Azi, știm că aveau dreptate. Dar veșnicia lor este ascunsă sub straturi de indiferență, ignoranță și ideologie. Ea trebuie decojită ca o ceapă, foaie cu foaie - sau, dacă vreți, document cu document -, drum cu drum, inimă cu inimă. La munca asta, așa de grea și frumoasă, s-a încumetat revista "Formula AS", în urmă cu 15 ani. Și istoria neștiută a dacilor a început să se întrezărească. Iar odată cu ea, și nemurirea lor. Căci a fi nemuritor înseamnă a nu fi uitat.
Erau cei mai numeroși după inzi, cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Regatul lor a fost unul dintre cele mai mari și mai temute ale Antichității. Au hărțuit Imperiul Roman, l-au obligat să plătească tribut, iar când acesta i-a învins, în loc să îi umilească, i-a glorificat, pentru nemaiîntâlnita lor vitejie. Se știe că, în toate monumentele de la Roma, dacii sunt înfățișați ca niște învingători. Nu-i deci de mirare că, mai ales după năvălirile barbare din Răsărit, triburile lor au pornit către Europa, așezându-și rădăcinile peste tot. Le-am găsit urmele din Sud până în Nord și din Est până în Vestul extrem al continentului. Noi, o mână de jurnaliști, fără mijloacele istoricilor și lipsiți de răgazul unor cercetări îndelungi și minuțioase, doar mânați de pasiunea pentru adevăr. La începutul acestei toamne, am continuat căutările în Germania, Normandia și Bretania. Ce-am găsit, ați citit. Textul de față este doar un jurnal de călătorie a ceea ce a rămas nerostit despre locurile, oamenii și întâmplările care ne-au impresionat cel mai mult. Șapte mii de kilometri de impresii pe care dorim să vi le împărtășim.
Germania. Koblenz
În astfel de călătorii, drumul este aproape totul. El te pregătește pentru intrarea în poveste. Și e parte din poveste. De aceea, nu-i totuna cu ce-l faci. Noi am ales, ca de obicei, mașinile. Am ales să vedem încotro ne îndreptau sutele de cai struniți de motoare puternice. Incomparabil mai ușor decât le-a fost cohortelor de daco-geți, mărșăluind cu înfricoșătoarele lor steaguri de luptă, urlând a moarte, prin gura de lup.
Din fuga mașinii, oprită când și când, poți aduna imagini, frânturi de dialoguri și gesturi umane care, uneori, fac ele însele cât o poveste.
Așadar, iată-ne, șapte oameni - Sânziana Pop, Andrei Cheran, Cătălin Manole, Ciprian Rus, Florentin Popa, Matei Florian și cu mine - îmbarcați în trei bolizi. N-om fi magnifici, dar numărul nostru e magic. O confirmă minunile care ne ies în cale. Aproape 2.000 de kilometri despart Bucureștiul de Koblenz. O cale extrem de grea pe alocuri, în ciuda autostrăzilor, care, mereu ciocănite și reparate, au devenit drumuri "comunale", cu restricții de viteză și lucrări de reabilitare exasperante.
Koblenz este un oraș german care ți se lipește de inimă. Sub zidurile sale medievale, vechi de două milenii, își dau întâlnire, imense, liniștite și clare, un râu - Mosel, și un fluviu - Rin, confluență a două lumini fluide, care pun în valoare istoria locului. Vapoare mici, iahturi și goelete alunecă de-a lungul malurilor. Turiști de toate rasele și națiile își desfată privirea, cu jocul de bolte, de turle de biserici, de creneluri și de castele care înconjoară bătrânul burg. Cineva, de pe o barcă, își aruncă șapca spre soare, ca într-un salut adus istoricului oraș. Stăpânit, alternativ, de romani și normanzi, apoi de francezi și germani, pe străzile din Koblenz, în magazine și restaurante, vezi, totuși, aproape doar nemți. Corecți, amabili și foarte civilizați, luminează, și ei, orașul, în comparație cu celelalte localități multietnice, pe care le-am întâlnit în drum. Koblenz e un oraș de provincie, ferit, deocamdată, de invazia musulmană, de curiozitatea japonezilor și chinezilor, porniți prin Europa în excursii tematice, și de africanii căutători ai unui trai mai bun.
