- Ai făcut parte dintr-o trupă extrem de iubită în România: ASIA. Patru fete frumoase, talentate și vesele, care făceau să explodeze sălile de concert. Apoi formația s-a destrămat, iar tu ai dispărut o vreme, ca să revii la muzică în forță, dar într-un chip neașteptat: soprană de pop-opera, un stil muzical mai puțin frecventat la noi. Cu toate astea, celebritatea nu te-a ocolit...
- De fapt, prima mea întâlnire cu celebritatea s-a petrecut mult mai devreme, în Chișinăul natal. Eram elevă la Liceul de Muzică "Ciprian Porumbescu", avem 13 ani, studiam pianul în principal și luam ore de canto-muzică ușoară, cu domnul profesor Boris Lebediuc. Așa am început să particip la concursuri naționale și internaționale și să obțin foarte, foarte multe premii. La 14 ani, am câștigat cel mai important festival de muzică din Chișinău, "Maluri de Prut", și atunci, peste noapte, toate ușile mi s-au deschis. Am început să apar la televizor și în diverse spectacole și am devenit o mică vedetă în Republica Moldova. Apoi a venit perioada ASIA. Crescusem, eram deja studentă în anul II la Conservatorul din București și studiam canto clasic. În paralel, continuam să particip la concursuri și festivaluri de muzică ușoară. Așa l-am cunoscut și pe compozitorul Adrian Ordean, unul dintre cei doi impresari ai trupei ASIA: am mers la festivalul de la Amara, dânsul făcea parte din juriu, m-a remarcat și m-a chemat la probe pentru trupa ASIA. Sincer, când domnul Ordean m-a întrebat dacă aș vrea să fac parte din ASIA, n-am prea sărit în sus de bucurie. Mă consideram cineva, ca artist solo, și mi se părea că a fi doar membră a unei trupe era un pas înapoi. Am avut nevoie de oarecare timp de gândire, ca să-mi dau seama că da, eram cineva, dar numai în Republica Moldova și că pe piața din România nu era ușor să pătrund, că, de fapt, oferta primită din partea domnului Ordean era o mână întinsă de Dumnezeu. Așa că, finalmente, răspunsul meu a fost "Da" și, la fel ca prima dată, tot peste noapte, am devenit celebră și în România. Îmi aduc aminte ca acum că, într-o zi, am mers în emisiunea lui Teo Trandafir și am lansat noua formulă a trupei ASIA, cu mine în componență. A doua zi, în toate ziarele și la toate jurnalele de știri apăruse fotografia mea. În acea "a doua zi", mă duceam la școală cu metroul, habar neavând de ceea ce se întâmplase. Stăteam pe un scaun din vagonul de metrou și, la un moment dat, ridicând ochii, am văzut că doamna de pe scaunul din fața mea avea un ziar în care era publicată o fotografie mare cu mine. În secunda aia, am realizat că viața mea se schimbase radical, că totul căpătase o altă dimensiune și nimic nu avea să mai fie la fel. Și am intuit corect, pentru că aceea a fost ultima dată când am mai călătorit cu metroul. (râde) Am intrat într-o "fabrică de muzică", într-o trupă care urma să facă istorie, care era adulată...
- E greu de dus povara celebrității când ești aproape un copil? Cum te aperi, ca să nu-ți ia mințile?
