Biserica cititorilor - "Mireasa lui Hristos" din Stănceşti

- Cu ajutorul cititorilor revistei "Formula AS", ţăranii din Stănceşti-Gorj au unde să se roage lui Dumnezeu -

Nu mai au unde îngropa oamenii. Ăsta e necazul lor. Urcat pe o culme singu­ra­tică, cimitirul secular dimprejurul bise­ricuţei albe a Stănceştiului este ticsit. Cruce lipită de cruce, abia mai ai unde călca. Nu mai sunt bote­zuri în sat. Înmormântări, cu zecile, într-un an. Din cele 160 de case, 56 sunt părăsite. Lumea e bătrână, săracă. Şi totuşi, acum cinci ani, această mână de creştini s-a adunat împrejurul preotului, cerându-i să înalţe împreună cu ei o biserică. O "casă" în care să se întâlnească cu Dumnezeu. Ăsta era dorul lor cel mai mare.

Un preot ţăran

Părintele Tătaru vrea să ne dea nişte pâini. Patru pâini pe care le are în altar, lângă sfânta masă. Cum­va, drept recunoştinţă că am venit până în Stănceşti, acest sat gorjean uitat de lume. Atâta are. Şi 28 de lei în buzunar, singurii lui bani: vrea să ni-i dea şi pe ăştia. "Ca să v-ajungă pentru benzină, la întoarcere..." Aşa e firea lui - sim­plă. L-au dorit oamenii. L-au cerut oficial la Protopopiat. N-aveau bise­rică şi-un om de-ajuns de tare, de "fiu al satului", care să o facă. Nicolae Dionisie Tătaru a renunţat la parohii mult mai bogate din sud, acum 17 ani, ca să se întoarcă acasă, în acest ţinut muntos de piatră stearpă. Preot ţăran de pa­rohie săracă. Acum a venit direct de la vite, ca să ne întâlnească. Abia a avut timp să-şi pună reverenda şi potcapul, ce-arată parcă tot ca o căciulă ţără­nească. Om robust, înalt, cu ochii albaştri, obrazul înăsprit de vânturi şi griji. Un zdrahon de 55 de ani, care nu se plânge, dar spune lucru­rilor pe nume cu o sinceritate care te uluieşte, arătându-ţi casa lui, ba­nii lui, tot ce are. Şi-a acceptat demult destinul, a-nţeles că aşa tre­buie să fie. Nu doreşte mai mult. Adesea, oamenii îi mai aduc de mâncare, când trece prin lipsuri. Maşinuţa sa veche i-au dăruit-o cei de la Gorj TV, acum câţiva ani, văzând cât îi e de greu să meargă 13 km până la cealaltă biserică, din Larga, pe care o păstoreşte. Preot peste doar 100 de familii - 50 aici, 50 în Larga. Atât. Din care, maxi­mum 80 sunt familii "plătitoare". Localnicii sunt cam îmbătrâniţi, n-au bani. Tot aşa au ajutat şi la refacerea bisericii - cu lapte, cu carne, cu lemn, cu roadele pământului. Cu bănuţul văduvei. Sunt oameni buni şi îşi iubesc preotul. Adevărata răsplată pentru un părinte de sat sărac.

