Părintele Arsenie Boca - Calendarul cu minuni

- Părintele Arsenie Boca a lucrat la Mânăstirea Prislop cu un zidar credincios, Alexandru Başa, care a fost martor al multor minuni. El nu mai trăieşte, dar fiii săi ştiu întreagă povestea întâmplărilor petre­cute în urmă cu zeci de ani -

Mărturia lui Ioan Başa

Am să vă spun cum l-am cunoscut pe securistul care l-a arestat pe părintele la Prislop, prima dată. El renunţase la serviciul din Securitate şi era un simplu contabil, la o crescă­torie de albine. Acolo m-am împrietenit cu el. După ce ne-am apropiat, odată, la o cafea, îmi zice: "Mă, eu nu cred în preoţii tineri de acum, că sunteţi comunişti, eu cred într-un popă bă­trân". "De unde?". "Mă, într-unu', Arsenie Boca. L-am cu­nos­cut pe când eram la Secu­ritate, la Haţeg, şi-am fost trimis de comandant cu trei-patru inşi să îl arestăm şi să îl aducem la sediu. Ne-am dus cu maşina. Când am ajuns la Prislop, părintele ne-a rugat frumos: «Domni­lor, lăsaţi-mă până mâine, că mai am nişte probleme de re­zolvat cu maicile. Mă prezint eu singur mâine la dumnea­voastră la Securitate». «Nu, acum să vii!». L-am luat şi l-am băgat în maşină, dar maşina n-a mai plecat de pe loc! Atunci m-am ener­vat tare şi l-am suduit - «Futu-ţi popa mă-tii!» i-am zis şi am vrut să îi trag şi o palmă, dar mi-a înţepenit mâna. N-am mai putut să o mişc deloc! După ce părintele s-a dat jos, imediat maşina a plecat fără nicio problemă. A doua zi, s-a prezentat singur la sediul Securităţii, aşa cum ne spusese. Şi de atunci cred în Dumnezeu! Datorită lui, nu datorită vouă, popilor ăştia tineri, care sunteţi comunişti".
Asta mi-a spus el cu gura lui. Când l-am cunos­cut, era împotriva comuniştilor, deşi fusese un secu­rist înfocat pe vremuri. Acum era un creştin bun şi foarte citit, un om cult. A murit demult, în vremea lui Ceauşescu, Dumnezeu să îl odihnească.

