Părintele Arsenie Boca - Calendarul cu minuni

- Părintele Arsenie Boca a lucrat la Mânăstirea Prislop cu un zidar credincios, Alexandru Bașa, care a fost martor al multor minuni. El nu mai trăiește, dar fiii săi știu întreagă povestea întâmplărilor petre­cute în urmă cu zeci de ani -

Mărturia lui Ioan Bașa

Am să vă spun cum l-am cunoscut pe securistul care l-a arestat pe părintele la Prislop, prima dată. El renunțase la serviciul din Securitate și era un simplu contabil, la o crescă­torie de albine. Acolo m-am împrietenit cu el. După ce ne-am apropiat, odată, la o cafea, îmi zice: "Mă, eu nu cred în preoții tineri de acum, că sunteți comuniști, eu cred într-un popă bă­trân". "De unde?". "Mă, într-unu', Arsenie Boca. L-am cu­nos­cut pe când eram la Secu­ritate, la Hațeg, și-am fost trimis de comandant cu trei-patru inși să îl arestăm și să îl aducem la sediu. Ne-am dus cu mașina. Când am ajuns la Prislop, părintele ne-a rugat frumos: «Domni­lor, lăsați-mă până mâine, că mai am niște probleme de re­zolvat cu maicile. Mă prezint eu singur mâine la dumnea­voastră la Securitate». «Nu, acum să vii!». L-am luat și l-am băgat în mașină, dar mașina n-a mai plecat de pe loc! Atunci m-am ener­vat tare și l-am suduit - «Futu-ți popa mă-tii!» i-am zis și am vrut să îi trag și o palmă, dar mi-a înțepenit mâna. N-am mai putut să o mișc deloc! După ce părintele s-a dat jos, imediat mașina a plecat fără nicio problemă. A doua zi, s-a prezentat singur la sediul Securității, așa cum ne spusese. Și de atunci cred în Dumnezeu! Datorită lui, nu datorită vouă, popilor ăștia tineri, care sunteți comuniști".
Asta mi-a spus el cu gura lui. Când l-am cunos­cut, era împotriva comuniștilor, deși fusese un secu­rist înfocat pe vremuri. Acum era un creștin bun și foarte citit, un om cult. A murit demult, în vremea lui Ceaușescu, Dumnezeu să îl odihnească.