Există, însă, și lucruri triste, în Germania. Cele două biserici istorice, catolică și evanghelică, care marchează centrul, cu arhitectura și turnurile lor înalte, sunt goale. Scaunele sunt întoarse cu spatele către altar și cu fața spre ușă. La intrare este montată o scenă de concerte... Abia la sfârșitul vizitei observăm, într-o alveolă îngustă, în dreapta altarului, doi bătrâni, o doamnă și un domn, care se roagă, cu capetele plecate, în tăcere. Deasupra lor, lumina lumânărilor se rotunjește ca o aură.
Am ales Koblenz-ul ca primă oprire, pe drumul nostru din anul acesta, pentru că în muzeul orașului se află cel mai frumos cap de lup, steagul de luptă al dacilor, descoperit în această parte de lume. Trofeul fusese însă împrumutat muzeului din Mainz, pentru a fi admirat într-o expoziție arheologică de anvergură. Ciprian pleacă într-acolo, să își găsească subiectul, în vreme ce restul trupei ne cazăm într-o suburbie a Koblenz-ului, un fel de sat urban, numit Güls. Îi spun numele pentru că ne-a impresionat foarte mult. Și nu atât pentru casele sale splendide, respectând tradiția țărănească a locului, nici pentru vegetația abundentă, pentru dealurile pline de vii sau tihna care respiră din orice piatră, cât pentru o plimbare de noapte, de-a lungul uneia dintre străzile principale ale așezării. Pe la mijlocul unei străzi, găsim cimitirul, luminat de candele. Niciun mormânt nu este lăsat fără lumină. Morții sunt protejați de rău și în lumea de dincolo. Flacără cu flacără, întunericul se decupează a viață. Mormintele pecetluite cu lespezi masive, înconjurate de un gazon impecabil și străjuite de făclii, îmblânzesc cerul de antracit și transformă locul într-un fel de "acasă". Ne bucurăm să vedem că în pofida catedralelor goale, germanii își păstrează, la fel ca și noi, cultul morților.
Normandia. Rouen
După încă 700 de kilometri abandonăm spiritul teuton pentru cel francez. Cel puțin așa credem. Și nu ne înșelăm prea mult. La Deauville, primul nostru popas pe malul Atlanticului, în plină Normandie, găsim o rigoare asemănătoare cu cea germană. Dar numai în arhitectură. Casele tradiționale (din lemn și piatră, cu bârnele lăsate vederii, exact ca la noi) sunt așezate în grădini generoase și arată bună rânduială. Oamenii, însă, sunt mai relaxați decât nemții. Vorbesc întruna, gesticulează și râd, ciocnesc cu tine un pahar de vin în restaurant. Din păcate, afară plouă în rafale, și bate un vânt cumplit. Nu ne place, dar nici nu ne sperie. În Normandia ne așteaptă un subiect colosal: Rollo, dacul viteaz, întemeietorul ducatului de Normandia. Plecăm repede spre Rouen, nu înainte de a admira Atlanticul și de a ne preumbla vrăjiți, pe plaja dezgolită de ape, la ora refluxului, plină de scoici și de pietre atât de frumoase, încât ar merita prinse în șiraguri, ca perlele. Unii dintre noi vedem oceanul pentru prima dată. Nu este o "mare mai mare", ci chiar sinonimul nemărginirii. Plajele normande nu sunt doar întinderi de nisip și de piatră (acoperite de sânge, în cel de-al doilea război mondial), ci un loc de unde începe neantul. Infinitul de ape se află în fața ta. Ne place Normandia. Frumoasă, sălbatică și verde, încă, la mijloc de septembrie. Doar ploaia ne urmează, încăpățânată și rea, dar o biruim cu soarele pe care l-am luat cu noi de acasă.