Zidarul lui Dumnezeu şi fiii săi

I-am căutat acasă la ei, în Deal, un sat din sus de Sebeş, în poala munţilor Orăştiei, şi imediat ce ne-am aşezat la sfat, mi-am spus bucuros: "Doam­ne, ce oameni faini!". Sunt trei fraţi, preotul Ioan, care tocmai mi-a povestit istoria securistului con­vertit, şi profesorii Alexandru şi Marin, toţi copii ai unui zidar credincios, Alexandru Başa. Astăzi nu se mai vorbeşte despre el nimic, dar tatăl lor a fost cel cu care părintele Arsenie Boca a ridicat la Prislop splendida clopotniţă a mânăstirii. Astăzi, cei trei au ajuns la vârsta senectuţii. Sunt intelectuali ridicaţi de la sat, din stirpea celor care, odinioară, au închegat naţia româ­nă în Ardeal. Au în gesturi o cumpănire, un soi de răbdare cu timpul, iar când vorbesc, aleg cu grijă fiecare cuvânt, de parcă ar trebui să îl îmbrace de sărbătoare, înainte de a-l tri­mite în lume. Am senzaţia că m-am aşezat la masă cu membrii unei vechi familii aristo­crate. O aristocraţie pe care le-o dăruieşte cre­dinţa către care au fost îndrumaţi de tatăl lor, Ale­xandru Başa. Alexandru, fiul mai mare, care poartă numele tatălui, îşi aminteşte limpede, de parcă ar fi fost ieri.
"Tata, Dumnezeu să îl ierte, a fost un om de lume. Părintele l-a luat pe lângă el, ca să-l ajute la treabă, că era un meşter bun, dar l-a preschimbat foarte mult. Şi să ştiţi că eu pe tatăl meu nu l-am mai văzut niciodată su­duind sau să joace la nunţi, după ce a lucrat la Prislop. Ajunsese aşa după ce a văzut multe minuni la Prislop, cu ochii lui. Pe multe ni le-a spus şi nouă.
Odată, lucrau la Pris­lop la un dig, iar tata i-a spus părintelui Arsenie: «Ce să facem, că nu pu­tem să ridicăm digul, că apa ne spală nisipul ime­diat ce îl punem». «Măi, nene Başa, bine zici», i-a răspuns părintele. «Hai, că vedem noi mâine». Şi când s-a dus tata dimi­neaţa la lucru, pârâul îşi schimbase cursul, mergea pe altă parte! El a ajuns primul şi, de uimire, a în­ceput să strige: «Părin­teeeee! Părinteeeee!». «Ce e, nene Başa?». «Haideţi să vedeţi! Pârâul curge prin altă parte! Apa s-a dus pe dincolo!». «Păi, nu ai zis tu aseară că ne încurcă apa? Mă, natura nu e ca oa­menii, mă! Ea as­cul­tă de Dumne­zeu.», i-a răs­puns pă­rintele.
Şi nu a fost sin­gura dată când dân­sul şi-a arătat puterea asupra naturii. Erau oameni din Silvaş, un sat apropiat de Prislop, care erau credincioşi, dar nu ascultau de sfaturile lui şi se îmbătau. Şi le-a zis părintele: «Mă, v-am spus să nu mai faceţi rachiu din prune, văd că nu mă pot înţelege cu voi. Dacă nu mă în­ţeleg cu voi, o să mă înţeleg cu prunii!». Ş-apăi aşa s-o rugat, că doi ani de zile o prună nu s-a mai făcut în Silvaş!
Alt caz. Mânăstirea avea fânaţul sus, unde ţinea vitele şi oile, acolo era un saivan făcut de tata. Va­cile din Silvaş veneau pe acolo şi păşteau, iar un om îi tot dădea drumul vacii lui în fânaţurile mânăstirii. Într-o zi, părintele ne-a spus: «Măi, ia închideţi vaca aia acolo, să vedem a cui e, să vină omul să stăm de vorbă cu el, că avem nevoie de nutreţ şi noi». Maicile au închis vaca şi proprietarul a venit la mânăstire. A mers direct la părintele Arsenie şi a început să îl certe: «Ce faci, măi, mi-ai închis vaca! Lumea te ţine de sfânt. Aşa fac sfinţii?». «Cine a zis că sunt sfânt? Eu nu sunt sfânt, măi». Maica a strigat atunci cătă tata: «Nene Başa, hai că îl bate pe părintele!». Tata a coborât de pe schelă, s-a apropiat, dar părintele zâmbea şi i-a spus lui tata: «Stai acolo, nene Başa, stai liniştit, dă-i pace». I-a dat omului vaca şi s-a dus. Nu au trecut zece minute şi îl văd pe omul cu vaca venind înapoi, pe drum, plângând, trântindu-se în genunchi în faţa părinte­lui: «Iartă-mă, părinte, iartă-mă că am greşit!». «Mă, eu te-am iertat de mult, că dacă nu te iertam călcam porunca iubirii». Omul ăla s-a căit, avea mustrări de conştiinţă, simţea că nu-şi găseşte locul. Apoi i-a zis: «Ridică-te şi du-te în pace acasă».
Aşa putere avea părintele Arsenie, că l-a schim­bat şi pe tata, cu totul, spre Dumnezeu. Îl iubea aşa mult, că era în stare de orice ca să ajungă până la el. Îmi aduc aminte că prin 1947 sau 1948, a fost reforma monetară şi nu mai erau bani. Şi s-au vorbit vreo patrubărbaţi de la noi, din Deal, era şi tatăl meu printre ei, să meargă la Sâmbăta de Sus, la mânăstire, la părintele, să se sfătuiască cu el. Mer­geau pe jos, că altcumva nu aveau cum. S-au ho­tărât, şi dimineaţă au plecat. Au mers tot timpul, şi seara, când s-au apropiat de mânăstire, le-a ieşit părintele Arsenie în cale. «Lasă, mă», le-a spus, «că drumul la rai nu e cu perne. Vă trece!». Ş-apăi i-a spovedit şi a doua zi când s-au în­tors, le venea să zboare! Au mers şi nu au mai simţit nimic, nici durere, nici nimic. Ş-apăi, de la Sâmbăta până aici e o distanţă de cel puţin 70 de kilometri."

- Şi dvs. l-aţi cunoscut pe părintele Arsenie Boca. S-a întâmplat vreodată să trăiţi alături de el întâmplări nefireşti?

