România merge înainte prin cei curajoși. Inclusiv la sate. Antreprenorii sunt cei care riscă și câștigă. Iar în ultima vreme, tot mai mulți îndrăznesc pe seama tradiției și a culturii locale. Și bine fac. Ei sunt învingători ai tranziției de la socialism la capitalism. Recent, am cunoscut doi astfel de oameni, abia trecuți de 40 de ani: Cristian Vîrciu și Cristina Nicola. Frați de sânge și de afaceri. Cunoscuți în Munții Apuseni și pe toată Valea Arieșului, pentru pensiunile și pentru produselor lor 100% naturale. Amândoi absolvenți de Științe Economice, Cristian - cu specializare de management în turism, făcută în Olanda - Cristina, licențiată și în Drept. N-au plecat, ca atâția alți congeneri, din locul lor de baștină, Albac, peste mări și țări, ci nițel mai încolo, la Arieșeni. Și-au pus toată mintea și tot sufletul la bătaie pentru a face ceva util lor, moților și celor care vor dori să cunoască Apusenii.
"Moții fac ce fac și ajung să se zbată în sărăcie"
- Într-o perioadă când binele este văzut numai peste granițe și milioane de români au părăsit țara, ce anume v-a făcut să rămâneți în locul de obârșie?
- Cristina Nicola: Ambiția de a arăta că se pot face și aici lucruri frumoase, bune și cu rost. Și, bineînțeles, dragul de ai noștri, de părinți, bunici, de satele și munții noștri. Uneori mă mai încearcă regretul că n-am plecat, dar dintr-un singur motiv: copiii mei cresc și știu că vor apuca spre alte zări, urmându-și destinul. Dacă am fi trăit într-un oraș mare, poate că am fi rămas împreună.
- Cristian Vîrciu: Întâi de toate, o concepție de viață. Depinde cum înțelegi să trăiești. Unii n-au de ales, dar pentru un om cu pregătirea mea, se deschid multe drumuri. Am decis că nu vreau să fiu legat de un birou, 10-12 ore pe zi, într-o clădire de sticlă, într-un mare oraș din țară sau din străinătate, ci să fiu mereu în natură și să trăiesc cât moșu-meu, peste 90 de ani. Însă, să nu vă imaginați că e ușor. Mai ales în Apuseni. Moții fac ce fac și ajung să se zbată în sărăcie. A fost "goana după aur", în care atâtea destine au luat turnuri fantastice ori s-au frânt, dar care s-a sfârșit. Apoi, a fost "goana după aurul verde". O mulțime de prieteni și cunoscuți ai mei suferă de pe urma muncii la pădure. Acum s-a cam terminat și cu tăierea pădurilor. În multe locuri, munții au fost rași, nu mai ai de unde lua lemn. Iar pădurea a devenit domeniul exclusiv al unor mari firme, care, cu protecție și sprijin din partea autorităților statului, exploatează nemilos ce-a mai rămas. De asemenea, fructele de pădure nu mai pot fi culese de oricine, ci numai de angajații unei firme care a concesionat mari suprafețe de la primăriile din zonă. Așa încât ai nevoie de multă hotărâre și de ceva imaginație pentru a face o întreprindere din care să trăiești. Eu am început cu turismul, fiind foarte atașat nu doar de natură, ci și de istoria Apusenilor, de cultura țărănească de aici, și dornic să împărtășesc toate aceste frumuseți și altora. De o vreme, am lăsat însă turismul în seama surorii mele, iar eu mă ocup mai ales de grădinărit și de produs conserve, ca la mama acasă.
Bunătăți cu certificat
- De ce ați renunțat la turism?
- Cristian Vîrciu: Simțeam că mă plafonez. Intrasem într-o rutină: cam același fel de oameni, aceleași locuri de arătat, același discurs de ținut... Sigur că e o bucurie să faci cunoscut unor semeni lucruri pe care nu le știu, dar obosești după o vreme, dacă nu aduci ceva nou. În plus, acum câțiva ani, am fost foarte bolnav și mi-am promis că, dacă scap, îmi schimb viața. Am renunțat la tot ce mă consuma excesiv și m-am mutat la câțiva kilometri de civilizație, la casa bunicilor, unde am făcut o mică fermă de oi, cu o grădină încăpătoare, care are și pomi fructiferi, și legume, coacăze și zmeură, flori - mai ales trandafiri, din care iese o dulceață după care îți lingi degetele. Lucrez acolo mai tot timpul și asta mă umple de senin. Peisajul e mereu altul, grijile sunt îndepărtate, iar plantele te răsplătesc pentru orice faci pentru ele. Și îmi mai place ceva: sunt partea nevăzută a acestei activități. Interfața cu publicul este sora mea, Cristina. Ea ține legătura cu clienții, ea muncește mai mult pentru promovare, ea se bate pentru actele necesare...
- Și ați avut puterea de a vă reinventa...
