificator - ca să o depună cu fermitate pe masa unor clienţi care se ciondăneau pe vreun subiect cultural. "Luaţi şi consultaţi cartea asta, ca să nu vă mai certaţi ca proştii" însemna gestul ei de maşteră, care ştia să-şi ţină muşterii aproape.
"Tu ce faci mâine?"Ne întâlneam aici deseori, unii studenţi, cum era Dan Tapalagă, ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti din generaţia tânără, alţii deja angajaţi în teatru, la reviste şi ziare, sau artişti plastici cu proiecte mai mult sau mai puţin plătite. Nelipsit era Vasile Bora, originar din Vişeul de Jos, pe atunci încă student la Teologie. Purta paltoane sau pardesie negre, lungi, ţinând în buzunar un ceas cu lanţ, pe care-l confrunta deseori cu ceasul din Turnul Sfatului. Ceasul lui indica mereu ora exactă. Mâna dreaptă o ţinea mai mereu strânsă pe mânerul unei umbrele cu tija lungă, pe care o manevra ca pe un baston. Aşa cobora serile în Crama Naţional, aşteptat de prieteni, pentru a petrece până după miezul nopţii, în discuţii nesfârşite, sub al căror flux clipocea vinul din carafe. După absolvire, Vasile a primit parohie în Apuseni, la Bucium-Saşa, unde a fost preot cândva şi Ion Agârbiceanu, apoi în comuna Bistra, cu multe sate răzleţite pe spinările munţilor. Acolo a construit o biserică pe o stâncă, frecventată de moţii care merg pe jos două-trei ore ca să asculte liturghia. Şi poetul Iustin Panţa cobora deseori în crama de la capătul Podului
Minciunilor. Era, pentru unii, incomod. Obişnuia să-i întrebe pe necunoscuţii care tocmai lăsau paharul cu vin pe masă: "Tu ce faci mâine?". Insul îl privea derutat, bâiguind ceva neconvingător. Panţa avea observaţiile lui, dintre care aceasta revenea constant, anume, că mulţi trăiesc la voia întâmplării, fără niciun plan, fiind incapabili să-şi figureze măcar ziua de mâine, nemaivorbind de anii care vin. Alteori, îl întreba pe câte unul: "Mă, tu ai o iubită?". "Am, cum să nu!?". "Şi unde e iubita ta?". "Cum unde e, acasă!". "Mă, dacă tu o ţii acasă şi nu o iei cu tine, înseamnă că nu o iubeşti!". Iustin a murit după câţiva ani, într-un accident de maşină, undeva prin Ialomiţa, în timp ce se întorcea cu alţi doi scriitori de la Neptun, unde participaseră la un festival internaţional de literatură. A lăsat în urma lui câteva cărţi de poezie apreciate de cititori pentru simplitatea şi, în acelaşi timp, profunzimea mesajului, Iustin fiind unul dintre acei scriitori care nu separau ideile poetice de exigenţele etice ale vieţii. Comportamentul semenilor îl interesa în aceeaşi măsură ca propriile sale vise.
Sibiul anilor nouăzeci a fost transformat prin lucrări edilitare în Sibiul actual, cu adevărat un oraş european, vizitat de zeci de mii de turişti străini, care se pot plimba în voie prin zona centrală, interzisă circulaţiei rutiere. Edilii au marcat trasee care includ muzee şi case de epocă, dar sunt străzi care pentru mine duc spre timpuri mult mai apropiate, spre lumea aceea abia ieşită din comunism, dezmorţindu-se încet în aerul libertăţii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
