Cărămida, ţigla metalică, inoxul, vopseaua, etajul şi balcoanele au înlocuit aproape pretutindeni arhitectura veche, atât de specială a Maramureşului. Rar mai vezi o casă tradiţională din bârne. Undeva, pe un pârâu curgând voios dinspre munte, o moară străveche a supravieţuit însă tuturor schimbărilor şi modelor, oprind, parcă, cu roata ei, mersul timpului. E moara lui Mecleş, aceeaşi de peste o sută de ani, încă funcţională.
În vâltoarea timpului
Dumitru Mecleş, zis Dănilă, îşi potriveşte pălăria pe cap. Vuietul apei e atât de puternic, încât acoperă orice sunet. Lemnele ard surd sub cazanul din care curge horinca, arborii zgâlţâiţi de vânt se mişcă în tăcere, ca într-un film fără coloană sonoră. Vuiet de apă şi atât. Apă sosită din munte, adusă pe scoc, zăgăzuită şi obligată să învârtă roţile mari din piatră. Apă muncită, din greu, de unde poate şi urletul ei, ca al unui animal deşelat de poveri. Mai încolo, scăpată de corvoadă, se cuminţeşte şi curge susurând printre brusturi. Morarul simte telefonul mobil vibrând în buzunar. Răspunde. E consăteanul lui, Vasile Grad. Vrea să macine. Îi e poftă de-o mămăligă. Până vine, Dănilă supraveghează cazanul. După cum zice, horinca e apă de foc.
Dintr-un pridvor de casă veche, camuflat de pături miţoase, de straie colorate şi traiste vărgate, coboară, ca dintr-un crâng de lână, nevasta morarului. E încă energică, are privirea vie, pare să nu-i scape nimic. "Zece femei l-au dorit de bărbat. Era cel mai destoinic morar, se înghesuia lumea la moara lui, cu carele pline de saci. Era cineva în sat", îşi laudă nevasta soţul, bucuroasă că dintre toate, ea a fost cea mai norocoasă. Şi iată-i împreună acum, trudind toată ziua la moară, la darac, la cazan. "Noi am rămas aşa cum ne-am pomenit. Lumea s-a mai schimbat. Mulţi au plecat la muncă în străinătate, şi-au construit case mari, iar acum râd de noi, ne dispreţuiesc. Ne spun că tot în putreziciunile bătrânilor noştri am rămas", oftează femeia privindu-şi cu duioşie bărbatul, care mai aruncă un lemn sub cazan.
Un poet popular
Doi cai bruni, trâgând o căruţă, năvălesc fornăind pe podul care asigură accesul dinspre şosea către moară. Când ajung în bătătură, căruţaşul îi struneşte şi sare cu supleţe în faţa lor, împingându-i într-un loc lăturalnic, unde sunt câteva smocuri de iarbă. Omul ridică în spate un sac şi-l duce direct în moară. Dănilă calcă pe o punte suspendată deasupra apei şi trage de un oblon. Apa scapă spre instalaţia morii. Roţi şi axe din lemn ferecat în fier se pun în mişcare, sacul e deşertat în coş, boabele cad prin scocuri din lemn, între pietrele care se învârt şi se învârt, strivind, mărunţind şi prefăcând în pulbere boabele sticloase. Morarul îşi scufundă mâna dreaptă în grămăjoara de făină. O miroase, pune un pic pe limbă. E mulţumit. Consăteanul lui macină aici de patruzeci de ani. Vasile Grad e un bărbat svelt, un adevărat muntean. Intră în vorbă pe loc, spunându-şi povestea, înşirată parcă, pe roata morii.
"De mic copil, eu am fost la oi. Am mers pe jos de atâtea ori de aici din sat până la păşunile de lângă Borşa. Am mers şi mai departe, până aproape de Vatra Dornei. Sunt 150 de km până acolo. Am toţi munţii ăştia în picioare". Dar Vasile Grad nu e un păstor oarecare. Omul ştie să horească, să facă versuri despre orice. Horitul e o artă în Maramureş, dar o artă pe cale de dispariţie. Vasile a compus sute de versuri, unele satirice, supărat de mersul actual al lumii, de lipsa cinstei, a omeniei, de fuga de muncă a tinerilor care caută câştigul uşor, revoltat de cei aleşi să conducă destinele ţării şi nu au altă grijă decât să-şi sporească privilegiile. Nici moravurile moderne nu i-au scăpat păstorului din Maramureş: "Dau sute de milioane/ ca să-şi pună silicoane/ să intre în lumea modernă/ cu o ţâţă cât o pernă/ şi-şi fac buza ca la iapă/ de nu pot să beie apă". Îl ascultăm, râzând, în timp ce apa plonjează în vâltoare, firul de horincă fierbinte cade în găleată, iar frunzele de arţar şi prun fac piruete în aer, suflate de vânt.
Lumea nouă de peste drum
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
