Să te întorci cu pasul şi cu mintea pe dealuri cu pădure şi pe drumuri de pământ, construite cândva de care grele, trase de boi - este o aventură amară, plină de melancolii tăcute.
Am pornit singur spre Puşcaşu. Era vizibilă, prin cioate de lemn furat, fosta pădure de salcâmi, în care îmi duceam caprele. Arborii tineri încercau să ţină locul "moşilor" lor, iar drumul pe care căram lemne împreună cu bunicul Ilie mi s-a părut mult mai larg şi mai lung.
Salut Puşcaşu, pornind agale spre Piscul Danciului. Cândva, aici era un platou cu vii, unde fiecare sătean avea o parcelă bine îngrijită. Astăzi, după distrugerile C.A.P.-lui, a dispărut orice frunză de "italiană" sau de "blanc"; o păioagă tristă se întinde în jurul unui gard de sârmă, care înconjoară bazinul de apă al satului şi turnul cu antene ale companiilor telefonice. Spre dealul cel mai înalt, dinspre nord, drumul este larg, neted, îngrijit. Urc la Sub Vii, acolo unde noi, copiii de altădată, căutam ştiubeiul cu apă limpede, din care beam cu ulceaua smălţuită. Unde să fie? Unde sunt şirurile de rugi de mure, tarlalele de ovăz, rândurile de porumb sau parcelele de cireşi sălbatici? O ghilotină de arbori a ras tot, vechea pădure a dispărut, fără a lăsa nimic din vechile urme. Ştiubeiul a murit, ovăzul şi porumbul s-au stins, cireşii au pierit. Nu mai recunosc nimic. Doar lumina din jurul traseului conductei de petrol, construită între Ţicleni şi staţia de pompare din Bărbăteşti, aminteşte că drumul a fost cândva, în timpul copilăriei mele, croit pe creasta lui Măiagă, în direcţia Ruşchi, până la marginea Parcului Mare de sonde. Câţiva pruni popeşti îmi aduc aminte de frumosul platou Părul din Puşcaşu, unde puteai vedea luminişuri de măceş şi tufe de păr sălbatic. Cred că împlinisem zece ani când, împreună cu Ion, un vecin iubitor de capre, ne-am întâlnit cu două colege de clasă, fiice de gospodari, care ne-au chemat direct, fără să le tremure glasul, să ne iubim în păiuşul înflorit. Caut locul, caut râpele care îl mărgineau, caut fâneţele înspicate. Nu mai e nimic. Râpele s-au surpat, tufele luminoase au pleznit în negura pădurii, poieniţele iubirii au pierit în crengi de aluni înalţi şi trişti. Ce mai poate fi ca în urmă cu 55 de ani? Trec spre Sudoame. Gorganele netede şi ierboase nu mai sunt. Terenul mişcător a cuprins toată zarea. Râpa împădurită a rămas la locul ei şi îmi pare că stă de veghe pe lângă loturile de viţă altoită de altădată. Nici aici nu mai e nimic. Via lui Gruia, ovăzul popii Gărăiacu, porumbul lui Telerez au fost cândva aici. Au dispărut şi terenurile agricole ale lui Pleşa, ale lui Petrache Păduraru, ale lui Mitu lu' Stan. S-a uscat şi viţa nobilă a vrednicei moşierese Oprişescu, naşa mea de botez. Dintre numele care-mi vorbesc de copilărie, îmi amintesc de Piscul cu Tufaru, de Cârlig, de Dosul Ierului... Odată cu generaţia mea, dispare şi satul copilăriei. Fostul coleg de clasă, Romică, a dus vacile în toate aceste locuri şi le mai ştie numele. Dar după el, după Ion şi după mine, va exista o singură pădure: Pădurea Uitării. Vor fi un singur deal şi un singur drum. Ce nume vor avea?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
