Lumina violet, de la dispozitivele de urgenţă din spital, creează un semi-întuneric în care se aude doar picuratul calm al perfuziei ce se scurge în braţul meu. De calm am nevoie mai mult ca niciodată. Azi am aflat că eu, Ilie Tudor, promotor al medicinii naturale, sunt bolnav în fază terminală, rinichii mei fiind complet distruşi, iar organismul fiind în prag de agonie. Mă scufund în salteaua patului de spital, epuizat de stările de rău teribil din ultimele zile. Bilanţul nu e prea grozav: abia mai respir, abia mai merg şi sunt aproape orb. Atunci când rinichii mi-au cedat, tensiunea arterială mi-a crescut în asemenea grad, încât mi-au explodat vasele de sânge din interiorul ochilor, iar acum mai disting doar culori şi contururi vagi. Aveam să mai văd, să mai pot citi vreodată? Voi mai putea trăi şi munci? Nimeni nu-mi putea răspunde cu siguranţă.
Previziuni sumbre
Sunt într-un birou încărcat de hârtii, şi doamna doctor completează o lungă scrisoare medicală, ce marchează ieşirea din spital. Încep să văd mai bine (edemul din interiorul ochilor se retrage) şi observ că mi-a pregătit o reţetă compensată, care, în mod normal, ar costa o avere. Urmează să-mi dea verbal ultimele recomandări. Nu ştie nimic despre trecutul sau prezentul meu naturist şi nici nu am de gând să-i spun. De fapt, doamna doctor îmi trezeşte o vie neîncredere, care pare să fie reciprocă. Ultimele sfaturi sună mai degrabă a sentinţă: "Trebuie să înţelegeţi că sunteţi bolnav în fază terminală şi nu vă veţi mai vindeca niciodată. Singurele opţiuni mai sunt dializa şi transplantul. Pentru transplant este o listă de aşteptare de mii de persoane, deci, nu aveţi şanse reale să primiţi un alt rinichi. Vă mai rămâne doar să vă faceţi o fistulă şi să vă pregătiţi de dializă". Simt, cumva, că în cele spuse de doamna doctor ceva nu este real şi, deşi abia stau în picioare şi sunt foarte slăbit, am un chef teribil să vin peste câteva luni şi să-i spun că s-a înşelat. Mă hotărăsc să... cred că mă pot vindeca şi să lupt până la capăt.
Început de noiembrie: Sunt un luptător extrem de palid, pentru că globulele roşii din sângele meu sunt mai puţine de jumătate faţă de un om sănătos. Altfel, la cei 42 de ani consemnaţi în buletin, mă simt ca un bătrân de 90 de ani: păşesc cu greutate, respiraţia este dureroasă, iar tensiunea arterială abia este ţinută în frâu de medicamente de sinteză. Vreme de douăzeci de ani, am studiat şi am obţinut rezultate surprinzător de bune contra hipertensiunii esenţiale. Însă boala de rinichi mi-a dat un tip de hipertensiune (numită secundară), cu care habar nu am să lupt. De altfel, întreaga mea boală, extrem de silenţioasă până acum câteva săptămâni, este rară şi considerată imposibil de tratat într-o fază atât de avansată. Practic, sistemul meu imunitar a atacat ţesuturile din rinichi şi le-a distrus pe tăcute, fără niciun simptom. Acum ar trebui să găsesc, împotriva tuturor pronosticurilor, o soluţie să-mi refac din punct de vedere morfologic şi funcţional rinichii distruşi. Cumva, lucrurile încep să se lege şi am început o combinaţie de tratament naturist şi alopat. Întâi am luat zeolit silicic, pe care ulterior l-am combinat cu o rudă apropiată a acestuia: argila. Un telefon primit de la d-l Bocan mi-a dat un curaj extraordinar. Omul acesta a fost la un pas de moarte din cauza rinichilor şi a reuşit să se vindece doar cu argilă. M-a îmbărbătat, mi-a trimis un colet cu argilă pentru câteva luni şi m-a asigurat de tot sprijinul lui. În acelaşi timp, prietenii mei specialişti în zona terapiilor alternative caută în întreaga lume cazuri de vindecări cu plante şi-mi procură cele mai puternice extracte. Cel mai important indicator din analize, creatinina, a scăzut de la 7 la 6 şi, deşi mai este mult până la valoarea normală de 1.2, acest succes de etapă îmi dă timp să mai încerc.