Zidarul lui Dumnezeu și fiii săi

I-am căutat acasă la ei, în Deal, un sat din sus de Sebeș, în poala munților Orăștiei, și imediat ce ne-am așezat la sfat, mi-am spus bucuros: "Doam­ne, ce oameni faini!". Sunt trei frați, preotul Ioan, care tocmai mi-a povestit istoria securistului con­vertit, și profesorii Alexandru și Marin, toți copii ai unui zidar credincios, Alexandru Bașa. Astăzi nu se mai vorbește despre el nimic, dar tatăl lor a fost cel cu care părintele Arsenie Boca a ridicat la Prislop splendida clopotniță a mânăstirii. Astăzi, cei trei au ajuns la vârsta senectuții. Sunt intelectuali ridicați de la sat, din stirpea celor care, odinioară, au închegat nația româ­nă în Ardeal. Au în gesturi o cumpănire, un soi de răbdare cu timpul, iar când vorbesc, aleg cu grijă fiecare cuvânt, de parcă ar trebui să îl îmbrace de sărbătoare, înainte de a-l tri­mite în lume. Am senzația că m-am așezat la masă cu membrii unei vechi familii aristo­crate. O aristocrație pe care le-o dăruiește cre­dința către care au fost îndrumați de tatăl lor, Ale­xandru Bașa. Alexandru, fiul mai mare, care poartă numele tatălui, își amintește limpede, de parcă ar fi fost ieri.
"Tata, Dumnezeu să îl ierte, a fost un om de lume. Părintele l-a luat pe lângă el, ca să-l ajute la treabă, că era un meșter bun, dar l-a preschimbat foarte mult. Și să știți că eu pe tatăl meu nu l-am mai văzut niciodată su­duind sau să joace la nunți, după ce a lucrat la Prislop. Ajunsese așa după ce a văzut multe minuni la Prislop, cu ochii lui. Pe multe ni le-a spus și nouă.
Odată, lucrau la Pris­lop la un dig, iar tata i-a spus părintelui Arsenie: «Ce să facem, că nu pu­tem să ridicăm digul, că apa ne spală nisipul ime­diat ce îl punem». «Măi, nene Bașa, bine zici», i-a răspuns părintele. «Hai, că vedem noi mâine». Și când s-a dus tata dimi­neața la lucru, pârâul își schimbase cursul, mergea pe altă parte! El a ajuns primul și, de uimire, a în­ceput să strige: «Părin­teeeee! Părinteeeee!». «Ce e, nene Bașa?». «Haideți să vedeți! Pârâul curge prin altă parte! Apa s-a dus pe dincolo!». «Păi, nu ai zis tu aseară că ne încurcă apa? Mă, natura nu e ca oa­menii, mă! Ea as­cul­tă de Dumne­zeu.», i-a răs­puns pă­rintele.
Și nu a fost sin­gura dată când dân­sul și-a arătat puterea asupra naturii. Erau oameni din Silvaș, un sat apropiat de Prislop, care erau credincioși, dar nu ascultau de sfaturile lui și se îmbătau. Și le-a zis părintele: «Mă, v-am spus să nu mai faceți rachiu din prune, văd că nu mă pot înțelege cu voi. Dacă nu mă în­țeleg cu voi, o să mă înțeleg cu prunii!». Ș-apăi așa s-o rugat, că doi ani de zile o prună nu s-a mai făcut în Silvaș!
Alt caz. Mânăstirea avea fânațul sus, unde ținea vitele și oile, acolo era un saivan făcut de tata. Va­cile din Silvaș veneau pe acolo și pășteau, iar un om îi tot dădea drumul vacii lui în fânațurile mânăstirii. Într-o zi, părintele ne-a spus: «Măi, ia închideți vaca aia acolo, să vedem a cui e, să vină omul să stăm de vorbă cu el, că avem nevoie de nutreț și noi». Maicile au închis vaca și proprietarul a venit la mânăstire. A mers direct la părintele Arsenie și a început să îl certe: «Ce faci, măi, mi-ai închis vaca! Lumea te ține de sfânt. Așa fac sfinții?». «Cine a zis că sunt sfânt? Eu nu sunt sfânt, măi». Maica a strigat atunci cătă tata: «Nene Bașa, hai că îl bate pe părintele!». Tata a coborât de pe schelă, s-a apropiat, dar părintele zâmbea și i-a spus lui tata: «Stai acolo, nene Bașa, stai liniștit, dă-i pace». I-a dat omului vaca și s-a dus. Nu au trecut zece minute și îl văd pe omul cu vaca venind înapoi, pe drum, plângând, trântindu-se în genunchi în fața părinte­lui: «Iartă-mă, părinte, iartă-mă că am greșit!». «Mă, eu te-am iertat de mult, că dacă nu te iertam călcam porunca iubirii». Omul ăla s-a căit, avea mustrări de conștiință, simțea că nu-și găsește locul. Apoi i-a zis: «Ridică-te și du-te în pace acasă».
Așa putere avea părintele Arsenie, că l-a schim­bat și pe tata, cu totul, spre Dumnezeu. Îl iubea așa mult, că era în stare de orice ca să ajungă până la el. Îmi aduc aminte că prin 1947 sau 1948, a fost reforma monetară și nu mai erau bani. Și s-au vorbit vreo patru bărbați de la noi, din Deal, era și tatăl meu printre ei, să meargă la Sâmbăta de Sus, la mânăstire, la părintele, să se sfătuiască cu el. Mer­geau pe jos, că altcumva nu aveau cum. S-au ho­tărât, și dimineață au plecat. Au mers tot timpul, și seara, când s-au apropiat de mânăstire, le-a ieșit părintele Arsenie în cale. «Lasă, mă», le-a spus, «că drumul la rai nu e cu perne. Vă trece!». Ș-apăi i-a spovedit și a doua zi când s-au în­tors, le venea să zboare! Au mers și nu au mai simțit nimic, nici durere, nici nimic. Ș-apăi, de la Sâmbăta până aici e o distanță de cel puțin 70 de kilometri."

- Și dvs. l-ați cunoscut pe părintele Arsenie Boca. S-a întâmplat vreodată să trăiți alături de el întâmplări nefirești?

