După volumele de proză scurtă "Grădina de vară" (1989), "Eclipsa" (1993), "Într-o după-amiază de vineri" (1997), antologiile din 2003 și 2011, plus alte cărți greu încadrabile de variațiuni (auto și fals) biografice sau culturale, Răzvan Petrescu s-a ales cu o mulțime de admiratori, printre care mă număr. M-a entuziasmat, pe lângă stilul inconfundabil, modul cum pătrunde prin incizii mici în organismul social din care e parte, mergând de la simptom la cauză, cu cinismul doctorului ce-și pune un diagnostic grav și-și administrează paliative euforizante. "Răzvan Petrescu face parte din categoria acelor autori rari pentru care scrisul este bucurie și disperare în egală măsură, care se schimbă și se descoperă pe sine scriind" - spunea mentorul lui, Mircea Martin, acum un sfert de secol. Fraza e valabilă și azi. Din ansamblul cărților lui poate fi conturat, prin "cazuri", și tabloul colectivității românești din a doua jumătate a sec. XX și până în 2017. Resorturi nevrotice împing la suprafața textului umorul absurd (est-european, mustos, nu sec, englezesc), un fel de jubilație a inadaptării, a ratării, cuplate cu observația realistă și ecourile ei în mintea plină de literatură, muzică și filme a autorului. Corelările acestea cu referenți "artistici" fac suportabilă o realitate sumbră, o decupează din banal și o deschid spre parabolă, cu procedee narative ingenioase. Între acestea, proprie îi e arta contrapunctului și alternanța de tensiune ce pare să ducă la implozie cu hohotul de râs relaxant, cu o vervă comică și autoironică bagatelizatoare. Pe cât de provocator, de sarcastic în satiră, pe atât de simpatic și atașant, Răzvan Petrescu și-a rafinat talentul narativ de la o carte la alta, poate prea mult, ca acele tării ce nu pot fi apreciate decât de nărăviți. Cititorul obișnuit cu "gustul puternic și amărui", cu efervescențele spumoase din mai vechile lui cărți, va fi derutat uneori de "Mandarina", care mi s-a părut un volum inegal, cu ignorarea voită a structurii în favoarea improvizației jazzistice. Știu că nu e ok să citești proză de ficțiune prin biografia autorului, dar mai știu și că acolo poți găsi chei pentru ceea ce este mai greu de înțeles. Din punctul ăsta de vedere "Mandarina" mi se pare mai confesivă decât celelalte cărți de povestiri ale lui Răzvan Petrescu, deși are în comun cu ele aceeași realitate. Prinsă acum în volute tematice recurente: securiștii vechi și noi, îmbogățiții de tranziție, politicieni, jurnaliști, vedete TV etc., dar și relația tată-fiu, văzută din ambele direcții, parodii ale unor necazuri de scriitor și redactor de cărți motivaționale tâmpite, relația dintre artist și critic. Nou mi se pare faptul că lui Răzvan Petrescu nu-i mai pasă că sare peste cal și pune la încercare răbdarea cititorului chiar din primul text, un rubato prea lung, delirant, pe tema basmului lui Andersen "Fetița cu chibrituri". Dacă trecem mai departe, regăsim tragismul vesel și chiar o dispoziție elegiacă de care nu se mai rușinează. Mici schimbări de atitudine ale unui mare scriitor.