- Vezi, eu de micuță am muncit foarte mult ca să dobândesc un standard înalt în muzică. Practic, n-am avut copilărie. Dar munca aceea m-a călit, m-a făcut să aștept momentul celebrității, nu să fiu surprinsă de el. Pe de altă parte, recunosc că, nici măcar atunci când am intrat în ASIA, nu conștientizam cât de puternic trebuie să fii pe interior ca să dai piept cu notorietatea. Și cât de puternic trebuie să fii ca artist, ca să te susții în industria muzicii, în condițiile în care eu nu mai aveam îngăduința unui timp în care să cresc muzical, ci, intrând în ASIA, a trebuit, brusc, să fiu acolo, sus, la standardul impus de Adi Ordean și de Florin Ionescu, celălalt impresar al trupei, excepțional muzician la rândul lui. În cei aproape trei ani cât am făcut parte din ASIA, am căpătat deplină încredere în mine, ca artist pop, și am învățat și cum să gestionez celebritatea. Lecția cea mai importantă mi-a dat-o Adrian Ordean, în contextul în care eu eram și foarte lăudată, dar auzeam și destule comentarii răutăcioase, mai ales legate de faptul că sunt basarabeancă, or, acele comentarii mă amărau. Domnul Ordean - care e un om extraordinar, din toate punctele de vedere - m-a luat într-o zi deoparte și m-a întrebat: "Ție îți place să cânți?" "Foarte mult", i-am răspuns. "Ei, asta e tot ce contează. Ai intrat într-o lume care nu e atât de frumoasă pe cât pare din exterior, dar tu trebuie să fii puternică și trebuie să-i vezi doar frumusețea, care vine din faptul că faci lucrul pe care-l iubești." Din secunda aceea, mi s-au deschis ochii și mi-am spus că nu trebuie să-mi mai pese de părerile nimănui, că trebuie să muncesc din răsputeri și să fiu eu mulțumită cu mine. M-am înhămat deci la muncă, deși, așa cum ți-am spus, în perioada ASIA eram și studentă la Conservator, la canto clasic. Or, era foarte dificil să găsesc echilibrul între cele două stiluri muzicale absolut diferite. Gândește-te că ziua mergeam la școală și făceam canto clasic, iar serile și în week-end-uri aveam spectacole, cântând muzică pop. Efortul vocal era extraordinar! Nu mai zic ce efort fizic au presupus anii aceia, ce consum de energie: îmi amintesc cum, în anul IV, eram tot timpul pe drumuri cu ASIA - au fost, literalmente, mii de spectacole! - și eu trebuia să nu lipsesc de la școală (la Conservator, la trei absențe ești dat afară!), trebuia să studiez - în muzică nu poți să trișezi! - și să-mi mai și scriu lucrarea de licență! Era epuizant! Crede-mă că lucrarea mi-am scris-o, în mare parte, în mașinile cu care mergeam sau ne întorceam de la spectacole. Când ceilalți vorbeau, se distrau sau se odihneau, eu mă concentram și scriam, scriam... În sfârșit, am absolvit facultatea, am încheiat și proiectul cu trupa ASIA și m-am trezit, din nou, la un început de drum. În mine clocotea o dorință uriașă: să abordez genul pop-opera, adică să îmbin exact acele două feluri de muzică pentru care eram pregătită, atât ca studii, cât și practic. La momentul acela, pop-opera explodase în străinătate, prin intermediul unor artiști fantastici, ca Sarah Brightman, Andrea Bocelli, trupa Il Divo sau Katherine Jenkins, iar eu simțeam nu doar că, vocal, puteam să abordez acest gen, ci, mai ales, că el îmi reprezenta cel mai bine sufletul. Am început să vorbesc cu producători și cu impresari, să le explic că putem și noi, în România, să facem așa ceva, dar toți îmi spuneau "Nu, nu se poate". Eu însă am perseverat în idee: consideram că, în societatea românească era nevoie de o astfel de muzică, consideram că erau prea mulți români care tânjeau după o astfel de muzică de calitate, fiind sătui de restul ofertelor din domeniu, oferte venite din partea unor artiști care-și sacrificau individualitatea în favoarea nivelării comerciale, amăgiți de mirajul promovării pe TV și pe radio și de mirajul banilor făcuți cât mai repede. În sfârșit, după multă zbatere, l-am întâlnit pe impresarul Radu Groza, care, de ani buni, dădea ora exactă în showbiz-ul autohton și care, la rândul lui, de vreme îndelungată își dorea să lanseze pe piața din România un proiect în stilul lui Sarah Brightman. Am mers la Chișinău și am făcut câteva piese, cu orchestratori și compozitori basarabeni, foarte bine pregătiți, m-am întors în București, iar când Radu a ascultat melodiile acelea a zis: "Asta e exact ce-mi doream!" Așa am început să-mi cânt interiorul și să-mi spun povestea, iar fiecare zi pe care o trăiesc de atunci o simt ca pe o binecuvântare! Nu mă interesează modele muzicale, nu mă interesează să intru pe radiourile și canalele TV comerciale, eu fac muzică pentru suflet: pentru sufletul meu și pentru sufletul oamenilor! Unde mai pui că soțul meu, Octavian Dobrotă, este și el tenor: face parte din trupa Distinto și abordează exact același gen de muzică. Deci casa noastră nu e doar căminul unei familii, ci și un "atelier artistic" de pop-opera. (râde) Iar recompensele noastre sunt mulțumirile, uneori de-a dreptul emoționante, venite de la cei care ne ascultă și care, în unele cazuri, bat kilometri întregi, doar ca să ajungă la concertele noastre. Atât eu, cât și Distinto suntem foarte solicitați să susținem concerte, iar într-o lume în care vânzările de albume au scăzut vertiginos, din pricina Internetului, albumele noastre se vând ca pâinea caldă.
