Pe-un vârf de deal, cu doi moţi - CRISTIAN VÎRCIU şi CRISTINA NICOLA

"Vrem să arătăm că şi în Munţii Apuseni se pot face lucruri cu rost"

România merge înainte prin cei curajoşi. In­clusiv la sate. Antreprenorii sunt cei care riscă şi câştigă. Iar în ultima vreme, tot mai mulţi îndrăznesc pe seama tradiţiei şi a culturii locale. Şi bine fac. Ei sunt învingători ai tranziţiei de la socialism la capitalism. Recent, am cunoscut doi astfel de oameni, abia trecuţi de 40 de ani: Cris­ti­an Vîrciu şi Cristina Nicola. Fraţi de sânge şi de afa­ceri. Cunoscuţi în Munţii Apuseni şi pe toată Valea Arieşului, pentru pensiunile şi pentru pro­du­selor lor 100% naturale. Amândoi absolvenţi de Şti­in­ţe Eco­nomice, Cristian - cu specializare de ma­na­gement în turism, făcută în Olanda - Cristina, li­cen­ţia­tă şi în Drept. N-au plecat, ca atâţia alţi con­ge­neri, din locul lor de baştină, Albac, peste mări şi ţări, ci niţel mai încolo, la Arieşeni. Şi-au pus toată min­tea şi tot sufletul la bătaie pentru a face ceva util lor, moţilor şi celor care vor dori să cunoască Apu­senii.

"Moţii fac ce fac şi ajung să se zbată în sărăcie"

- Într-o perioadă când binele este văzut numai peste graniţe şi milioane de români au părăsit ţara, ce anume v-a făcut să rămâneţi în locul de obâr­şie?

- Cristina Nicola: Ambiţia de a arăta că se pot face şi aici lucruri frumoase, bune şi cu rost. Şi, bineîn­ţeles, dragul de ai noştri, de părinţi, bunici, de satele şi munţii noştri. Uneori mă mai încearcă regretul că n-am plecat, dar dintr-un singur motiv: copiii mei cresc şi ştiu că vor apuca spre alte zări, urmându-şi destinul. Dacă am fi trăit într-un oraş mare, poate că am fi rămas împreună.

- Cristian Vîrciu: Întâi de toate, o concepţie de viaţă. Depinde cum înţelegi să trăieşti. Unii n-au de ales, dar pentru un om cu pregătirea mea, se deschid multe drumuri. Am decis că nu vreau să fiu legat de un birou, 10-12 ore pe zi, într-o clădire de sticlă, în­tr-un mare oraş din ţară sau din străinătate, ci să fiu mereu în natură şi să trăiesc cât moşu-meu, peste 90 de ani. Însă, să nu vă imaginaţi că e uşor. Mai ales în Apuseni. Moţii fac ce fac şi ajung să se zbată în sărăcie. A fost "goana du­pă aur", în care atâtea des­tine au luat turnuri fantastice ori s-au frânt, dar care s-a sfârşit. Apoi, a fost "goana după aurul verde". O mulţi­me de prieteni şi cunos­cuţi ai mei suferă de pe urma muncii la pădure. Acum s-a cam terminat şi cu tăierea pădurilor. În multe locuri, munţii au fost raşi, nu mai ai de unde lua lemn. Iar pă­durea a devenit dome­niul exclusiv al unor mari firme, care, cu pro­tecţie şi sprijin din partea autorităţilor statului, exploatează nemilos ce-a mai rămas. De ase­me­nea, fructele de pădure nu mai pot fi culese de oricine, ci numai de an­gajaţii unei firme care a concesionat mari suprafeţe de la primăriile din zonă. Aşa încât ai nevoie de multă hotărâre şi de ceva imaginaţie pentru a face o întreprin­dere din care să trăieşti. Eu am început cu turismul, fiind foarte ataşat nu doar de natură, ci şi de istoria Apusenilor, de cultura ţărănească de aici, şi dornic să împărtăşesc toate aceste fru­museţi şi altora. De o vreme, am lăsat însă turismul în seama surorii mele, iar eu mă ocup mai ales de grădinărit şi de produs conserve, ca la mama acasă.

Bunătăţi cu certificat

- De ce aţi renunţat la turism?

- Cristian Vîrciu:Simţeam că mă plafonez. In­trasem într-o rutină: cam acelaşi fel de oameni, ace­leaşi locuri de arătat, acelaşi discurs de ţinut... Sigur că e o bucurie să faci cunoscut unor semeni lucruri pe care nu le ştiu, dar oboseşti după o vreme, dacă nu aduci ceva nou. În plus, acum câţiva ani, am fost foarte bolnav şi mi-am promis că, dacă scap, îmi schimb viaţa. Am renunţat la tot ce mă consuma excesiv şi m-am mutat la câţiva kilometri de civilizaţie, la casa bunicilor, unde am făcut o mică fermă de oi, cu o grădină în­că­pătoare, care are şi pomi fruc­tiferi, şi le­gume, coa­căze şi zmeură, flori - mai ales tran­da­firi, din care iese o dulceaţă după care îţi lingi degetele. Lucrez aco­lo mai tot timpul şi asta mă umple de senin. Pei­sajul e mereu altul, grijile sunt îndepărtate, iar plan­tele te răs­plătesc pentru orice faci pentru ele. Şi îmi mai place ceva: sunt partea nevăzută a acestei activi­tăţi. In­terfaţa cu publicul este sora mea, Cristina. Ea ţine legătura cu clienţii, ea munceşte mai mult pen­tru promovare, ea se bate pentru actele necesare...

