Să te întorci cu pasul și cu mintea pe dealuri cu pădure și pe drumuri de pământ, construite cândva de care grele, trase de boi - este o aventură amară, plină de melancolii tăcute.
Am pornit singur spre Pușcașu. Era vizibilă, prin cioate de lemn furat, fosta pădure de salcâmi, în care îmi duceam caprele. Arborii tineri încercau să țină locul "moșilor" lor, iar drumul pe care căram lemne împreună cu bunicul Ilie mi s-a părut mult mai larg și mai lung.
Salut Pușcașu, pornind agale spre Piscul Danciului. Cândva, aici era un platou cu vii, unde fiecare sătean avea o parcelă bine îngrijită. Astăzi, după distrugerile C.A.P.-lui, a dispărut orice frunză de "italiană" sau de "blanc"; o păioagă tristă se întinde în jurul unui gard de sârmă, care înconjoară bazinul de apă al satului și turnul cu antene ale companiilor telefonice. Spre dealul cel mai înalt, dinspre nord, drumul este larg, neted, îngrijit. Urc la Sub Vii, acolo unde noi, copiii de altădată, căutam știubeiul cu apă limpede, din care beam cu ulceaua smălțuită. Unde să fie? Unde sunt șirurile de rugi de mure, tarlalele de ovăz, rândurile de porumb sau parcelele de cireși sălbatici? O ghilotină de arbori a ras tot, vechea pădure a dispărut, fără a lăsa nimic din vechile urme. Știubeiul a murit, ovăzul și porumbul s-au stins, cireșii au pierit. Nu mai recunosc nimic. Doar lumina din jurul traseului conductei de petrol, construită între Țicleni și stația de pompare din Bărbătești, amintește că drumul a fost cândva, în timpul copilăriei mele, croit pe creasta lui Măiagă, în direcția Rușchi, până la marginea Parcului Mare de sonde. Câțiva pruni popești îmi aduc aminte de frumosul platou Părul din Pușcașu, unde puteai vedea luminișuri de măceș și tufe de păr sălbatic. Cred că împlinisem zece ani când, împreună cu Ion, un vecin iubitor de capre, ne-am întâlnit cu două colege de clasă, fiice de gospodari, care ne-au chemat direct, fără să le tremure glasul, să ne iubim în păiușul înflorit. Caut locul, caut râpele care îl mărgineau, caut fânețele înspicate. Nu mai e nimic. Râpele s-au surpat, tufele luminoase au pleznit în negura pădurii, poienițele iubirii au pierit în crengi de aluni înalți și triști. Ce mai poate fi ca în urmă cu 55 de ani? Trec spre Sudoame. Gorganele netede și ierboase nu mai sunt. Terenul mișcător a cuprins toată zarea. Râpa împădurită a rămas la locul ei și îmi pare că stă de veghe pe lângă loturile de viță altoită de altădată. Nici aici nu mai e nimic. Via lui Gruia, ovăzul popii Gărăiacu, porumbul lui Telerez au fost cândva aici. Au dispărut și terenurile agricole ale lui Pleșa, ale lui Petrache Păduraru, ale lui Mitu lu' Stan. S-a uscat și vița nobilă a vrednicei moșierese Oprișescu, nașa mea de botez. Dintre numele care-mi vorbesc de copilărie, îmi amintesc de Piscul cu Tufaru, de Cârlig, de Dosul Ierului... Odată cu generația mea, dispare și satul copilăriei. Fostul coleg de clasă, Romică, a dus vacile în toate aceste locuri și le mai știe numele. Dar după el, după Ion și după mine, va exista o singură pădure: Pădurea Uitării. Vor fi un singur deal și un singur drum. Ce nume vor avea?