Concert pe scăunel
- Nu pot să nu te întreb: de unde a pornit pasiunea ta năvalnică pentru muzică? E o moștenire de familie?
- Nu, pur și simplu, m-am născut cu iubirea pentru muzică, acesta a fost unul dintre darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Părinții mei nu au avut tangențe cu muzica: mama a lucrat în domeniul medical, iar tata a fost inginer. În schimb, eu - mi-a povestit mămica - imediat ce am învățat să vorbesc, am și început să cânt, imitând orice melodie și orice voce pe care o auzeam. Influențe însă au existat: în primul rând, tăticu' e un meloman adevărat și casa noastră era tapetată cu discuri și casete muzicale. Deci - slavă Domnului! - muzică bună am avut la dispoziție din fașă. Apoi - ce-i cinstit e cinstit! - trebuie să spun că posturile rusești, la care noi, locuind în Chișinău, aveam acces din belșug, făceau și fac, la capitolul muzică, o selecție extraordinară, astfel că tot ceea ce se difuzează este de cea mai bună calitate, indiferent de gen. Ca atare, când am împlinit 4 ani, părinții mi-au cumpărat un pian. Ei, acela a fost momentul magic: m-am așezat pe scăunel și am început "să cânt". Firește, doar loveam clapele, fără vreo noimă, dar țin minte că atunci m-am simțit, cred că pentru prima dată, pe deplin fericită: eram într-al nouălea cer și trăiam o stare de libertate pură! Mă simțeam o adevărată artistă! Imediat, ai mei mi-au pus un profesor de pian și m-au dus la un studio muzical. Apoi am mers la o școală, unde tocmai se înființase, experimental, o clasă de muzică: pe lângă cursurile normale, studiam și teorie muzicală și, câte două ore pe săptămână, pianul. După care, în clasa a V-a, părinții m-au transferat la Liceul de Muzică "Ciprian Porumbescu". Inițial, a fost o dramă: colegii mei erau mult mai înaintați ca mine, căci ei studiaseră muzica intensiv, deci am fost nevoită să fac eforturi uriașe ca să-i prind din urmă. Însă, după ce am depășit hopul acesta și cu toate că nu e deloc ușor să absolvi acest liceu, căci se învață pe rupte, de la 8 dimineața până la 8-9 seara, eu m-am îndrăgostit de el, datorită profesorilor: cei mai mulți erau evrei ruși și foloseau metoda de educație evreiască, adică fiecărui copil în parte îi lăudau izbânzile, se purtau cu fiecare ca niște părinți, îi spuneau că este foarte bun în ceea ce face, că este special, îl îndrumau și pe mai departe... Exista rigoare și acolo, iar elevul muncea, dar era înconjurat de profesori cu multă dragoste și se simțea ocrotit și prețuit. Alături de acești profesori creșteai ca într-o familie iubitoare, nu ca într-o școală "normală", unde deseori se aplică strategia educațională inversă: să-i spui elevului că niciodată nu e suficient de bun. Eu am niște amintiri atât de frumoase din liceu...! Iar artistul disciplinat, muncitor, puternic și stăpân pe el care sunt azi există datorită acestor minunați profesori de la Liceul "Ciprian Porumbescu" din Chișinău.