De la îngrijorare la disperare
Visul meu de vindecare a suferit o lovitură serioasă: după scăderi continue vreme de săptămâni, creatinina mea a făcut un salt brusc, crescând la loc. Slăbesc fără oprire, toxinele pe care rinichii nu le mai pot filtra circulă prin sânge şi organismul încearcă să le elimine prin tubul digestiv, ceea ce îmi provoacă stări de rău şi dureri mereu mai atroce. Sunt tot mai palid şi mai estompat, iar respiraţia mea are un miros groaznic, de uree, care-mi provoacă încontinuu greaţă. Îngrijorarea celor din jurul meu se transformă în disperare, pe care fac eforturi să o ascundă. Încerc să glumesc despre boala mea tot mai evidentă, iar rezultatul este dezastruos. Apropiaţii mei ies unul câte unul afară, pentru a se întoarce după câteva minute plânşi. De altfel, plânsul celor din jur mă însoţeşte din prima zi de spitalizare. Primul a plâns medicul care mi-a făcut ecografia în care se vedeau rinichii mei atrofiaţi - un domn trecut prin toate, cu grad de colonel, care mi-a spus: "Domnule, îmi pare rău de tinereţea dumitale!". Nici farmacista tânără, cu părul prins în coadă, care mi-a dat primele medicamente după ieşirea din spital, nu şi-a putut stăpâni lacrimile după ce mi-a citit scrisoarea medicală. Apoi lacrimile familiei... nenumărate. Cât despre lacrimile mele, ele aveau să vină în curând.
Început de decembrie: De câteva zile, nu mai pot mânca nimic şi nu mai pot dormi din cauza suferinţei fizice. Îmi continui cât pot tratamentul şi refuz dializa, dar efortul de voinţă este uriaş, pentru că durerile au ajuns la limita suportabilului. Sunt atât de mari, încât nu pot dormi, şi epuizarea fizică şi psihică au ajuns la un asemenea grad, încât nici nu pot rămâne treaz mai mult de câteva secunde. Încerc să mă rog, dar organismul meu a cedat, pur şi simplu. Abia reuşesc să spun interior Doamne, Dumnezeule... că adorm instantaneu, pentru a mă trezi după doar câteva secunde, din cauza unei dureri groaznice, ca şi cum cineva mi-ar turna plumb topit prin tubul digestiv. Năuc după trezire, îmi aduc aminte că încercam să mă rog şi rostesc din nou Doamne, Dumnezeule... şi adorm iar. Mă cuprinde disperarea, pentru că nu mai simt nimic din rugăciune, care este doar o încercare de rostire mecanică, cu ultimele puteri. Fiinţa aceea chircită de durere şi dârdâind de frig (deşi în cameră sunt 25 de grade), care am ajuns, nu mai găseşte putere să se roage, ci doar să se revolte, pentru că se simte aruncată în infern. Şi în suferinţa care parcă umple aerul încăperii, ce cinică ironie!, aud un cântec de o veselie stranie. Pe stradă a venit o fanfară cu suflători îmbrăcaţi în moşi Crăciuni, care cântă de zor, în stil americănesc, din alămurile lor, Gingle bells (Cântec de clopoţei) şi We wish you a merry Christmas (Vă dorim un Crăciun fericit). E abia început de decembrie, dar şi colindatul este o afacere, aşa că trebuie ca, în durerea mea, să suport zeci de minute muzica stridentă, de o veselie care-mi pare stranie. Este prea mult pentru mine: şuvoaie de lacrimi de disperare îmi ţâşnesc din ochi, lacrimi ce nu aveau să se mai oprească vreme de ore. Mă simt sfârşit, inutil. Reuşesc doar să-L rog mut, fulgerător, pe Dumnezeu, să mă ajute să-mi închei viaţa cât mai curând. Nu e ceva raţional, ci impulsul dat de o suferinţă cum nu ştiam că poate exista. Dorinţa aceasta de a muri pentru a scăpa de degradare şi suferinţă avea să mă însoţească mult timp într-o aparent paradoxală opoziţie cu o altă dorinţă profundă: aceea de a trăi.
