Fără să fie de valoarea unor mari scriitori ruşi contemporani, precum Ludmila Uliţkaia, Evgheni Vodolazkin, Mihail Şişkin, Viktor Pelevin sau Vladimir Sorokin, Andrei Makine e un romancier de succes. Are acum 60 de ani, dintre care jumătate i-a trăit în Franţa, unde a cerut azil politic în 1987. Născut în Siberia, a crescut la orfelinat, înainte de a fi recuperat de o bunică franţuzoaică. Aceasta l-a familiarizat atât de bine cu limba ei maternă şi clasicii francezi citiţi în original, încât băiatul a devenit bilingv. Şi-a putut deci scrie direct în franceză primul roman, "Fiica unui erou al Uniunii Sovietice" care, pentru a-i fi publicat în 1990 la Gallimard, a trebuit să-i inventeze o traducătoare fictivă din rusă. Abia în 1995, odată cu apariţia Testamentului francez, care a luat trei premii literare prestigioase în Hexagon, i s-a aflat povestea, pe cât de impresionantă, pe atât de flatantă pentru orgoliul ţării de adopţie. Odată cu elogiile criticii şi succesul de piaţă, a venit şi celebritatea. Au urmat alte zece cărţi - toate traduse în seria de autor de la Polirom - majoritatea cu subiect sovietic, scrise însă pentru un public occidental, care aflase târziu ororile stalinismului şi regimurilor comuniste. În copilăria lui din anii '60 şi '70, Makine ascultase de la foştii deţinuţi din Gulag o mulţime de istorii dureroase, hălăduise prin taigaua de o sălbatică frumuseţe şi întâlnise diverse variante ale "omului nou" şi ale abisalului "suflet slav". Toate acestea se vor regăsi în romanele lui, pliate şi pe unele imperative comerciale. Cel mai nou, pe care vi-l recomand azi, a apărut în Franţa anul trecut, are în principal tot un subiect sovietic din anii terorii şi o tehnică de film de aventuri, îmbogăţită cu o aură de poezie rusească. E compus dintr-o ramă subţire din anii '70 şi 2003, care încadrează un episod din anii '50. Un tânăr crescut la orfelinat, ca toţi copiii cu părinţi arestaţi, ajuns ucenic în geodezie, e trimis în practică în extremul Nord. În pustietăţile împădurite din jurul aşezării Tugur, întâlneşte un "lup singuratic", un vânător pe nume Pavel Garţev, care-i spune povestea lui, începând din 1952, pe când avea 27 de ani. Făcuse războiul, apoi absolvise Filosofia la Leningrad, înainte de a fi din nou mobilizat, la o bază din taigaua siberiană, pentru exerciţii de simulare a unui al treilea război mondial. Când se află că dintr-un lagăr din zonă a evadat un deţinut politic periculos, o echipă de cinci militari primeşte ordin să-l captureze viu. Cei cinci sunt căpitanul NKVD-ist Luskas, care are "comanda politică", comandantul Butov, ofiţer onest şi cumsecade, sublocotenentul Ratinski, un arivist lipsit de scrupule, şi soldaţii Vasin şi Garţev, luaţi pe post de ţapi ispăşitori în caz de eşec. În hăituirea evadatului ce reuşeşte mereu să le scape, celor cinci - reprezentând fiecare câte o categorie de "cetăţeni sovietici" - li se conturează caracterul şi biografia, cam maniheist, totuşi răii au şi câte o sămânţă de omenie, iar bunii - pulsiuni animalice. Mai ales când evadatul se dovedeşte a fi o femeie. Unul câte unul, urmăritorii abandonează forţat hăituiala, până ce Garţev rămâne singur cu tunguza Elkan, cu care se va însoţi pe o insulă pustie din Arhipelagul Şantar. Exilaţi voluntar pe viaţă, cât mai departe de oameni, de cruzimea, violenţa şi ambiţiile lor.