"Am fost crescută în spirit românesc"
- Și în România cum ai ajuns, Ianna?
- La finalul clasei a X-a, am venit la Costinești, în România, și am susținut o serie de spectacole. După, am fost abordată de domnul Traian-Radu Negrei, consilier al Președintelui Constantinescu, care m-a felicitat și mi-a oferit o bursă de studiu în România, la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti" din București. Am fost atât de fericită! Pentru că fusesem crescută în spirit românesc: mie și fratelui meu ni se spusese mereu de către părinți că România e țara noastră, la noi în casă se vorbise numai în românește, iar mama și tata făcuseră mari eforturi ca să ne procure cărți românești tocmai de la Leningrad! Atât doar că bursa era pe canto clasic, nu pe canto-muzică ușoară și nici pe pian, cum făcusem eu până atunci. Așadar am fost, din nou, nevoită s-o iau de la capăt. Și-ți spun sincer că nu mi-a fost deloc ușor. Sufeream de dorul părinților și al fratelui meu, sufeream pentru că eram singură într-un oraș necunoscut, printre diverși oameni, dintre care unii care mă priveau cu bunătate și prietenie, alții, cu destulă maliție, fiindcă sunt basarabeancă, și sufeream pentru că nu-mi plăcea deloc la școală: opera era o zonă foarte străină mie și pe care nu o înțelegeam realmente. În plus, credeam că o soprană trebuie neapărat să aibă 100 de kilograme și să cânte foarte tare. Or, nu mă vedeam deloc în această postură. Doamne, dac-ai ști cât am plâns în primul an! Prin urmare, debusolată, am anunțat-o pe doamna profesoară Georgeta Ionescu că vreau să renunț la canto clasic și să mă întorc la muzică ușoară. Dânsa mi-a spus că nu se opune, dar mă roagă să merg la o audiție la domnul profesor Octavian Dobrotă, fostul ei elev, care tocmai venise, la rândul lui, la catedra de canto clasic. M-am dus la domnul Dobrotă la clasă, i-am explicat care era situația, dar el a insistat să-i cânt puțin, ca să-mi poată evalua glasul. După care mi-a spus: "Ar fi mare păcat să nu mergi înainte pe drumul ăsta și să nu dai la Conservator, pentru că ai niște date native foarte rare. Majoritatea cântăreților muncesc o viață întreagă ca să ajungă la posibilitățile vocale pe care tu le ai deja". Domnul Dobrotă mi-a dezvăluit splendoarea muzicii de operă și mi-a schimbat, practic, cursul vieții. Am rămas la canto clasic, chiar în anul acela am participat la concursul internațional "Hariclea Darclee", de unde m-am întors cu un premiu care mi-a dat o încredere fantastică în mine și în drumul meu, apoi am dat admitere la Conservator, iar restul ți l-am povestit deja. (începe să râdă) Și, ca să nu se creadă că e doar o coincidență de nume, la o perioadă bună de timp, după ce nu-i mai eram elevă, fostul meu profesor a devenit soțul meu - e vorba despre același Octavian Dobrotă de care am pomenit mai devreme, tenorul din trupa Distinto.
- Ianna, crezi că datorezi ceva Basarabiei, mai presus de educație și familie?
- Cred că datorez enorm Basarabiei, dar, în primul rând, ambiția, tenacitatea, spiritul de luptător și prețuirea pentru viață. Vezi, noi, basarabenii, ne naștem într-o lume care ne oferă foarte puține oportunități, iar asta ne îndârjește, ne dă o putere de luptă uriașă! Luptăm învățând și progresând, luptăm privind în jurul nostru, la ruși și la români, și însușindu-ne ceea ce considerăm că e bun. În egală măsură însă, consider că datorez enorm României. În primul rând, că m-a primit "înapoi", că mi-a îngăduit să mă întorc la acel "acasă" despre care părinții îmi vorbiseră cu atât drag și cu atât dor toată copilăria. Apoi, România mi-a oferit bucuria de a fi pe scenă și de a face ceea ce iubesc, mi-a oferit dragostea publicului, căruia îi sunt recunoscătoare și, nu în ultimul rând, îi sunt datoare României pentru că aici mi-am împlinit familia: aici mi-am găsit iubirea și aici mi-am născut fetița.