- Şi aţi avut puterea de a vă reinventa...

- Cristian Vîrciu: Da, am făcut "Cămara Mo­ţului" - o firmă care produce, în mod tradiţional, dul­ceţuri, zacuşti, tocană la borcan, carne în untură şi tot felul de alte bunătăţuri moţeşti. Am fost şi ne­voiţi, pentru că nu aveam cum să ne plătim angajaţii numai din turism - care aici durează trei luni vara şi maximum două luni iarna. Este şi o afacere care vine în prelungirea celei de turism, căci tot de tradiţie locală e vorba.

- Cristina Nicola: Noi am fost preocupaţi de o alimentaţie sănătoasă şi făceam conserve pentru noi şi pentru pensiune, după reţete vechi, de la bunica. Turiştii ne cereau de multe ori să le dăm câte ceva şi pentru acasă şi aşa am realizat că putem vinde aceste produse şi dincolo de cercul celor care ne calcă pragul. Acum, avem peste o sută de produse pro­prii, certificate şi omologate ca produse tra­di­ţio­nale. A fost o luptă birocratică de uzură, pe care am dus-o mai bine de doi ani, cu tenacitate şi uneori aproape cu disperare... Nimeni de pe Valea Arieşului nu a mai reuşit să obţină această certificare.

Dulceaţă de lapte

- Care sunt produsele cu care vă mândriţi cel mai mult?

- Cristian Vîrciu: Dulceaţa de lapte. Eu însumi mestec în lapte, la fiert, până asudă grinda, câte patru, cinci ore, ca să iasă bunătatea asta. Sunt foarte mândru de ea, măcar că la ori­gine nu e moţească, ci franţu­zeas­că, dar am naturalizat-o aici. (Râde) Avem însă şi alte dulceţuri, mai neaoşe: de nuci, de pere, de trandafiri, de gogo­nele, de gutui, de soc, de ardei iuţi. Apoi, zacuscă de păstrăv, de ghebe, de hribi...

- Cum reuşiţi să vă vindeţi produsele?

- Cristina Nicola:Prin ma­gazinul nostru online, în pen­siune şi la târgurile la care reu­şim să participăm. Piaţa pentru produse tradiţionale e încă în formare, pentru că oamenii nu au o cultură solidă în privinţa asta. Fie nu sunt interesaţi să mănânce natural, fie vor calitate la preţuri foarte mici, ceea ce e imposibil. Noi lu­crăm totul manual, cu legumele tăiate la cuţit, pentru zacuşti şi tocană, cu dulceţurile fierte încet, la ceaun, pe foc de lemne, fără conservanţi; mergem pe ca­li­tate, nu pe cantitate, şi nu putem concura cu pre­ţurile unei fabrici de linie, care foloseşte coloranţi, aditivi, conservanţi etc. Bucuria şi reclama noastră este că acela care cumpără o dată de la noi revine şi mai co­mandă.

"Dinspre statul român nu vin decât oprelişti"

- În ultimul deceniu, de când România a intrat în UE, s-a schimbat în vreun fel situaţia antre­prenorului român din Apuseni?

- Cristian Vîrciu: Fondurile europene au ajutat. Dar, acum, trăgând linie, părerea mea este că pentru a le obţine a fost prea multă muncă, prea multă birocraţie şi, dacă am fi fost mai atenţi, puteam să construim ce aveam nevoie şi fără banii UE. Noi am făcut o pensiune pe fonduri europene, accesate în condiţii mult mai grele decât cele de acum, căci a trebuit să participăm cu 50% din valoarea proiec­tului. Astăzi, partea întreprinzătorului este de numai 10%. Deci, dacă vreţi, da, e o îmbunătăţire, din acest punct de vedere. Totuşi, pentru mulţi tineri întreprinzători, şi 10% e mult. Iar dinspre statul român nu ne vin decât oprelişti. Vedeţi şi dvs. că legile se schimbă pe nepusă masă şi nu în bine, controalele curg gârlă şi nu sunt făcute întotdeauna de oameni corecţi, facilităţi nu ni se oferă... Cu toate acestea, doar în această zonă a Apu­senilor sunt 200 de pensiuni. Supra­vie­ţuiesc numai ele ştiu cum. Pentru că cele mai multe oferă cazare şi masă, dar nu şi un program pentru turişti. Or, cineva care vine până aici nu o face doar pentru mâncare şi aer curat, vrea aventură, noutate, vrea să se simtă bine. Du-l cu calul în pădure, adu-i un taraf să-i cânte, caţără-l pe munţi, arată-i o peşteră, că avem vreo 2.000 pe aici, plimbă-l până la Ghe­ţarul Vârtop, unde s-au descoperit urmele celui mai vechi om din România, de peste 60.000 de ani, iar el va scoate mai mult din buzunar pentru ast­fel de activităţi. Sigur, e nevoie de un efort mai ma­re, dar merită. Ei, dar moţii noştri înţeleg toate astea mai greu.

- De unde vă trageţi energia, optimismul, puterea de a merge mai departe?

- Cristian Vîrciu: Din zâmbetul de mulţumire pe care îl văd la un client şi mai ales din prietenia pe care o leg cu mulţi dintre ei.

- Cristina Nicola: Sursa mea de bine, entuziasm şi optimism este bunica. Are 93 de ani şi planuri de viitor. Vreau să ajung ca ea.