Credincioşii din "casa" albastră

Biserica nouă străluceşte în înălţimi ca o navă albă de lumină. Un brâu de sfinţi albaştri o strânge, pe sub streaşina acoperişului - unul din puţinele acoperişuri de aramă din bise­ricile Gorjului. Asta a fost mândria preotului Tătaru: acoperiş de aramă. Ca să ţină. Să fie frumos. A pus căldură-n biserică, electricitate. A împodobit-o cu fresce ale celebrului pictor Duvac, pe zidurile albastre de dinăuntru, ca cele ale bisericii din Vo­roneţ. Din 2012 până-n 2016, s-a muncit necon­tenit. Azi e Liturghie, şi o lumină clară coboară asupra lumii, din cerul senin de dimineaţă. Proiec­tată pe azurul imaculat, clădirea îţi înmoaie sim­ţurile - o vezi din toate părţile, chiar şi din Mu­şeteşti sau din Larga. Te cheamă, cumva, îţi vine să vii spre ea! Înăuntru e tihnă, vreo 25 de săteni împietriţi, învăluiţi în fumul tămâii. În dreap­ta, bătrânii consilieri îmbrăcaţi frumos, cu cămeşi şi surtuc, pomădaţi după bărbierit, stau în faţa alta­rului. Sobri, scorţoşi şi roz în obraji. Bărbaţi con­ştienţi de sine, cum rar se mai nasc azi. Stâlpii comu­nităţii. Spre spatele bisericii, "în străni", stau ca-ntr-o transă femeile vârstnice ale satului, cu ochii aţintiţi spre uşile împărăteşti. Vreo şase dintre ele stau îngenuncheate, cu fruntea în pământ, nepă­sându-le decât de ele şi de Dum­ne­zeu. Ţi-e drag să-i vezi. Stau împreună ca-ntr-o "casă" albastră şi cântă încet, cu sfială, uitându-se unii la alţii cu drag, zâmbitori, bucuroşi că încă mai sunt împre­ună. Se aude doar vântul vuind în ferestre şi glasul molcom al părintelui Tătaru, citind "Pilda semănă­torului" din duminica a XXI-a după Rusalii: "Vouă vă este dat să cu­noaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţe­leagă...". Şi-apoi oamenii spun Cre­zul, tot şoptit, cu privirea aţin­tită către altar, de parcă ar rosti împreună o mare taină...
O biserică de sat, pe vârful unui deal. Stai în ea, şi te simţi mai bine decât în marile catedrale bizantine. Îngenunchez şi eu, preţ de câteva minute, între aceşti fraţi necu­nos­cuţi şi ascult rugăciunea preotului, cu ochii închişi. O fac fără niciun efort, deşi n-am mai stat de mult atâta vreme într-o biserică. O fac fiindcă simt cumva că mă ajută. Fiindcă sunt între nişte oameni sinceri, care mă îngăduie între ei ca pe-un fiu.

"Formula AS" pe pisanie

Am ajutat multe biserici şi mâ­năstiri ca reporter, de când scriu. Dar niciodată n-am văzut numele revistei trecut pe o pisanie în pia­tră, ca principal ctitor. Mă emoţionează doar la gândul că mai există oameni atât de buni. Acum trei ani, în "For­mula AS" a fost publicată o scri­soare a preotului Tă­taru. Câteva rânduri scrise din inimă, în care acesta spunea cât de mult îşi do­resc oamenii din satul gorjean Stăn­ceşti să aibă o biserică în care să se adu­ne oameni săraci, dar cu dor de Dumnezeu. Urmările au fost uimi­toare. Cititorii revistei din toată ţara, mulţi dintre ei do­rind să ră­mâ­nă anonimi, au făcut donaţii, fiecare după puterile lui, bucuroşi să le dă­ruiască sătenilor biserica pe care o visau. Părintele avea să-mi spună că s-a rugat pentru aceşti oa­meni zi de zi, ani de zile, la fie­care Litur­ghie. Mă face să mă simt foar­te stânjenit când la sfârşitul slujbei, după predică, le spune eno­­riaşilor că "avem în mijlocul nostru un bi­ne­­făcător". Nu-mi do­risem aşa ceva. Mi-e ruşine, dar el insistă, le amin­teşte că fără oameni ca cei adunaţi în jurul revistei "Formula AS", acei cititori cu su­flet necu­prins de mare, n-ar fi avut azi biserică.
Pe-o masă din dreapta pronaosului, oamenii au pus câţiva colaci, două colive cu lumânări şi patru sticluţe de vin la jumătate de litru. Doi copii ai satului au fost împărtăşiţi. Cinci per­soa­ne au dat pomelnice cu bancnote de-un leu. Apoi oamenii pleacă tăcuţi, pesemne cu gândul încă la predica preotului lor. Mă impresionează faptul că oamenii vin întâi pe la mine. Cei opt bătrâni trec şi îmi dau mâna. Palmele lor aspre, bătătorite, în palma mea... Trei dintre femei se opresc şi mă ating pe antebraţ, strângându-mă uşor, ca o încurajare parcă. Fără cuvinte. E felul lor de a-mi mulţumi pentru sfânta biserică, în numele celor care i-au aju­tat. Roşesc. Mă simt nedemn de ase­me­nea oameni.