Îngerul păzitor
Salvarea a venit cu trei ore întârziere, pentru că e epidemie de gripă şi au avut multe solicitări. Ajunge ca asistenta să arunce o privire asupra chipului meu pământiu, şi decizia (la care mă aşteptam) este luată: voi fi dus de urgenţă la spital. În urma salvării, demarează în viteză şi EA, prietena mea, care mi-a fost alături în tot acest calvar. Este blondă, înaltă, şi are o privire albastră care, la nevoie, poate deveni tăioasă ca un brici. În urmă cu câteva luni, am fost pe punctul de a ne despărţi din cauza neînţelegerilor, dar am hotărât să ne mai dăm o şansă, iar apoi a venit boala. Acum joacă fără greşeală rolul îngerului meu păzitor. Mă urmează la Primiri Urgenţe, apoi la secţia specială pentru bolnavi renali, situată în alt colţ al oraşului. Cei cu diagnosticul meu ajung invariabil la această secţie, situată într-un spital insalubru, cu pereţi scorojiţi, paturi vechi şi cu o comunitate rromă consistentă, care se perindă pe holuri... După ce, o bună bucată de vreme, mi-am privit soarta din postura unei victime, într-o zi, privindu-i cu atenţie pe cei internaţi aici, am realizat un lucru care m-a consternat: toţi erau părăsiţi sau aproape părăsiţi, cu excepţia mea. Cei mai norocoşi dintre colegii de suferinţă sunt vizitaţi o dată la câteva zile de rude, care vin mai mult ca să-şi facă datoria. La mine, prietena mea vine de două, trei, uneori chiar patru ori pe zi. Nu ştiu de unde găseşte resurse, dar în decorul acela sordid vine mereu zâmbind, mereu încurajându-mă. Când nu pot mânca, ia câteva înghiţituri cu mine, pentru că ştie că doar în felul acesta mă va face să gust din mâncarea nesărată, fără potasiu şi fără proteine. Optimismul, frumuseţea şi energia ei luminoasă sunt aproape stranii în locul acesta al suferinţei. Observ, cu timpul, că nu doar eu aştept cu nerăbdare venirea ei, ci şi cei din jurul meu. Poate pentru că le aduce aminte de Viaţă sau, în fine, de bucuria Vieţii aproape pierdute.
"Trebuie să faceţi dializă"
În noaptea următoare am dormit chinuit doar 2-3 ore, din cauza durerilor teribile pe care personalul spitalului particular ultraelegant nu ştiau să le aline, pentru că nu aveau specialişti, spre deosebire de spitalul de stat scorojit. Dimineaţa, în camera mea, vine un comitet de trei medici, iar unul mi se adresează fără menajamente. Îmi spune că mi-a ajuns creatinina la 14 (de vreo 12 ori mai mare faţă de normal!) şi că sunt în pragul edemului cerebral şi al comei, cu posibile leziuni ale creierului, ireversibile. Apoi începe să răcnească la mine ca la un uncheş de 100 de ani şi cam dus, repetându-mi fiecare propoziţie de 2-3 ori: "Trebuie să vă operăm de urgenţă şi să vă punem cateter! Înţelegeţi!? Trebuie să faceţi dializă!". Sunt foarte slăbit şi disperat, dar cu un ultim gest de forţă îl pun la punct din două fraze, cerându-i să aibă o atitudine politicoasă. Omul se uită la mine uimit şi îngaimă: "Scuzaţi-mă, domnule, dar nu am văzut pe nimeni cu asemenea analize care să fie atât de coerent". Altfel, decizia mea e simplu de luat - sunt perfect conştient că între a crede în medicina naturală şi a te sinucide este o mare diferenţă, iar fanatismul e ultimul lucru de care naturismul are nevoie. Ştiu că am ajuns la capăt cu încercarea mea şi că dializa este singura posibilitate de a mai rămâne în viaţă.