- S-a întâmplat, cum să nu? Eu zic că părintele avea ceva care-l depășește pe om, avea în el ceva dumnezeiesc. Când lucram și eu la Prislop, cu tata, știam când vine, că îl simțeam. Chiar și în anii din urmă, când mergeam la Drăgănescu, știam când e acolo și când nu. Eram în timpul lui Ceaușescu, eu eram în învățământ și era oarecum periculos dacă ne aflau în preajma lui. Era mereu urmărit de securitate. Mă și gândeam: «Mergem, numai să nu ne ducem degeaba și să nu-l găsim». Ș-apăi, când ne-am dat jos din autobuz, l-am simțit că-i acolo și mi-am zis: «Aici e!». Era distanță mare, dar am zis către frate-meu: «Mărine, e aici părintele». Îți trans­mitea ceva când te apropiai, simțeai o liniște sufle­tească, dar și o teamă, ca atunci când te apropii de ceva sacru. Și privirea lui, privirea lui pătrunză­toare, când se uita la tine, nu o mai uitai în veci. De aceea eu cred că părintele Arsenie a fost sfânt și acum mă rog lui, chiar dacă nu e canonizat. Odată m-a și scos dintr-un mare necaz. Nevasta mea su­feră cu inima și și-a pus două stenturi. Într-o seară stăteam la masă și povesteam. Și, deodată mi-a spus: «Măi, Sandu, eu nu te mai văd». Și gata, a leșinat și dădea să cadă. De abia am prins-o și am încercat să o iau din bucătărie, să o duc în camera cealaltă, dar m-am împiedicat de picioarele ei și am căzut și eu lângă ea. Atunci și-a dat ochii peste cap și a început să horcăie. M-am speriat tare și-am zis: «Doamne, ce să mă fac acum? E noapte, cum vine salvarea? Și am strigat la părintele Arsenie, dar așa, din toată inima, cum strigă un copil mic care a căzut undeva într-o prăpastie: "Tată, ajută-mă!". Mă gân­deam să dau telefon fratelui meu, care era la Sebeș, dar am zis că se sperie toți. Erau momente grele, disperate. Și imediat ce am strigat, numai văd că soția își deschide ochii și-mi zice: «Ce s-a întâmplat cu mine?». «Uite, ai leșinat...»".
Și când spune asta, mâinile lui Alexandru Bașa încep să tremure, odată cu vocea care i se îneacă în plâns.

