Cărămida, țigla metalică, inoxul, vopseaua, etajul și balcoanele au înlocuit aproape pretutindeni arhitectura veche, atât de specială a Maramureșului. Rar mai vezi o casă tradițională din bârne. Undeva, pe un pârâu curgând voios dinspre munte, o moară străveche a supraviețuit însă tuturor schimbărilor și modelor, oprind, parcă, cu roata ei, mersul timpului. E moara lui Mecleș, aceeași de peste o sută de ani, încă funcțională.
În vâltoarea timpului
Dumitru Mecleș, zis Dănilă, își potrivește pălăria pe cap. Vuietul apei e atât de puternic, încât acoperă orice sunet. Lemnele ard surd sub cazanul din care curge horinca, arborii zgâlțâiți de vânt se mișcă în tăcere, ca într-un film fără coloană sonoră. Vuiet de apă și atât. Apă sosită din munte, adusă pe scoc, zăgăzuită și obligată să învârtă roțile mari din piatră. Apă muncită, din greu, de unde poate și urletul ei, ca al unui animal deșelat de poveri. Mai încolo, scăpată de corvoadă, se cumințește și curge susurând printre brusturi. Morarul simte telefonul mobil vibrând în buzunar. Răspunde. E consăteanul lui, Vasile Grad. Vrea să macine. Îi e poftă de-o mămăligă. Până vine, Dănilă supraveghează cazanul. După cum zice, horinca e apă de foc. O toarnă musafirilor de la oraș în pahare mici și le privește fețele, cum mai întâi se crispează, apoi se destind, ca într-o iluminare. "Apa de foc" le ajunge în măruntaie și îi încălzește, iar pe aici, când e ger năprasnic, focul ăsta din trup e la fel de bun ca focul din sobă. Poate mai de folos, fiindcă soba nu o pot căra după ei, pe când o sticluță cu horincă, orice gospodar știe să o poarte în straiță. "Moara asta e de pe vremea bunicului, din 1907", zice Dănilă, cu aerul că evocă de-a dreptul facerea lumii. Bărbatul nu mai e nici el tânăr, are la rândul său vârsta unui bunic. "Au fost mai multe mori, pe valea asta, dar or dispărut. A mai rămas numai a mea. Altă moară de apă nu mai întâlnești. Eu tot aici am muncit de când am fost copil, că multe lucruri trebuie să înveți, ca să fii un morar bun. După mine nu știu ce se va mai întâmpla. Fiul meu lucrează în asigurări, nu va veni cât îi lumea să aibă grijă de moară", îmi strigă bărbatul vorbele la ureche, în timp ce ochii i se umezesc, de stropii fini ai apei care tot cade în vâltoare, vuind asurzitor.
Dintr-un pridvor de casă veche, camuflat de pături mițoase, de straie colorate și traiste vărgate, coboară, ca dintr-un crâng de lână, nevasta morarului. E încă energică, are privirea vie, pare să nu-i scape nimic. "Zece femei l-au dorit de bărbat. Era cel mai destoinic morar, se înghesuia lumea la moara lui, cu carele pline de saci. Era cineva în sat", își laudă nevasta soțul, bucuroasă că dintre toate, ea a fost cea mai norocoasă. Și iată-i împreună acum, trudind toată ziua la moară, la darac, la cazan. "Noi am rămas așa cum ne-am pomenit. Lumea s-a mai schimbat. Mulți au plecat la muncă în străinătate, și-au construit case mari, iar acum râd de noi, ne disprețuiesc. Ne spun că tot în putreziciunile bătrânilor noștri am rămas", oftează femeia privindu-și cu duioșie bărbatul, care mai aruncă un lemn sub cazan.
Un poet popular
Doi cai bruni, trâgând o căruță, năvălesc fornăind pe podul care asigură accesul dinspre șosea către moară. Când ajung în bătătură, căruțașul îi strunește și sare cu suplețe în fața lor, împingându-i într-un loc lăturalnic, unde sunt câteva smocuri de iarbă. Omul ridică în spate un sac și-l duce direct în moară. Dănilă calcă pe o punte suspendată deasupra apei și trage de un oblon. Apa scapă spre instalația morii. Roți și axe din lemn ferecat în fier se pun în mișcare, sacul e deșertat în coș, boabele cad prin scocuri din lemn, între pietrele care se învârt și se învârt, strivind, mărunțind și prefăcând în pulbere boabele sticloase. Morarul își scufundă mâna dreaptă în grămăjoara de făină. O miroase, pune un pic pe limbă. E mulțumit. Consăteanul lui macină aici de patruzeci de ani. Vasile Grad e un bărbat svelt, un adevărat muntean. Intră în vorbă pe loc, spunându-și povestea, înșirată parcă, pe roata morii.
