GERMANIA, NORMANDIA ŞI BRETANIA - La capăt de călătorie

Dacii se credeau nemuritori.

Azi, ştim că aveau dreptate. Dar veşnicia lor este ascunsă sub straturi de indiferenţă, igno­ranţă şi ideologie. Ea trebuie decojită ca o ceapă, foaie cu foaie - sau, dacă vreţi, document cu docu­ment -, drum cu drum, inimă cu inimă. La mun­ca asta, aşa de grea şi frumoasă, s-a încume­tat revista "Formula AS", în urmă cu 15 ani. Şi istoria ne­ştiută a dacilor a început să se între­zărească. Iar odată cu ea, şi nemurirea lor. Căci a fi nemuritor înseamnă a nu fi uitat.
Erau cei mai numeroşi după inzi, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Re­ga­tul lor a fost unul dintre cele mai mari şi mai temute ale Antichităţii. Au hărţuit Impe­riul Ro­man, l-au obligat să plătească tribut, iar când acesta i-a învins, în loc să îi umi­leas­că, i-a glorificat, pen­tru nemaiîntâlnita lor vitejie. Se ştie că, în toate monumentele de la Roma, dacii sunt înfăţişaţi ca nişte învingători. Nu-i deci de mirare că, mai ales după năvălirile barbare din Răsărit, tribu­rile lor au pornit către Europa, aşezân­du-şi rădăci­nile peste tot. Le-am găsit urmele din Sud până în Nord şi din Est până în Vestul ex­trem al continen­tului. Noi, o mână de jurnalişti, fără mij­loa­cele istoricilor şi lipsiţi de răgazul unor cer­cetări înde­lungi şi minuţioase, doar mânaţi de pa­siu­nea pentru adevăr. La începutul acestei toamne, am continuat căutările în Germania, Normandia şi Bretania. Ce-am găsit, aţi citit. Textul de faţă este doar un jurnal de călătorie a ceea ce a rămas nerostit des­pre locu­rile, oamenii şi întâm­plă­rile care ne-au impre­sionat cel mai mult. Şapte mii de kilo­metri de impresii pe ca­re dorim să vi le îm­păr­tăşim.