Veche capitală a Normandiei, Rouen este un oraș în care francezii par musafiri. Toate culorile pielii și toate limbile lumii pigmentează omenirea care îl populează. Localurile sunt aglomerate și gălăgioase, străzile forfotesc de lume, străinii pășesc cu ochii înălțați pe clădirile medievale, atrași de frumusețea încremenită în piatră a catedralei catolice Notre Dame (de sec. XII), ori de splendidul desen al Marelui Ceas, de arhitectura gotică a Palatului de Justiție, datând din Evul Mediu, sau de muzeul dedicat Ioanei d'Arc, pe locul unde eroina fără de pereche a Franței a fost arsă pe rug.
Doar amintirea lui Rollo, mult doritul și căutatul erou, pare ștearsă în Rouen. O statuie care-l înfățișează și o mențiune într-un pliant turistic. Atât. Misteriosul dac trebuie căutat mai departe, spre apă, în cetatea lui de suflet, de pe țărmul oceanului, la Fécamp. Un oraș atârnat de maluri înalte de piatră bântuite de vânturi puternice. O așezare mirosind a sare, a scoici și a plante, cărora nimeni nu le ține minte numele, ci doar mirosul sălbatic și amar. O citadelă istorică în care însemnele nobiliare te întâmpină la tot pasul. Aici s-au păstrat ruinele palatului ducilor de Normandia. Aici a trăit mare parte din viața sa Rollo. Aici a fost îngropat. Nu se mai știe unde, căci a fost mutat de câteva ori, pentru a nu i se profana mormântul în timp de războaie. Iar această dispariție a osemintelor pare pusă la cale de Rollo însuși, pentru ca eroul să se cufunde cu totul în legendă. O legendă pe care un alt "erou", colegul nostru Matei Florian, avea să o transforme în realitate.
Bretania
La granița invizibilă dintre Normandia și Bretania, salutăm din mers mânăstirea fortificată de pe Le Mont-Saint-Michel - o stâncă ciudată, insulă la flux, peninsulă la reflux - din Marea Mânecii, unul dintre locurile cele mai vizitate din Franța. De aici încolo peisajul devine mai aspru, vânturile mai haine și ploile mai dese. Urmăm coasta până în apropiere de capitala Bretaniei, Brest, dar "tragem" chiar pe malul oceanului, la Landéda. Timp de câteva zile, mica așezare de pescari (unde n-am văzut picior de străin) ne va fi bază pentru expediții, în cea mai misterioasă și tradiționalistă parte a Franței.
MONT ARRÉE, Regatul Cavalerilor Mesei Rotunde
Finistère, numele zonei în care ne aflăm, înseamnă în bretonă "Capătul Pământului". Aici era sfârșitul lumii cunoscute sau începutul unei alte lumi, în urmă cu un mileniu și jumătate, când bretonii au năvălit din Britania peste celții romanizați. În timp, civilizația a cotropit ca o armată imbatabilă Finistère, îngropând sub ținutul său aspru, mai mult piatră decât pământ, un trecut misterios și incitant. O singură redută i-a scăpat: Muntele Arrée, un tărâm fermecat, despre care legenda spune că a fost stăpânit de vrăjitorul Merlin, tatăl legendarului rege Arthur. Bretonii jură că aici a fost regatul Cavalerilor Mesei Rotunde și că, undeva, în pădure, își doarme somnul de veci Merlin. Nici nu trebuie să știi toate astea ca să simți o anume neliniște la poalele acestui munte pitic, al cărui vârf abia de ajunge la 400 de metri. Are, însă, în el o sălbăticie care îl face să pară uriaș, cioplit în piatră aproape neagră și învelit în pâcle cenușii. De nicăieri, te cuprinde un fior care îți brăzdează pielea din ceafă până-n călcâie, ca un șarpe electric, venind pe neașteptate și de niciunde. O teamă fără nume crește în tine, pe măsură ce te adâncești în peisajul de mlaștini și stânci golașe, deseori acoperite de ceață și ploi. Vântul, care nu se oprește niciodată în Bretania, capătă aici altă forță și alt înțeles, de parcă ar fi suflarea ielelor. Iar bezna nopților e nepătrunsă, ca o poartă între lumi.