"Agendă completă pe cinci ani"
- Mulți artiști găsesc ideea de familie împovărătoare, amenințătoare pentru profesie, tu însă ai ieșit câștigătoare și la acest "test" al vieții. E vorba de un noroc?
- În cazul meu, mai întâi a fost vorba de faptul că am fost crescută în spiritul familiei, am înțeles de micuță cât de importantă e ea. Apoi, când am luat avânt în carieră, am priceput și mai profund ce valoare are familia. E o prostie ceea ce se spune: că un artist dedicat și de succes nu poate să aibă și familie. Cuplul pe care îl alcătuiesc cu Tavi e exemplul grăitor că lucrurile nu stau așa. Sigur, pentru asta e nevoie de maturitate și de înțelepciune, în sensul că fiecare dintre parteneri trebuie să se bucure de reușitele celuilalt, nu să fie gelos, nu să aibă pretenția ca el să fie cel mai cel. Însă, în lipsa acestui aspect negativ, lucrurile merg ca unse. Mai mult, cred că, dincolo de calitățile lui umane, faptul că Tavi e tot muzician reprezintă un atu uriaș. Cine altcineva, dacă nu tot un muzician, ar fi putut să-mi înțeleagă deplin trăirile artistice? Și cine, dacă nu tot un muzician, ar fi putut să-l înțeleagă deplin pe Tavi? Ce să mai spun că acum, de când o avem și pe fetița noastră, pe Erika, ne-am mai câștigat un aliat. Deși are abia 4 ani, Erika e foarte atentă la discuțiile noastre pe teme de muzică, ba chiar are și opinii, care sunt foarte interesante pentru vârsta ei. Sunt foarte fericită văzând că începe să prindă gust de muzică și de frumos, în general!
- Să încheiem atunci interviul cu "gust de muzică și de frumos": ce pui la cale?
- Tocmai am lansat o piesă nouă, cu tot cu videoclip, care deja se bucură de multă apreciere: "Viața e frumoasă". Muzica e reprezentată de coloana sonoră a filmului "La Vita e Bella", iar versurile superbe ale lui Narcis Avădănei spun, în esență, că lucrurile importante din viață sunt cele simple și că fiecare clipă ar trebui s-o trăim cu bucuria și inocența copiilor. Așa se face că, în videoclip, apare și Erika: mi s-a părut că ea, un copilaș inocent de 4 ani, e "ilustrarea" perfectă a acestui mesaj. Mă bucur mult că și această piesă va fi difuzată de reputatul post TV englezesc de muzică clasică, "C Music TV", care deja îmi difuzează, în 120 de țări, videoclipul cu aria "Una furtiva lagrima". Cred că e o mare reușită ca videoclipurile mele să apară la TV în rând cu cele ale lui Andrea Bocelli, Sarah Brightman și Katherine Jenkins. În continuare, urmează o lună decembrie plină-plină cu spectacole: am câte unul, două sau chiar trei pe zi. După care, la anul, plănuiesc să scot un nou album. Dacă "Open your eyes", precendentul meu album, a fost unul foarte romantic și, pe alocuri, chiar melancolic, următorul va fi alcătuit din cele mai reprezentative piese populare, din cele mai reprezentative zone muzicale din lume, toate "reformulate" în stil pop-opera. Va fi un album foarte viu și vesel, cu tarantele siciliene, cu melodii grecești, cu piese românești etc. Și mai am și alte proiecte - de fapt, deja am agenda completată amănunțit pe următorii 5 ani! Da' întâi să-l duc pe acesta la bun sfârșit și apoi mai povestim.