Germania. Koblenz

În astfel de călătorii, drumul este aproape totul. El te pregăteşte pentru intrarea în poveste. Şi e parte din poveste. De aceea, nu-i totuna cu ce-l faci. Noi am ales, ca de obicei, maşinile. Am ales să vedem încotro ne îndreptau sutele de cai struniţi de mo­toare puternice. Incomparabil mai uşor de­cât le-a fost cohortelor de daco-geţi, mărşăluind cu înfrico­şă­toarele lor steaguri de luptă, urlând a moarte, prin gura de lup.
Din fuga maşinii, oprită când şi când, poţi adu­na imagini, frânturi de dialoguri şi gesturi umane care, uneori, fac ele însele cât o poveste.
Aşadar, iată-ne, şapte oameni - Sânziana Pop, An­drei Cheran, Cătălin Manole, Ciprian Rus, Flo­ren­tin Popa, Matei Florian şi cu mine - îmbarcaţi în trei bolizi. N-om fi magnifici, dar numă­rul nostru e magic. O confirmă minunile care ne ies în cale. Aproape 2.000 de kilo­metri despart Bucureştiul de Koblenz. O cale extrem de grea pe alocuri, în ciuda auto­străzilor, care, mereu ciocănite şi re­parate, au devenit drumuri "comunale", cu restricţii de viteză şi lucrări de reabilitare exasperante.
Ko­blenz este un oraş german care ţi se lipeşte de inimă. Sub zidurile sale medie­vale, vechi de două milenii, îşi dau întâl­nire, imense, liniştite şi clare, un râu - Mo­sel, şi un flu­viu - Rin, confluenţă a două lumini fluide, care pun în valoare istoria locului. Vapoare mici, iahturi şi goelete alunecă de-a lungul ma­lurilor. Turişti de toate rasele şi naţiile îşi des­fată privirea, cu jocul de bolte, de turle de biserici, de creneluri şi de castele care încon­joară bătrânul burg. Cineva, de pe o barcă, îşi aruncă şapca spre soare, ca într-un salut adus istoricului oraş. Stăpânit, alternativ, de romani şi normanzi, apoi de francezi şi ger­mani, pe străzile din Koblenz, în magazine şi restau­rante, vezi,totuşi, aproape doar nemţi. Corecţi, amabili şi foarte civilizaţi, luminează, şi ei, oraşul, în com­paraţie cu celelalte localităţi multietnice, pe care le-am întâlnit în drum. Koblenz e un oraş de provincie, ferit, deo­camdată, de invazia musul­mană, de curiozita­tea japonezilor şi chinezilor, porniţi prin Eu­ropa în excursii tematice, şi de africanii căutători ai unui trai mai bun.
Există, însă, şi lucruri triste, în Ger­ma­nia. Cele două biserici istorice, cato­lică şi evanghelică, care marchează centrul, cu arhitectura şi turnurile lor înalte, sunt goale. Scau­nele sunt în­toarse cu spatele către altar şi cu faţa spre uşă. La in­trare este mon­tată o sce­nă de con­certe... Abia la sfârşitul vizitei ob­servăm, într-o al­veolă în­gus­tă, în dreapta al­taru­lui, doi bă­trâni, o doam­nă şi un domn, care se roa­gă, cu capetele ple­cate, în tăcere. Dea­supra lor, lu­mi­na lumânărilor se ro­tunjeşte ca o aură.
Am ales Ko­blenz-ul ca primă oprire, pe drumul nostru din anul acesta, pentru că în muzeul ora­şului se află cel mai frumos cap de lup, steagul de luptă al dacilor, descoperit în a­ceas­tă parte de lume. Trofeul fusese însă împrumutat mu­zeu­­­lui din Mainz, pentru a fi admirat într-o expoziţie ar­heo­lo­gică de an­ver­­­gură. Ciprian plea­că într-acolo, să îşi gă­seas­că subiectul, în vreme ce restul trupei ne cazăm în­tr-o su­burbie a Ko­blenz-ului, un fel de sat urban, numit Güls. Îi spun numele pen­tru că ne-a impresionat foarte mult. Şi nu atât pen­tru casele sale splen­dide, respectând tradiţia ţărănească a locu­lui, nici pentru vegetaţia abunden­tă, pentru dealurile pline de vii sau tihna care respiră din orice piatră, cât pentru o plimbare de noapte, de-a lungul uneia dintre străzile principale ale aşe­zării. Pe la mijlocul unei străzi, găsim cimitirul, lu­minat de candele. Niciun mormânt nu este lăsat fără lumină. Morţii sunt protejaţi de rău şi în lumea de dincolo. Flacără cu flacără, întune­ricul se decupea­ză a viaţă. Mor­min­tele pecetluite cu lespezi ma­sive, înconjurate de un gazon im­pe­cabil şi străjuite de făclii, îmblân­zesc cerul de antracit şi transformă locul într-un fel de "acasă". Ne bu­curăm să vedem că în pofida cate­dra­lelor goale, germanii îşi păs­trea­ză, la fel ca şi noi, cultul morţilor.