Selecţia "Formula AS"
* Andrei Makine, "Arhipelagul unei alte vieţi", traducere de Daniel Nicolescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 252 p.
Fără să fie de valoarea unor mari scriitori ruşi contemporani, precum Ludmila Uliţkaia, Evgheni Vodolazkin, Mihail Şişkin, Viktor Pelevin sau Vladimir Sorokin, Andrei Makine e un romancier de succes. Are acum 60 de ani, dintre care jumătate i-a trăit în Franţa, unde a cerut azil politic în 1987. Născut în Siberia, a crescut la orfelinat, înainte de a fi recuperat de o bunică franţuzoaică. Aceasta l-a familiarizat atât de bine cu limba ei maternă şi clasicii francezi citiţi în original, încât băiatul a devenit bilingv. Şi-a putut deci scrie direct în franceză primul roman, "Fiica unui erou al Uniunii Sovietice" care, pentru a-i fi publicat în 1990 la Gallimard, a trebuit să-i inventeze o traducătoare fictivă din rusă. Abia în 1995, odată cu apariţia Testamentului francez, care a luat trei premii literare prestigioase în Hexagon, i s-a aflat povestea, pe cât de impresionantă, pe atât de flatantă pentru orgoliul ţării de adopţie. Odată cu elogiile criticii şi succesul de piaţă, a venit şi celebritatea. Au urmat alte zece cărţi - toate traduse în seria de autor de la Polirom - majoritatea cu subiect sovietic, scrise însă pentru un public occidental, care aflase târziu ororile stalinismului şi regimurilor comuniste. În copilăria lui din anii '60 şi '70, Makine ascultase de la foştii deţinuţi din Gulag o mulţime de istorii dureroase, hălăduise prin taigaua de o sălbatică frumuseţe şi întâlnise diverse variante ale "omului nou" şi ale abisalului "suflet slav". Toate acestea se vor regăsi în romanele lui, pliate şi pe unele imperative comerciale. Cel mai nou, pe care vi-l recomand azi, a apărut în Franţa anul trecut, are în principal tot un subiect sovietic din anii terorii şi o tehnică de film de aventuri, îmbogăţită cu o aură de poezie rusească. E compus dintr-o ramă subţire din anii '70 şi 2003, care încadrează un episod din anii '50. Un tânăr crescut la orfelinat, ca toţi copiii cu părinţi arestaţi, ajuns ucenic în geodezie, e trimis în practică în extremul Nord. În pustietăţile împădurite din jurul aşezării Tugur, întâlneşte un "lup singuratic", un vânător pe nume Pavel Garţev, care-i spune povestea lui, începând din 1952, pe când avea 27 de ani. Făcuse războiul, apoi absolvise Filosofia la Leningrad, înainte de a fi din nou mobilizat, la o bază din taigaua siberiană, pentru exerciţii de simulare a unui al treilea război mondial. Când se află că dintr-un lagăr din zonă a evadat un deţinut politic periculos, o echipă de cinci militari primeşte ordin să-l captureze viu. Cei cinci sunt căpitanul NKVD-ist Luskas, care are "comanda politică", comandantul Butov, ofiţer onest şi cumsecade, sublocotenentul Ratinski, un arivist lipsit de scrupule, şi soldaţii Vasin şi Garţev, luaţi pe post de ţapi ispăşitori în caz de eşec. În hăituirea evadatului ce reuşeşte mereu să le scape, celor cinci - reprezentând fiecare câte o categorie de "cetăţeni sovietici" - li se conturează caracterul şi biografia, cam maniheist, totuşi răii au şi câte o sămânţă de omenie, iar bunii - pulsiuni animalice. Mai ales când evadatul se dovedeşte a fi o femeie. Unul câte unul, urmăritorii abandonează forţat hăituiala, până ce Garţev rămâne singur cu tunguza Elkan, cu care se va însoţi pe o insulă pustie din Arhipelagul Şantar. Exilaţi voluntar pe viaţă, cât mai departe de oameni, de cruzimea, violenţa şi ambiţiile lor.