Marin Bașa

E fiul cel mai mic, are 72 de ani și a fost toată viață pro­fesor, direc­tor de colegiu națio­nal. Un om pentru care credința se aprofun­dea­ză și prin cărți. Iar părintele Ar­senie Boca, pe care l-a cunoscut pen­tru prima dată la Drăgă­nescu, i se dezvelește acum în chipuri pe care, atunci când trăia, nu le putea pătrunde pe deplin.
"Așa, ca părintele, nu cred că am mai avut vreun român, nu cred. Citesc tot timpul cu mare drag despre el și încerc să leg lucru­rile și să le înțeleg altfel acum decât atunci când l-am cunoscut și eram foarte tânăr. Și îmi pare tare rău că atunci n-am fost atent la toate detaliile, la toate vorbele lui, pentru că eram mai naiv, necitit, cel puțin pe tema credinței. Acum mă încearcă un regret că n-am exploatat toate momentele acelea fantastice. Mulți creștini cu care mai discut zic: «Măi, tu l-ai cunoscut pe părintele Arsenie Boca?». «Da, l-am cunoscut!» - dar eram atât de fraier încât n-am folosit prilejul să-l cunosc foarte bine cum îl cunosc acum, când, din cărțile care au apărut, văd altă dimensiune a lui. Atunci, din păcate, n-am văzut-o". Din câte îmi dau eu seama, părintele Arsenie e mai mult decât un om, din moment ce vedea tot, știa tot. Și trata oamenii diferențiat, pe cei care erau mai spe­riați, cu foarte multă blân­dețe, iar pe ăștia mai orgolioși, mai făloși, pe ăștia îi tăia cu vorba, îi punea la punct. Citea omul ca pe o carte, și pe fiecare îl trata așa cum merita. Dar să vă spun prima mea întâl­nire cu el. Mi-aduc amin­te că s-a întâmplat prin '83. Eram la mare cu un prieten - noi cu doi copii, iar el cu trei copii. Și îmi aduc aminte că soția lui tot zicea pe plajă: "Mă, parcă mi-e și rușine de lumea asta de-aici, că numai noi suntem cu trei copii". La plecare, eu le-am propus să tre­cem, în drum spre casă, pe la Drăgănescu, la părintele Arsenie Boca". L-am găsit, era pe schelă, picta. Ne-a primit, și primul lucru pe care l-a spus a fost: "Mă, vouă de ce vă e ru­șine cu copiii voștri?". Bineînțeles că toți am fost șocați. Eu le spu­sesem dinainte că, uite, părintele e aspru, dar e aspru cu păcatul, nu cu omul. Așa îl vedeam eu, era aspru cu păca­tul, nu prea te ierta când avea ceva de spus, nu te menaja.
Ei, după această vizită la Drăgănescu, soția mi-a spus: "Mă, când mi-ai spus că e aspru, eu îl și ve­deam ca pe un om care te omoară numai din privire. Dar cum să fie aspru, când are o privire atât de blân­dă, atât de bună?!". Ea se ruga să nu-l găsim, că îi era frică de el, eu mă rugam să-l găsim, fără să știm unul de rugăciunea celuilalt. Eu cred că părintele știa treaba asta și, ca să nu creadă ea că e chiar așa cum am spus eu, s-a prezentat cu o privire foarte blândă, foarte plăcut, exact la polul opus.
Părintele știa totul, vedea totul, el vedea prin timp. Părerea mea este că el e unic. Eu i-am cunos­cut pe mulți dintre marii duhovnici ai noștri. Pe părintele Dometie de la Râmeț, pe părintele Visa­rion de la Slatina, pe părintele Teofil de la Sâmbăta, pe care l-am cunoscut chiar foarte bine. Când eram director la Colegiul "Blaga" l-am invitat în câteva posturi la întâlniri cu elevii și cu pro­fesorii. A venit de vreo trei ori, cu mare plăcere. Vor­bea foarte frumos, foarte apli­cat și era o plăcere reciprocă, ne întâlneam cu ma­re drag, mi-a plăcut teribil de mult de el. Dar, totuși, ca părin­tele Arsenie să știți că nu e niciunul. Am rămas de la el cu sfințenia asta a lui, cu puterea cre­dinței lui, cu forța pe care o răspândea în jur... Ce să zic? Îmi dau seama că credința adevărată era asta a lui, nu a noastră; noi suntem foarte slabi. Comparându-l pe el cu restul, îmi dau seama cât de mici și de neputincioși, cât de slabi suntem noi. Suntem foarte departe de părintele Arsenie.
Eu zic că poporul român a fost privilegiat cu un om ca părintele Arsenie Boca; dar, din păcate, nu cred că ne ridicăm la nivelul așteptărilor. Nu-mi place că se comercializează, de multe ori, faima părintelui - sunt în drum spre mânăstirea Prislop foarte multe tarabe, toate prostiile, comerțul îi interesează! N-am fost decât o singură dată aco­lo, când se comemo­rează părintele, și nu mi-a plă­cut: multă lume, foarte mulți preoți, ierarhi, de toate. E și puțin teatru, mi se pare mie, și asta mă deranjează foarte mult, de aia nici nu m-am mai dus. Păi, la părintele te duci cu sme­renie, nu ca la serbări. Așa mi se pare mie. Așa, în tăcere, comunici cu el, așa văd eu. Te liniștești atunci când ești, parcă, numai tu cu el, nu cu sute și mii de oameni acolo. Și nu m-am mai dus la astfel de acțiuni ample, pentru că se merge și pe aspectul acesta al festivismului, sunt unii care chiar profită, vând tot felul de aiureli, vin cu lucruri care nu au nicio legătură cu părintele, și mi se pare că în felul acesta îi întinează memoria.
Păcat că biserica nu face tot ce trebuie pentru el. Eu nu prea înțeleg, de ce să nu-l canonizezi? L-a canonizat poporul, dar nu biserica, iar eu cred că biserica ar trebui să se implice mai mult. Părerea mea e că se bate pasul pe loc. Eu cred că, de fapt, ierarhii ăștia ai noștri nu vor să îl canonizeze. Unii, bineînțeles, nu toți, unii ierarhi care au putere de decizie nu vor. De ce nu vor mi-e greu să înțeleg.
Eu cred că e sfânt și a lucrat în viața mea cu putere. O să închei cu ceea ce cred eu că e o minune a părintelui Arsenie Boca. Fiica mea, căsătorită în 2005, 10 ani n-a avut copii. Și-au dorit mult, au în­cercat toate mijloacele și, în 2014, s-a dus la părin­tele la mormânt, la Prislop, și s-a rugat să o ajute să rămână însărcinată. În anul următor, a născut o fe­tiță frumoasă, aurul pe pământ! Ce să credem? Nu cumva e minunea părintelui Arsenie? Deci, 10 ani n-au reușit, deși au încercat pe diverse căi și, după ce a mers la părintele Arsenie, la mormânt, uite că a născut o fetiță. Ce să credem? Eu cred că el a lu­crat și îi rămânem datori și recunoscători pentru asta, în vecii vieții noastre.