Normandia. Rouen

După încă 700 de kilometri abandonăm spiritul teuton pentru cel francez. Cel puţin aşa credem. Şi nu ne înşelăm prea mult. La Deauville, primul nostru popas pe malul Atlanticului, în plină Nor­mandie, găsim o rigoare asemănă­toare cu cea ger­mană. Dar numai în arhi­tectură. Casele tradiţionale (din lemn şi piatră, cu bârnele lăsate vederii, exact ca la noi) sunt aşezate în grădini generoase şi arată bună rânduială. Oamenii, însă, sunt mai relaxaţi decât nemţii. Vorbesc în­truna, gesticulează şi râd, ciocnesc cu tine un pahar de vin în restaurant. Din păcate, afară plouă în rafale, şi bate un vânt cum­plit. Nu ne place, dar nici nu ne spe­rie. În Normandia ne aşteaptă un su­biect colosal: Rollo, dacul viteaz, înte­me­ietorul duca­tului de Normandia. Ple­căm repede spre Rouen, nu înainte de a admira Atlan­ticul şi de a ne pre­umbla vrăjiţi, pe plaja dezgolită de ape, la ora refluxu­lui, plină de scoici şi de pietre atât de frumoase, încât ar merita prinse în şiraguri, ca perlele. Unii dintre noi ve­dem oceanul pentru prima dată. Nu este o "mare mai mare", ci chiar sinonimul nemărginirii. Pla­je­le normande nu sunt doar întinderi de nisip şi de piatră (acoperite de sân­ge, în cel de-al doi­lea război mon­dial), ci un loc de unde începe nean­tul. Infinitul de ape se află în faţa ta. Ne place Nor­mandia. Frumoa­să, sălbatică şi verde, încă, la mij­loc de septembrie. Doar ploaia ne ur­mează, încă­pă­ţânată şi rea, dar o biruim cu soarele pe care l-am luat cu noi de acasă.
Veche capitală a Normandiei, Rouen este un oraş în care francezii par musafiri. Toate culorile pie­lii şi toate limbile lumii pigmentează ome­nirea care îl populează. Localurile sunt aglomerate şi gă­lăgioase, străzile for­fotesc de lume, străi­nii pă­şesc cu ochii înălţaţi pe clădirile medievale, atraşi de frumuseţea încre­menită în piatră a cate­dralei catolice Notre Dame (de sec. XII), ori de splen­­didul desen al Marelui Ceas, de arhitectura gotică a Palatului de Jus­tiţie, datând din Evul Me­diu, sau de muzeul dedicat Ioanei d'Arc, pe locul unde eroina fără de pereche a Fran­ţei a fost arsă pe rug.
Doar amintirea lui Rollo, mult do­ritul şi cău­ta­tul erou, pare ştearsă în Rouen. O statuie care-l înfă­ţi­şează şi o menţiune într-un pliant turistic. Atât. Misteriosul dac trebuie căutat mai departe, spre apă, în ce­ta­tea lui de suflet, de pe ţărmul oceanului, la Fé­camp. Un oraş atârnat de maluri înalte de piatră bân­tuite de vânturi puternice. O aşezare mirosind a sare, a scoici şi a plante, cărora nimeni nu le ţine minte numele, ci doar mirosul sălbatic şi amar. O cita­delă istorică în care însemnele nobiliare te în­tâm­pină la tot pasul. Aici s-au păstrat ruinele pala­tului ducilor de Normandia. Aici a trăit mare parte din viaţa sa Rollo. Aici a fost în­gropat. Nu se mai ştie unde, căci a fost mutat de câteva ori, pentru a nu i se profana mormântul în timp de războaie. Iar această dispariţie a osemintelor pare pusă la cale de Rollo însuşi, pentru ca eroul să se cufun­de cu totul în le­gendă. O legendă pe care un alt "erou", co­legul nostru Matei Flo­rian, avea să o transforme în rea­litate.

Bretania

La graniţa invizibilă din­tre Normandia şi Bre­tania, salutăm din mers mânăs­tirea fortificată de pe Le Mont-Saint-Michel - o stâncă ciudată, insulă la flux, peninsulă la re­flux - din Marea Mâ­necii, unul dintre locu­rile cele mai vizitate din Franţa. De aici încolo peisajul de­vine mai aspru, vânturile mai haine şi ploile mai dese. Urmăm coasta până în apropiere de capitala Bretaniei, Brest, dar "tra­gem" chiar pe malul ocea­nului, la Lan­déda. Timp de câteva zile, mica aşezare de pes­cari (unde n-am văzut picior de străin) ne va fi bază pentru expe­diţii, în cea mai misterioasă şi tradi­ţio­nalistă parte a Franţei.