"De mic copil, eu am fost la oi. Am mers pe jos de atâtea ori de aici din sat până la pășunile de lângă Borșa. Am mers și mai departe, până aproape de Vatra Dornei. Sunt 150 de km până acolo. Am toți munții ăștia în picioare". Dar Vasile Grad nu e un păstor oarecare. Omul știe să horească, să facă versuri despre orice. Horitul e o artă în Maramureș, dar o artă pe cale de dispariție. Vasile a compus sute de versuri, unele satirice, supărat de mersul actual al lumii, de lipsa cinstei, a omeniei, de fuga de muncă a tinerilor care caută câștigul ușor, revoltat de cei aleși să conducă destinele țării și nu au altă grijă decât să-și sporească privilegiile. Nici moravurile moderne nu i-au scăpat păstorului din Maramureș: "Dau sute de milioane/ ca să-și pună silicoane/ să intre în lumea modernă/ cu o țâță cât o pernă/ și-și fac buza ca la iapă/ de nu pot să beie apă". Îl ascultăm, râzând, în timp ce apa plonjează în vâltoare, firul de horincă fierbinte cade în găleată, iar frunzele de arțar și prun fac piruete în aer, suflate de vânt.
Lumea nouă de peste drum
În ogradă intră un grup de turiști. Sunt din Bacău și au ținut să viziteze "Moara lui Mecleș" după ce au văzut un indicator. L-a plantat acolo un irlandez îndrăgostit de Maramureș, Peter Hurley, cunoscut deja cititorilor "Formulei AS". "Domnul Hurley m-a ajutat și cu bani, când a venit apa mare și mi-a făcut pagube", îmi spune morarul Dănilă, plin de recunoștință. Turiștii sunt preluați de Titiana, soția morarului. Femeia se poartă ca un ghid adevărat. Le arată moara și daracul, apoi le prezintă țesăturile ei. Pânză adevărată, din in, împodobită cu toate florile Țibleșului. Moara e lumea lor, a soților Mecleș. Au moștenit-o și au îngrijit-o, în timp ce satul în jurul lor s-a schimbat, devenind de nerecunoscut. Casele vechi din stejar au fost demontate bucată cu bucată și vândute în străinătate, fiindcă lemnul era valoros, numai bun de transformat în parchet pentru noile vile. Tinerii au plecat și ei să muncească pentru un câștig mai bun și apoi au construit case mari, acoperite cu țiglă metalică. Sunt case cu nimic diferite de cele de la oraș. Numai moara lui Mecleș a rămas neschimbată. Macină de o sută de ani porumbul și grâul adus de săteni în căruțe sau în ștrafuri trase de cai mari.
Vasile, poetul, și-a cărat ultimul sac cu făină și pornește spre casă, ținând strâns hățurile, să nu-i scape bidiviii în șosea. Titiana aranjează niște pături pe pridvor, să li se vadă mai bine înfloriturile. Dănilă se pregătește să umple din nou cazanul. Dacă nu ar lucra zilnic, l-ar copleși tristețea și i-ar îneca sufletul. E al treilea morar din neamul său. Are la rândul său urmași, dar nimeni nu e dispus să preia moara. Cine știe ce se va întâmpla mai târziu? Deocamdată, e bine. Roata se învârtește, mai vine câte un sătean să macine sau câte o echipă de televiziune să facă un reportaj. Din vechiul Maramureș a mai rămas doar Dănilă și moara lui. Dincolo de ea, s-a ivit o lume nouă, străină. Acolo locuiesc vecinii lui Dănilă, care câștigă bani în țările Vestului. Trăiesc ca la oraș, indiferenți la frumusețile care mor împrejurul lor. Casele lor sunt urâte, dar au etaj. Porțile de lemn au fost înlocuite cu porți de fier. Cine caută Maramureșul de-altădată, să nu dea banii de pomană pe benzină sau tren. Scârțâind din toate încheieturile, doar moara lui Mecleș macină de un secol, dacă nu cumva a măcinat chiar secolul, cu roata ei.