Ajung cu căruţul în sala de operaţie, pentru că abia mai merg. Sunt întins pe o masă metalică, cu braţele desfăcute în lateral, iar masa începe să basculeze, aşa încât ajung cu capul în jos. În sală este frig, masa metalică e rece, iar corpul meu, devenit firav în ultimele luni, tremură ca o vargă. Îmi va fi montat la gât un cateter de dializă, adică nişte conducte care străpung şi se leagă de o venă şi o arteră. Mă amuz amar în interiorul meu că voi fi tăiat la gât chiar în preajma Ignatului, când se taie porcii în toată ţara. Simt uşor, prin anestezia locală, bisturiul secţionându-mi ţesuturile, iar cineva îmi spune să mă relaxez, că e exact ca la stomatolog. Închid ochii şi, fără să vreau, evadez în amintiri luminoase din trecut. Am nevoie de măcar câteva minute de pauză de la prezent. Îmi revin la scurt timp după operaţie şi părăsesc spitalul elegant, pentru a ajunge de urgenţă în spitalul cu pereţi scorojiţi, unde voi face primele dialize. Nu mai aştept ambulanţa şi prefer să mă ducă prietena mea cu maşina. Când urc pe locul din dreapta, nu se poate abţine să nu se uite lung la extraterestrul care am devenit. Din gât îmi ies două conducte albe, prinse cochet cu un bandaj înfăşurat în jurul capului. Am un chip galben-albicios total nepământean din cauza bolii şi pentru că tocmai mi-am ras, după 20 de ani, complet barba pe care am purtat-o până acum.
Ajunul Crăciunului: Mi-au mai rămas doar câteva minute de dializă şi deschid ochii, pentru a mă uita la maşinăria cu ecran luminos la care sunt conectat. Prin conductele transparente ale dializorului îmi văd sângele pulsând în ritmul bătăilor inimii, circulând pentru a fi curăţat artificial. În noaptea aceasta va veni Crăciunul, şi în mai puţin de o oră voi fi, în sfârşit, externat pentru a merge acasă. Termin dializa şi merg spre salon. Apoi vine îngerul meu păzitor şi mă ajută să-mi iau bagajul de spital. Păşesc pe holuri ameţit de sentimentul iminentei libertăţi şi ne urcăm în maşina care demarează uşor şi parcă pluteşte pe străduţele ce mi se par de vis ale Braşovului. Copacii sunt încărcaţi de promoroacă, ceaţa s-a ridicat şi dezvăluie albastrul cerului, iar oamenii merg grăbiţi să-şi facă ultimele cumpărături. Îmi reazem uşor fruntea de geamul rece al maşinii şi, pentru prima oară după mult timp, mă bucur. Nu mă mai doare nimic, îmi este cald şi văd frumuseţea lumii în locul cenuşiului spitalului. Pentru un bolnav în fază terminală aceasta este, pur şi simplu, fericire. Crăciunul a venit cu câteva ore mai devreme la mine.