Fără să fie de valoarea unor mari scriitori ruşi contemporani, precum Ludmila Uliţkaia, Evgheni Vodolazkin, Mihail Şişkin, Viktor Pelevin sau Vladimir Sorokin, Andrei Makine e un romancier de succes. Are acum 60 de ani, dintre care jumătate i-a trăit în Franţa, unde a cerut azil politic în 1987. Născut în Siberia, a crescut la orfelinat, înainte de a fi recuperat de o bunică franţuzoaică. Aceasta l-a familiarizat atât de bine cu limba ei maternă şi clasicii francezi citiţi în original, încât băiatul a devenit bilingv. Şi-a putut deci scrie direct în franceză primul roman, "Fiica unui erou al Uniunii Sovietice" care, pentru a-i fi publicat în 1990 la Gallimard, a trebuit să-i inventeze o traducătoare fictivă din rusă. Abia în 1995, odată cu apariţia Testamentului francez, care a luat trei premii literare prestigioase în Hexagon, i s-a aflat povestea, pe cât de impresionantă, pe atât de flatantă pentru orgoliul ţării de adopţie. Odată cu elogiile criticii şi succesul de piaţă, a venit şi celebritatea. Au urmat alte zece cărţi - toate traduse în seria de autor de la Polirom - majoritatea cu subiect sovietic, scrise însă pentru un public occidental, care aflase târziu ororile stalinismului şi regimurilor comuniste. În copilăria lui din anii '60 şi '70, Makine ascultase de la foştii deţinuţi din Gulag o mulţime de istorii dureroase, hălăduise prin taigaua de o sălbatică frumuseţe şi întâlnise diverse variante ale "omului nou" şi ale abisalului "suflet slav". Toate acestea se vor regăsi în romanele lui, pliate şi pe unele imperative comerciale. Cel mai nou, pe care vi-l recomand azi, a apărut în Franţa anul trecut, are în principal tot un subiect sovietic din anii terorii şi o tehnică de film de aventuri, îmbogăţită cu o aură de poezie rusească. E compus dintr-o ramă subţire din anii '70 şi 2003, care încadrează un episod din anii '50. Un tânăr crescut la orfelinat, ca toţi copiii cu părinţi arestaţi, ajuns ucenic în geodezie, e trimis în practică în extremul Nord. În pustietăţile împădurite din jurul aşezării Tugur, întâlneşte un "lup singuratic", un vânător pe nume Pavel Garţev, care-i spune povestea lui, începând din 1952, pe când avea 27 de ani. Făcuse războiul, apoi absolvise Filosofia la Leningrad, înainte de a fi din nou mobilizat, la o bază din taigaua siberiană, pentru exerciţii de simulare a unui al treilea război mondial. Când se află că dintr-un lagăr din zonă a evadat un deţinut politic periculos, o echipă de cinci militari primeşte ordin să-l captureze viu. Cei cinci sunt căpitanul NKVD-ist Luskas, care are "comanda politică", comandantul Butov, ofiţer onest şi cumsecade, sublocotenentul Ratinski, un arivist lipsit de scrupule, şi soldaţii Vasin şi Garţev, luaţi pe post de ţapi ispăşitori în caz de eşec. În hăituirea evadatului ce reuşeşte mereu să le scape, celor cinci - reprezentând fiecare câte o categorie de "cetăţeni sovietici" - li se conturează caracterul şi biografia, cam maniheist, totuşi răii au şi câte o sămânţă de omenie, iar bunii - pulsiuni animalice. Mai ales când evadatul se dovedeşte a fi o femeie. Unul câte unul, urmăritorii abandonează forţat hăituiala, până ce Garţev rămâne singur cu tunguza Elkan, cu care se va însoţi pe o insulă pustie din Arhipelagul Şantar. Exilaţi voluntar pe viaţă, cât mai departe de oameni, de cruzimea, violenţa şi ambiţiile lor.