- S-a întâmplat, cum să nu? Eu zic că părintele avea ceva care-l depăşeşte pe om, avea în el ceva dumnezeiesc. Când lucram şi eu la Prislop, cu tata, ştiam când vine, că îl simţeam. Chiar şi în anii din urmă, când mergeam la Drăgănescu, ştiam când e acolo şi când nu. Eram în timpul lui Ceauşescu, eu eram în învăţământ şi era oarecum periculos dacă ne aflau în preajma lui. Era mereu urmărit de securitate. Mă şi gândeam: «Mergem, numai să nu ne ducem degeaba şi să nu-l găsim». Ş-apăi, când ne-am dat jos din autobuz, l-am simţit că-i acolo şi mi-am zis: «Aici e!». Era distanţă mare, dar am zis către frate-meu: «Mărine, e aici părintele». Îţi trans­mitea ceva când te apropiai, simţeai o linişte sufle­tească, dar şi o teamă, ca atunci când te apropii de ceva sacru. Şi privirea lui, privirea lui pătrunză­toare, când se uita la tine, nu o mai uitai în veci. De aceea eu cred că părintele Arsenie a fost sfânt şi acum mă rog lui, chiar dacă nu e canonizat. Odată m-a şi scos dintr-un mare necaz. Nevasta mea su­feră cu inima şi şi-a pus două stenturi. Într-o seară stăteam la masă şi povesteam. Şi, deodată mi-a spus: «Măi, Sandu, eu nu te mai văd». Şi gata, a leşinat şi dădea să cadă. De abia am prins-o şi am încercat să o iau din bucătărie, să o duc în camera cealaltă, dar m-am împiedicat de picioarele ei şi am căzut şi eu lângă ea. Atunci şi-a dat ochii peste cap şi a început să horcăie. M-am speriat tare şi-am zis: «Doamne, ce să mă fac acum? E noapte, cum vine salvarea? Şi am strigat la părintele Arsenie, dar aşa, din toată inima, cum strigă un copil mic care a căzut undeva într-o prăpastie: "Tată, ajută-mă!". Mă gân­deam să dau telefon fratelui meu, care era la Sebeş, dar am zis că se sperie toţi. Erau momente grele, disperate. Şi imediat ce am strigat, numai văd că soţia îşi deschide ochii şi-mi zice: «Ce s-a întâmplat cu mine?». «Uite, ai leşinat...»".
Şi când spune asta, mâinile lui Alexandru Başa încep să tremure, odată cu vocea care i se îneacă în plâns.