Ajunul Anului Nou: Aproape am fugit de acasă, încercând să-mi conving prietena că pot să conduc maşina singur. Sunt fericit ca un copil, aşezat pentru prima oară la volan, ascult colinde şi rulez uşor spre satul aflat la 17 kilometri de Braşov, unde am o casă păzită de doi câini şi şapte pisici, cărora trebuie să le duc mâncare. Traversez cu maşina podul care trece peste râu, apoi virez şi văd în semi-întuneric gardul familiar. Brusc, trăiesc câteva secunde de panică intensă şi dezorientare teribilă. M-am rătăcit: după gardul ce-mi pare familiar se ridică zidurile albe ale unei case, străine mie, care nu avea ce să caute acolo! Apoi râd de unul singur - este casa pe care am construit-o eu, cu mari eforturi, chiar înainte să mă îmbolnăvesc. Acum câteva luni, aş fi spus că este casa mea, în faţa căreia mi-am parcat maşina mea... De ce am uitat-o? De ce mi s-a şters atât de tare din minte? În primul rând, pentru că nu prea mai am senzaţia că ceva ar fi al meu. Tocmai am putut constata în ultimul timp că şi corpul meu, de fapt, mi-a fost dat doar în folosinţă temporară, la fel ca şi maşina, casa, gardul sau poarta pe care tocmai păşesc. Un alai de mâţe mă întâmpină şi mă conduce până la poarta câinilor, care - de seara şi până dimineaţa, au la dispoziţie toată curtea şi grădina. Când îmi aud vocea, prietenii patrupezi încep să dea veseli din coadă, dar când le dau drumul, în loc să plece în patrulare şi să zburde fericiţi, se apropie de mine şi mă adulmecă. Nu ne-am mai văzut de multe săptămâni, iar individul slab şi îmbrăcat gros pare a fi altcineva. Au dreptate: eu nu mai sunt proprietarul lor, al curţii şi al casei, ci doar cel care le are temporar în administrare. Aşa simt! Sunt un om diferit.
Început de ianuarie: Când am ajuns prima oară la centrul de dializă, am remarcat parcate în faţă maşinile pe care scrie: "Transport pacienţi dializă". Am depăşit adesea asemenea maşini pe drumurile ţării şi, uneori, am aruncat câte o privire scurtă spre oamenii cu chipurile palide-cenuşii care făceau naveta între aparatele care îi ţin între viaţă şi casă. Acum sunt suficient de palid-cenuşiu şi eu ca să mă alătur acestei comunităţi, prea puţin cunoscute, în care sunt oameni care fac dializă de 5-10, unii chiar de 18-19 ani, iar cei mai mulţi sunt în vârstă sau foarte în vârstă. Dializa este grea şi solicitantă pentru organism. Din când în când, câte un pacient mai moare pe patul de dializă, din cauza efortului la care este supusă inima şi vasele de sânge. Dar cei mai mulţi mor de diverse complicaţii, prin alte spitale. Despre ei, ceilalţi dializaţi, rămaşi în viaţă, se vorbeşte pe un ton scăzut şi în termeni laconici. Discuţiile pe care le surprind sună aşa: "Pe Dumitru nu cred că-l mai vedem. A ajuns la Cardiologie şi nu mai iese". După un timp: "Alaltăieri am fost la Dumitru. A mai fost multă lume, fiică-sa l-a plâns cel mai tare. Dumnezeu să-l ierte". Totul este spus pe un ton egal, fără dramă, cu o compasiune sau cu un regret reţinut.
Sfârşit de ianuarie: Sunt pe patul de dializă, şi medicul înalt, slab şi mai ales plictisit, cu care mă antipatizez sincer şi nemărturisit, este de serviciu în acea zi. Îi spune asistentei să programeze aparatul să-mi scoată mai mult de trei litri de lichid din organism. Asistenta tresare şi se uită surprinsă la medic (majoritatea personalului din acest centru este foarte bine instruit şi devotat). Doctorul iritat repetă: "Am spus trei litri şi jumătate". Dializa preia funcţia rinichilor şi nu doar curăţă sângele, ci şi extrage excesul de apă din corp, doar că o cantitate prea mare extrasă o dată, mai ales la un începător ca mine, poate produce efecte adverse serioase. Totuşi, dializa decurge vreme de patru ore fără nici un fel de problemă, după care mă ridic din pat. Brusc se întunecă totul în jurul meu! Transpir şi mi se face greaţă, simt cum viaţa mi se scurge parcă din corp, picioarele mi se înmoaie şi cad la loc pe pat. Tensiometrul la care sunt conectat ţipă alarmat, indicând o valoare neverosimilă de 7 cu 5 - o hipotensiune severă la o persoană care în urmă cu câteva zile era puternic hipertensivă. Imediat, un sobor de asistente, infirmieri şi medicul care acum nu mai prezenta nicio urmă de plictiseală mă înconjoară. Mi se pun perfuzii, ca să compenseze lichidul stors în exces, apoi sunt pus cu capul în jos şi picioarele în sus, ca să-mi ajungă sângele în creier. După aproape o oră, mă simt ceva mai bine, dar încă nu pot merge. Sunt scos pe cărucior de un infirmier amabil şi predat prietenei mele, care mă priveşte panicată.