- Cristian Vîrciu: Da, am făcut "Cămara Moțului" - o firmă care produce, în mod tradițional, dulcețuri, zacuști, tocană la borcan, carne în untură și tot felul de alte bunătățuri moțești. Am fost și nevoiți, pentru că nu aveam cum să ne plătim angajații numai din turism - care aici durează trei luni vara și maximum două luni iarna. Este și o afacere care vine în prelungirea celei de turism, căci tot de tradiție locală e vorba.
- Cristina Nicola: Noi am fost preocupați de o alimentație sănătoasă și făceam conserve pentru noi și pentru pensiune, după rețete vechi, de la bunica. Turiștii ne cereau de multe ori să le dăm câte ceva și pentru acasă și așa am realizat că putem vinde aceste produse și dincolo de cercul celor care ne calcă pragul. Acum, avem peste o sută de produse proprii, certificate și omologate ca produse tradiționale. A fost o luptă birocratică de uzură, pe care am dus-o mai bine de doi ani, cu tenacitate și uneori aproape cu disperare... Nimeni de pe Valea Arieșului nu a mai reușit să obțină această certificare.
Dulceață de lapte
- Care sunt produsele cu care vă mândriți cel mai mult?
- Cristian Vîrciu: Dulceața de lapte. Eu însumi mestec în lapte, la fiert, până asudă grinda, câte patru, cinci ore, ca să iasă bunătatea asta. Sunt foarte mândru de ea, măcar că la origine nu e moțească, ci franțuzească, dar am naturalizat-o aici. (Râde) Avem însă și alte dulcețuri, mai neaoșe: de nuci, de pere, de trandafiri, de gogonele, de gutui, de soc, de ardei iuți. Apoi, zacuscă de păstrăv, de ghebe, de hribi...
- Cum reușiți să vă vindeți produsele?
- Cristina Nicola: Prin magazinul nostru online, în pensiune și la târgurile la care reușim să participăm. Piața pentru produse tradiționale e încă în formare, pentru că oamenii nu au o cultură solidă în privința asta. Fie nu sunt interesați să mănânce natural, fie vor calitate la prețuri foarte mici, ceea ce e imposibil. Noi lucrăm totul manual, cu legumele tăiate la cuțit, pentru zacuști și tocană, cu dulcețurile fierte încet, la ceaun, pe foc de lemne, fără conservanți; mergem pe calitate, nu pe cantitate, și nu putem concura cu prețurile unei fabrici de linie, care folosește coloranți, aditivi, conservanți etc. Bucuria și reclama noastră este că acela care cumpără o dată de la noi revine și mai comandă.
"Dinspre statul român nu vin decât opreliști"
- În ultimul deceniu, de când România a intrat în UE, s-a schimbat în vreun fel situația antreprenorului român din Apuseni?
- Cristian Vîrciu: Fondurile europene au ajutat. Dar, acum, trăgând linie, părerea mea este că pentru a le obține a fost prea multă muncă, prea multă birocrație și, dacă am fi fost mai atenți, puteam să construim ce aveam nevoie și fără banii UE. Noi am făcut o pensiune pe fonduri europene, accesate în condiții mult mai grele decât cele de acum, căci a trebuit să participăm cu 50% din valoarea proiectului. Astăzi, partea întreprinzătorului este de numai 10%. Deci, dacă vreți, da, e o îmbunătățire, din acest punct de vedere. Totuși, pentru mulți tineri întreprinzători, și 10% e mult. Iar dinspre statul român nu ne vin decât opreliști. Vedeți și dvs. că legile se schimbă pe nepusă masă și nu în bine, controalele curg gârlă și nu sunt făcute întotdeauna de oameni corecți, facilități nu ni se oferă... Cu toate acestea, doar în această zonă a Apusenilor sunt 200 de pensiuni. Supraviețuiesc numai ele știu cum. Pentru că cele mai multe oferă cazare și masă, dar nu și un program pentru turiști. Or, cineva care vine până aici nu o face doar pentru mâncare și aer curat, vrea aventură, noutate, vrea să se simtă bine. Du-l cu calul în pădure, adu-i un taraf să-i cânte, cațără-l pe munți, arată-i o peșteră, că avem vreo 2.000 pe aici, plimbă-l până la Ghețarul Vârtop, unde s-au descoperit urmele celui mai vechi om din România, de peste 60.000 de ani, iar el va scoate mai mult din buzunar pentru astfel de activități. Sigur, e nevoie de un efort mai mare, dar merită. Ei, dar moții noștri înțeleg toate astea mai greu.
- De unde vă trageți energia, optimismul, puterea de a merge mai departe?
- Cristian Vîrciu: Din zâmbetul de mulțumire pe care îl văd la un client și mai ales din prietenia pe care o leg cu mulți dintre ei.
- Cristina Nicola: Sursa mea de bine, entuziasm și optimism este bunica. Are 93 de ani și planuri de viitor. Vreau să ajung ca ea.