Marin Başa

E fiul cel mai mic, are 72 de ani şi a fost toată viaţă pro­fesor, direc­tor de colegiu naţio­nal. Un om pentru care credinţa se aprofun­dea­ză şi prin cărţi. Iar părintele Ar­senie Boca, pe care l-a cunoscut pen­tru prima dată la Drăgă­nescu, i se dezveleşte acum în chipuri pe care, atunci când trăia, nu le putea pătrunde pe deplin.
"Aşa, ca părintele, nu cred că am mai avut vreun român, nu cred. Citesc tot timpul cu mare drag despre el şi încerc să leg lucru­rile şi să le înţeleg altfel acum decât atunci când l-am cunoscut şi eram foarte tânăr. Şi îmi pare tare rău că atunci n-am fost atent la toate detaliile, la toate vorbele lui, pentru că eram mai naiv, necitit, cel puţin pe tema credinţei. Acum mă încearcă un regret că n-am exploatat toate momentele acelea fantastice. Mulţi creştini cu care mai discut zic: «Măi, tu l-ai cunoscut pe părintele Arsenie Boca?». «Da, l-am cunoscut!» - dar eram atât de fraier încât n-am folosit prilejul să-l cunosc foarte bine cum îl cunosc acum, când, din cărţile care au apărut, văd altă dimensiune a lui. Atunci, din păcate, n-am văzut-o". Din câte îmi dau eu seama, părintele Arsenie e mai mult decât un om, din moment ce vedea tot, ştia tot. Şi trata oamenii diferenţiat, pe cei care erau mai spe­riaţi, cu foarte multă blân­deţe, iar pe ăştia mai orgolioşi, mai făloşi, pe ăştia îi tăia cu vorba, îi punea la punct. Citea omul ca pe o carte, şi pe fiecare îl trata aşa cum merita. Dar să vă spun prima mea întâl­nire cu el. Mi-aduc amin­te că s-a întâmplat prin '83. Eram la mare cu un prieten - noi cu doi copii, iar el cu trei copii. Şi îmi aduc aminte că soţia lui tot zicea pe plajă: "Mă, parcă mi-e şi ruşine de lumea asta de-aici, că numai noi suntem cu trei copii". La plecare, eu le-am propus să tre­cem, în drum spre casă, pe la Drăgănescu, la părintele Arsenie Boca". L-am găsit, era pe schelă, picta. Ne-a primit, şi primul lucru pe care l-a spus a fost: "Mă, vouă de ce vă e ru­şine cu copiii voştri?". Bineînţeles că toţi am fost şocaţi. Eu le spu­sesem dinainte că, uite, părintele e aspru, dar e aspru cu păcatul, nu cu omul. Aşa îl vedeam eu, era aspru cu păca­tul, nu prea te ierta când avea ceva de spus, nu te menaja.
Ei, după această vizită la Drăgănescu, soţia mi-a spus: "Mă, când mi-ai spus că e aspru, eu îl şi ve­deam ca pe un om care te omoară numai din privire. Dar cum să fie aspru, când are o privire atât de blân­dă, atât de bună?!". Ea se ruga să nu-l găsim, că îi era frică de el, eu mă rugam să-l găsim, fără să ştim unul de rugăciunea celuilalt. Eu cred că părintele ştia treaba asta şi, ca să nu creadă ea că e chiar aşa cum am spus eu, s-a prezentat cu o privire foarte blândă, foarte plăcut, exact la polul opus.
Părintele ştia totul, vedea totul, el vedea prin timp. Părerea mea este că el e unic. Eu i-am cunos­cut pe mulţi dintre marii duhovnici ai noştri. Pe părintele Dometie de la Râmeţ, pe părintele Visa­rion de la Slatina, pe părintele Teofil de la Sâmbăta, pe care l-am cunoscut chiar foarte bine. Când eram director la Colegiul "Blaga" l-am invitat în câteva posturi la întâlniri cu elevii şi cu pro­fesorii. A venit de vreo trei ori, cu mare plăcere. Vor­bea foarte frumos, foarte apli­cat şi era o plăcere reciprocă, ne întâlneam cu ma­re drag, mi-a plăcut teribil de mult de el. Dar, totuşi, ca părin­tele Arsenie să ştiţi că nu e niciunul. Am rămas de la el cu sfinţenia asta a lui, cu puterea cre­dinţei lui, cu forţa pe care o răspândea în jur... Ce să zic? Îmi dau seama că credinţa adevărată era asta a lui, nu a noastră; noi suntem foarte slabi. Comparându-l pe el cu restul, îmi dau seama cât de mici şi de neputincioşi, cât de slabi suntem noi. Suntem foarte departe de părintele Arsenie.
Eu zic că poporul român a fost privilegiat cu un om ca părintele Arsenie Boca; dar, din păcate, nu cred că ne ridicăm la nivelul aşteptărilor. Nu-mi place că se comercializează, de multe ori, faima părintelui - sunt în drum spre mânăstirea Prislop foarte multe tarabe, toate prostiile, comerţul îi interesează! N-am fost decât o singură dată aco­lo, când se comemo­rează părintele, şi nu mi-a plă­cut: multă lume, foarte mulţi preoţi, ierarhi, de toate. E şi puţin teatru, mi se pare mie, şi asta mă deranjează foarte mult, de aia nici nu m-am mai dus. Păi, la părintele te duci cu sme­renie, nu ca la serbări. Aşa mi se pare mie. Aşa, în tăcere, comunici cu el, aşa văd eu. Te linişteşti atunci când eşti, parcă, numai tu cu el, nu cu sute şi mii de oameni acolo. Şi nu m-am mai dus la astfel de acţiuni ample, pentru că se merge şi pe aspectul acesta al festivismului, sunt unii care chiar profită, vând tot felul de aiureli, vin cu lucruri care nu au nicio legătură cu părintele, şi mi se pare că în felul acesta îi întinează memoria.
Păcat că biserica nu face tot ce trebuie pentru el. Eu nu prea înţeleg, de ce să nu-l canonizezi? L-a canonizat poporul, dar nu biserica, iar eu cred că biserica ar trebui să se implice mai mult. Părerea mea e că se bate pasul pe loc. Eu cred că, de fapt, ierarhii ăştia ai noştri nu vor să îl canonizeze. Unii, bineînţeles, nu toţi, unii ierarhi care au putere de decizie nu vor. De ce nu vor mi-e greu să înţeleg.
Eu cred că e sfânt şi a lucrat în viaţa mea cu putere. O să închei cu ceea ce cred eu că e o minune a părintelui Arsenie Boca.Fiica mea, căsătorită în 2005, 10 ani n-a avut copii. Şi-au dorit mult, au în­cercat toate mijloacele şi, în 2014, s-a dus la părin­tele la mormânt, la Prislop, şi s-a rugat să o ajute să rămână însărcinată. În anul următor, a născut o fe­tiţă frumoasă, aurul pe pământ! Ce să credem? Nu cumva e minunea părintelui Arsenie? Deci, 10 ani n-au reuşit, deşi au încercat pe diverse căi şi, după ce a mers la părintele Arsenie, la mormânt, uite că a născut o fetiţă. Ce să credem? Eu cred că el a lu­crat şi îi rămânem datori şi recunoscători pentru asta, în vecii vieţii noastre.