Început de februarie: Nici azi nu înţeleg de ce, dar din momentul acela al crizei de hipotensiune severă, lucrurile merg prost pentru mine la dializă. După fiecare şedinţă de curăţare a sângelui, ameţesc şi-mi trebuie chiar şi o oră ca să-mi revin. De multe ori, sunt atât de slăbit, încât sunt dus tot cu căruciorul la maşină. Încep să am pierderi de memorie. Tocmai eu, care până de curând aveam o memorie fenomenală, acum îmi aduc aminte cu greu nume, lucruri pe care le-am stabilit cu puţin înainte. După dializă, vreme de aproximativ 12 ore, sunt atât de slăbit, încât abia vorbesc. Sunt înalt de un metru nouăzeci, am avut multă vreme în jur de 100 de kilograme, iar când vorbeam zăngăneau geamurile, fără exagerare. Acum fac trei şedinţe de dializă pe săptămână, ca să rămân în viaţă, aşa că trei zile pe săptămână am o voce slabă şi piţigăiată, pe care apropiaţii nu o recunosc. Medicul meu este o ardeleancă tipică: serioasă, hotărâtă, şi care la nevoie vorbeşte apăsat. Avem încredere unul în celălalt sau, cel puţin, eu în ea. În ultima vreme, îmi spune tot mai des un lucru: "Du-te la Cluj la transplant. Ai şanse foarte mari". Acelaşi lucru mi-l spune şi personalul de la centrul de dializă, şi medicul cardiolog care-mi dă vestea proastă că pereţii mei cardiaci s-au îngroşat în urma dializei.
22 februarie: Astăzi e ziua mea! Şi este pentru prima oară când sunt fericit că îmbătrânesc. Acum un an, le explicam acru apropiaţilor mei că nu e niciun motiv să te bucuri că ai mai îmbătrânit un an. Greşeam! Moartea, care mi-a fost atât de aproape în ultima perioadă, m-a învăţat un lucru: este un privilegiu să îmbătrâneşti. Da, am fost la un pas să nu mai apuc vârsta de 43 de ani, să nu îmi admir în oglindă noile fire albe, să nu primesc felicitările celor dragi. Poate părea ciudat, dar boala şi suferinţa m-au învăţat să mă bucur. Şi mai am un motiv de bucurie: în urmă cu câteva săptămâni, m-am înscris pe lista de transplant de la Cluj, unde mi s-a spus acelaşi lucru: că am şanse foarte mari pentru transplant. Am încercat să mă înscriu şi la Bucureşti. Doar că ceea ce în Ardeal a durat o oră, la Bucureşti a durat aproape o zi, după care mi s-a spus că procedurile mai durează o lună şi jumătate, după care abia voi fi pus pe o listă de aşteptare...
Speranţa spulberată
Sunt chemat de urgenţă la Cluj, pentru că există rinichi, de la donator în moarte cerebrală, posibil compatibil cu mine. Cum se selectează primitorii de organe? În funcţie de grupa sanguină şi de cât de sănătos este organismul. De ce sănătos? Pentru că sunt extrem de puţine organe, iar medicii sunt datori să se asigure că ele nu vor fi pierdute de un organism cu patologie complicată, care eventual cedează în timpul operaţiei. Aici, stilul meu de viaţă naturist mă ajută enorm, pentru că regimul lacto-vegetarian şi plantele medicinale, mişcarea în aer liber, precum şi ordinea din viaţa mea mi-au conservat tinereţea biologică. Cu toată boala mea terminală, încă arăt mai tânăr cu câţiva ani faţă de vârsta reală, iar analizele sunt mult mai bune decât media.