Biserica lărgită cu sufletul

Afară intru în vorbă cu câţiva credincioşi, care mă aşteaptă să-mi mulţumească. Le spun că nu trebuie să-mi mulţu­mească mie, că sunt doar solul unor oa­meni pentru care face­rile de bine sunt o li­nie a vieţii. Nici mă­car nu-i cunosc, deşi scriu pentru ei de şap­tesprezece ani. Le cu­nosc numai sufletul, capabil, iată, să înalţe biserici.
Dafina Birceanu şi Marina Lupulescu sunt două surori mărunţele, cam la 60 de ani, care vin la slujbe la fiecare două duminici. Se ţin de braţ şi vorbesc parcă-ntr-un glas, completându-se una pe cealaltă: "Mare noroc am avut cu părinţelu' nost', c-a venit înapoi la noi. S-a zbătut mult. Vine oricând îl chemăm, vine la toate sărbătorile... Ni-i drag. Se zbate, umblă. Ne ajută pe toţi, deşi are şi el greutăţi mari. Uitaţi-vă, na, ce biserică ne-a făcut: mireasă! Chiar că-i mireasa lui Hristos pe pământ. Uitaţi-vă ce frumuseţe! Nu?..."
La urmă apar şi consilierii. Cu paşi mici, cal­culaţi - staroştii satului. De 10 ani, de când e în con­siliul parohial, Dumitru Drăgan a dăruit bise­ricii mai mulţi bani decât jumătate de sat. Îi face semn preotului să nu-mi mai zică asta, căci nu vrea să se ştie. Sprâncene stufoase şi albe îi acoperă ochii osteniţi. Drăgan a fost păr­taş la aproape întreaga istorie a bisericii. Mereu a ajutat la lu­crări. A simţit-o ca pe o datorie secretă să facă asta. Şi el, şi cân­tăreţul Iulian Ciubotea, prie­tenul său de 80 de ani, care-i stă alături. "Lu­mea avea nevoie", spune Drăgan. "Vă mulţumim mult că ne-aţi aju­tat. Un sat cu oameni bătrâni, fără Dumnezeu, e pierit. Chiar aveam nevoie de biserică. Celelalte, din Muşeteşti sau Larga, erau prea departe pentru noi, care n-aveam putere să ajungem la ele. A fost o atât de mare bucurie la hram, anul trecut, când a venit Înaltpreasfinţitul Irineu şi toţi am văzut bi­serica asta albă-albă!, ieşind de sub schele. Boboc. Mireasă! Mireasa lui Hristos!, cum se zice. Pare o biserică mică, dar o lărgim noi, cu rugă­ciunea şi sufletul!"
Preotul Tătaru îi ascultă cuvintele cu ochii înlă­crimaţi. El nu poate vorbi atât de afectuos, nu prea se pricepe la vorbe mari. "În satul ăsta, 1000 de lei sunt ceva fabulos. Oamenii sunt bătrâni, nu au bani. Cum să ceri de la ei? De pildă, mâine trebuie să înmormântez o văduvă. Femeie bună, credin­cioa­să. Eu m-am născut între ei, îi cunosc. Cum aş putea să le cer la rudele ei vreun ban, dacă ştiu că mătuşa avea vreo 300 de lei pe lună pensie? Nu au de unde, bieţii. În România s-au creat diferenţe mari. Eu n-am aici decât cel mult o cununie pe an. Botez, nici atât. Mai nou, statul vine în controale peste noi, cei de la ISU, cu in­cendiile, cu tot felul de taxe şi autorizaţii. Asta e situaţia tutu­ror bise­ricilor de ţară, cel pu­ţin aici, în Olte­nia. M-au ame­nin­ţat că mă amendează sau îmi închid bi­se­rica dacă nu pun paratrăs­net, după nor­me eu­ropene. Un pa­ra­trăsnet din ăla, cu cap de aur sau ar­gint costă azi între 3000 şi 5000 de lei. 5000 de lei, vă daţi sea­ma?!!!... Atâ­ţia bani donează în total credincio­şii mei bisericii în aproape un an de zile. Dar cea mai mare nevoie a noastră este de câţiva metri pătraţi de pământ în plus.Să am unde să-mi îngrop morţii. Proprietarul cere sume incredibile, de ordinul mi­liardelor, fiind­că ştie că ne trebuie. Mă­car o parcelă, ce­va, să pot lua. Pare exage­rat, dar oa­me­nii, efectiv, nu-şi mai pot per­mite să moară. Nu mai avem loc. Până la urmă, e bine. Măcar avem biseri­că. M-aş bu­cu­ra dacă cei care şi-au dat obolul ca să-i sprijine înălţarea ar veni să o vadă. Uitaţi-vă cum luceşte în lumină! Mireasa lui Dum­nezeu!"

Cei care simt că vor să ajute, în orice fel, paro­hia Larga, comuna Muşeteşti, jud. Gorj, pot fo­losi contul bancar RO65RNCB0149042105280001, deschis la BCR Tg. Jiu. Pr paroh Nicolae Dio­nisie Tătaru (tel. 0787/332196, 0729/083396, 0253/272664). Pentru aceşti oameni, orice mic aju­­tor e binevenit.