Oamenii de știință spun că această tulburare, pe care o resimte oricine în preajma Muntelui Arrée, este dată de fluctuațiile electromagnetice, dese și bruște. La care oamenii locului zâmbesc cu subînțeles...
Câteva sate din zonă au faima de a-și fi păstrat neclintită tradiția, Commana, Sizun, Le Faou... Mici așezări urbanizate, în care trecutul trăiește mai ales prin bisericile străvechi, din piatră înnegrită de vreme, în crăpăturile căreia, ca o minune a lumii, crește iarbă înflorită.
La o privire fugară, nu vezi nimic tradițional. Nu merge nimeni în costum popular pe stradă, nu auzi în vreo curte cântec de fluier sau de cimpoi, nu întâlnești cirezi de vaci sau turme de oi pe ulițe... Dar dacă te apropii de oameni, înțelegi pe loc că tradiția trăiește în ei. Foarte mândri de identitatea lor bretonă, complet diferită de cea a francezilor, își cultivă cu osârdie limba, atât de ciudată, mulți dintre ei refuzând să vorbească în franceză. I-am cunoscut, ne-au ospătat în casele lor și ne-au arătat ce au mai de preț: sufletul. Parcă ne cunoșteam de o veșnicie. Ajuns, și el, la destinația reportajului său, Cătălin Manole a luat la rând localități mai mari sau mai mici, în căutarea similitudinilor dintre tradițiile celtice și cele dacice: Brest, Kemper, Plougastel-Daoulaz, Landerneau... A găsit bretoni care încă mai joacă hora, așa cum se dănțuiește la noi în Carpați, a stat de vorbă cu un lăutar breton îndrăgostit de România și care jelește vremurile trecute, în sunet de cimpoi. La final, ne-am regăsit cu toții într-un mic restaurant din Landeda, pe malul Oceanului, ciocnind un pahar de șampanie, în cinstea izbânzii noastre. Fericiți și obosiți, deopotrivă, bucuroși dar și revoltați. Bucurie pentru visele noastre transformate în realitate, revoltă pentru nepăsarea oficială din România față de istorie și trecut.
***
Pereții restaurantului sunt făcuți anume din sticlă. Ca să lase oceanul să se apropie, până ce îi simți respirația. E ora fluxului. Odată cu apa, alunecă spre geam și noaptea. Vântul zguduie cercevelele, într-un acces de furie. Dar nouă ne strălucesc chipurile la lumina lumânărilor, vorbim mult și gesticulăm abundent, ne simțim învingători, ca după o călătorie pe furtună, pe care am dus-o la bun sfârșit. Avem tolbele pline de povești. Ni le spunem între noi, iarăși și iarăși, până le cernem toată zgura și rămâne din ele doar miezul, fierbinte și proaspăt. Suntem bucuroși, vorbim tare. Un bărbat înalt și ușor grizonat, aflat la o masă vecină, devine tot mai atent și mirat la felul în care vorbim. Este clar că nu înțelege ce spunem, dar ne privește insistent. În cele din urmă, ne întreabă într-o engleză perfectă ce limbă vorbim. "Sună atât de armonios și de dulce! Nu mă satur să vă ascult!". "Suntem din România!", îi spunem. "Din România?!", se miră și zâmbește. "Îmi doresc de mult să ajung în țara dvs. Am auzit că România este foarte frumoasă, iar acum, ascultându-vă limba, sunt convins". Râdem și mulțumim. Dacă ar fi înțeles ce vorbeam, cu siguranță că domnul cel elegant s-ar fi îndrăgostit, nu doar de România, ci și de daci. Nemuritorii pe urmele cărora abia așteptăm să pornim...