Ajung, la ora 6 dimineaţa, în sala de aşteptare a Institutului de Urologie şi Transplant Cluj, unde - alături de mine, mai aşteaptă şase posibili primitori de organe, împreună cu familiile lor. Doar doi oameni dintre noi şapte vor primi câte un singur rinichi, care, practic, le va salva viaţa. Aşteptarea durează vreo opt ore obositoare, timp în care se fac teste de compatibilitate genetică, aşa că am timp să îmi cunosc concurenţa. Mă cutremur! Doamne, în afară de mine, sunt patru copii care aşteaptă organul salvator şi încă doi adulţi. O fată frumoasă de doar 16 ani, elevă la liceu, aşteaptă un rinichi pentru a putea trăi, la fel ca şi un student de 22 ani şi un... pensionar pe caz de boală, de 21 de ani. Eu, la cei 43 de ani ai mei, am refuzat pensia de handicap şi ajutoarele de stat pe care le primeşte fiecare dializat, pentru că am experienţă şi mai pot munci. Şi apoi, eu am apucat să trăiesc, dar copiii aceştia nu au nici o şansă dacă nu primesc un rinichi. Nu vreau organul acesta pentru mine! Sper ca din punct de vedere genetic, să fie copiii aceştia compatibili cu el. Medicii ne cheamă şi se dă verdictul: eu sunt cel mai puţin compatibil genetic. Fata de 16 ani este printre cei care vor intra în operaţie şi va primi rinichiul. Plânge de emoţie, de fericire, în timp ce mama şi tatăl ei o îmbrăţişează. Cu imaginea aceasta în minte, plec din spital, fără nici un regret.
15 martie dimineaţa: Astăzi e ziua mea! Sigur, am spus acelaşi lucru cu puţin înainte, doar că acelaşi om poate să aibă două zile de naştere, mai ales dacă este în faza terminală a unei boli şi e în sala de aşteptare pentru transplant, la Cluj. Stau cuminte, alături de alţi şase colegi de suferinţă, pentru a vedea care sunt cei doi fericiţi care vor primi rinichiul. Ne-am cunoscut deja între noi, iar pe unul dintre pacienţi îl cunosc de la o chemare anterioară şi ne-am împrietenit oarecum. Îl cheamă Marcel, este un ardelean serios şi cu mult bun simţ, aşa că sporovăim ca între prieteni, când suntem chemaţi de medici. Ni se comunică cine sunt cei care vor primi rinichii. De data aceasta sunt doi bărbaţi: ...Marcel şi cu mine! Ne uităm ca trăsniţi unul la celălalt. De fapt, eu aş fi putut avea nu unul, ci o adevărată salbă de... rinichi, de la donatori în viaţă, rude şi prieteni. Sora-mea a vrut să-mi dea un rinichi de-al ei aproape cu forţa, iar alături de ea, şi alte persoane apropiate, dar am refuzat cu tărie. Pur şi simplu, nu pot trăi luând jumătate din viaţa unui om drag, sub forma unui rinichi. Prietenii mei bogaţi sau foarte bogaţi mi-au găsit tot felul de circuite pe la clinici din străinătate, unde aş fi putut primi un rinichi contra cost. Dar am respins şi mai vehement această variantă, deşi ei mi-ar fi oferit tot ajutorul. Acum, voi primi un rinichi de la un donator în moarte cerebrală, un bărbat de o vârstă apropiată de a mea, care a suferit un accident fatal, undeva, în vestul ţării. Un medic ne prezintă riscurile operaţiei, înainte să ne pună să semnăm că ni le asumăm. Sunt atât de multe riscuri, încât colegul meu de transplant e puţin descumpănit. În ce mă priveşte, eu sunt mai kamikaze: semnez şi-l întreb pe medic când începem! Medicul este un maramureşean cu umor britanic şi îmi răspunde calm şi enigmatic, în contrast cu agitaţia mea: "Destul de curând... în cinci minute!".