MONT ARRÉE, Regatul Cavalerilor Mesei Rotunde

Finistère, numele zonei în care ne aflăm, în­seamnă în bre­tonă "Capătul Pământului". Aici era sfârşitul lumii cunoscute sau începutul unei alte lumi, în urmă cu un mileniu şi ju­mătate, când bretonii au năvălit din Britania peste celţii romani­zaţi. În timp, civilizaţia a cotropit ca o armată imbatabilă Finistère, îngropând sub ţinutul său aspru, mai mult piatră decât pământ, un trecut misterios şi incitant. O singură redută i-a scăpat: Muntele Arrée, un tărâm fermecat, despre care legenda spune că a fost stă­pânit de vrăjitorul Merlin, tatăl legen­darului rege Arthur. Bretonii jură că aici a fost regatul Cava­le­rilor Mesei Rotunde şi că, unde­va, în pădure, îşi doarme somnul de veci Merlin. Nici nu tre­buie să ştii toate astea ca să simţi o anume nelinişte la poalele aces­tui munte pitic, al cărui vârf abia de ajunge la 400 de metri. Are, însă, în el o sălbăticie care îl face să pară uriaş, cioplit în piatră aproa­pe nea­gră şi învelit în pâcle cenuşii. De nicăieri, te cuprinde un fior care îţi brăzdează pielea din ceafă până-n căl­câie, ca un şarpe electric, venind pe neaşteptate şi de niciunde. O teamă fără nume creşte în tine, pe măsură ce te adânceşti în peisajul de mlaştini şi stânci go­laşe, deseori aco­perite de ceaţă şi ploi. Vân­tul, care nu se o­preş­te nicio­dată în Bretania, capătă aici altă forţă şi alt înţeles, de parcă ar fi su­flarea ielelor. Iar bezna nop­ţilor e nepă­trunsă, ca o poar­tă între lumi.
Oamenii de ştiinţă spun că aceas­tă tul­burare, pe care o resimte oricine în preaj­ma Muntelui Arrée, este dată de fluctuaţiile elec­tromagnetice, dese şi bruşte. La care oa­me­nii locului zâmbesc cu sub­înţeles...
Câteva sate din zonă au faima de a-şi fi păs­trat neclintită tradiţia, Commana, Sizun, Le Faou... Mici aşezări urbanizate, în care trecutul trăieşte mai ales prin bisericile stră­vechi, din piatră înne­grită de vreme, în cră­păturile căreia, ca o minune a lumii, creşte iarbă înflorită.
La o privire fugară, nu vezi nimic tra­diţional. Nu merge nimeni în costum popular pe stradă, nu auzi în vreo curte cântec de fluier sau de cimpoi, nu întâlneşti cirezi de vaci sau turme de oi pe uliţe... Dar dacă te apropii de oa­meni, înţelegi pe loc că tradiţia trăieşte în ei. Foarte mân­dri de identitatea lor bretonă, complet dife­rită de cea a francezilor, îşi cultivă cu osârdie lim­ba, atât de ciudată, mulţi dintre ei refu­zând să vorbească în france­ză. I-am cunoscut, ne-au ospătat în casele lor şi ne-au arătat ce au mai de preţ: sufletul. Parcă ne cunoşteam de o veş­ni­cie. Ajuns, şi el, la des­tinaţia reportajului său, Cătălin Manole a luat la rând localităţi mai mari sau mai mici, în căutarea similitudi­ni­lor dintre tradiţiile celti­ce şi cele dacice: Brest, Kemper, Plougastel-Daoulaz, Landerneau... A găsit bretoni care încă mai joacă hora, aşa cum se dănţuieşte la noi în Carpaţi, a stat de vorbă cu un lăutar breton îndră­gostit de România şi care jeleşte vremurile trecute, în sunet de cimpoi. La final, ne-am regăsit cu toţii într-un mic restaurant din Landeda, pe malul Ocea­nului, ciocnind un pahar de şampanie, în cinstea izbânzii noastre. Fericiţi şi obosiţi, deopotrivă, bu­cu­roşi dar şi revoltaţi. Bu­curie pentru visele noastre trans­formate în realitate, revoltă pentru nepăsarea ofi­cială din România faţă de istorie şi trecut.

***

Pereţii restaurantului sunt făcuţi anume din sticlă. Ca să lase oceanul să se apropie, până ce îi simţi respiraţia. E ora flu­xului. Odată cu apa, alu­necă spre geam şi noap­tea. Vântul zgu­duie cerce­velele, într-un ac­ces de furie. Dar nouă ne strălu­cesc chi­purile la lumina lumâ­nărilor, vorbim mult şi gesti­culăm abundent, ne simţim în­vin­gători, ca după o călătorie pe furtună, pe care am dus-o la bun sfârşit. Avem tolbele pline de poveşti. Ni le spu­nem între noi, iarăşi şi iarăşi, până le cernem toată zgura şi rămâne din ele doar miezul, fierbinte şi proas­păt. Sun­tem bu­cu­roşi, vorbim tare. Un băr­bat înalt şi uşor grizonat, aflat la o masă vecină, devine tot mai atent şi mirat la felul în care vorbim. Este clar că nu înţelege ce spunem, dar ne priveşte insistent. În cele din ur­mă, ne întreabă într-o en­gleză per­fectă ce limbă vorbim. "Sună atât de armonios şi de dulce! Nu mă satur să vă ascult!". "Suntem din Ro­mânia!", îi spunem. "Din Româ­nia?!", se miră şi zâm­beşte. "Îmi doresc de mult să ajung în ţara dvs. Am auzit că Ro­mânia este foarte fru­moasă, iar acum, ascultân­du-vă lim­ba, sunt con­vins". Râ­dem şi mulţumim. Dacă ar fi înţeles ce vor­beam, cu si­gu­ranţă că domnul cel ele­gant s-ar fi în­drăgostit, nu doar de România, ci şi de daci. Ne­mu­ritorii pe urmele cărora abia aşteptăm să por­nim...