Peisajul îmi este de acum familiar: masa de operaţie, stativul pentru perfuzii, asistentele care roiesc în jurul meu. Apoi vine medicul cu umor britanic şi, aveam să aflu, cu suflet de aur, care mă va anestezia total. Apuc să-i zic o propoziţie, poate două, apoi mi se rupe filmul fulgerător, sub efectul anestezicelor.
Transplantul
Mă trezeşte o durere de parcă mi s-ar rupe abdomenul inferior în două.
În următoarea zi, avem voie să ne îndoim picioarele: ce libertate! Unde mai pui că mâine s-ar putea să avem voie să ne ridicăm în capul oaselor, iar poimâine să mergem primii paşi. Adevărul este că, în acest moment, viaţa noastră este destul de grea, cu multă durere şi incertitudini. Totuşi, personalul medical ne ajută din plin, cum nu am mai fost ajutat în nici un alt spital. Infirmierele, asistentele şi medicii sunt o echipă foarte bine sincronizată, cu sute ori mii de pacienţi cu transplant la activ, dar fără pic de uzură. Ne privesc cu empatie şi compasiune, ne ajută cu tot ceea ce este nevoie, anticipându-ne de foarte multe ori nevoile. Sunt un tip critic, uneori prea critic, dar echipa de la Institutul de Urologie şi Transplant Cluj mi-a trezit şi îmi trezeşte şi astăzi, un respect şi o admiraţie fără rezerve.
Sfârşit de martie: A venit vremea externării, iar afară este soare şi frumos. Infirmierele ne ajută să ne luăm bagajele, pentru că eu şi cu Marcel abia putem ridica o sticlă cu apă, din cauza operaţiei. Ne punem măştile chirurgicale, pe care de acum le vom purta vreme de luni de zile în public, pentru a ne feri de microbi. Apoi, pornim cu pas tremurat, pentru că suntem încă slăbiţi, spre maşinile care ne vor duce acasă.
Pe drum, operaţia mea simte fiecare denivelare din asfalt, aşa că trebuie să mergem foarte încet, ceea ce-mi dă timp să mă uit pe geam. Boala şi chinul meu au debutat într-o zi galben-cenuşie de toamnă, iar acum se văd primele fire de iarbă, de un verde crud, de primăvară. Am primit un nou rinichi şi o nouă viaţă, aşa că ar trebui să fiu fericit. Dar nu sunt! Poate este şi depresia indusă de pumnul de medicamente care-mi vor ţine rinichiul şi pe mine în viaţă, dar - deşi nu pot recunoaşte - este şi multă teamă de Necunoscut, de Viaţa la care mă întorc.
Aprilie: Mă plimb cu prietena mea pe o alee înverzită de sub Tâmpa. Suntem un cuplu atipic: ea, înaltă, blondă şi zâmbitoare, eu, înalt, îndoit din cauza operaţiei, cu o mască chirurgicală pe figura buhăită de cortizon. Păşesc cu greu, dar tot mai mulţumit de ceea ce trăiesc. În fiecare zi reuşesc să fac măcar câţiva zeci de metri în plus, aşa cum mi-au recomandat medicii, iar aceşti paşi simt că sunt spre viaţă. Până acum, cea de a doua viaţă mi-a fost oferită de donatorul decedat, al cărui nume nu-l voi cunoaşte niciodată, şi de medici... Acum este timpul să fac ceva pentru a merita această şansă de a trăi. Voi continua să merg zilnic pe aleile de la poalele muntelui, apoi pe potecile muntelui, multe săptămâni şi luni...
August: În faţa mea se întinde marea de un verde-transparent, luminos. În spatele meu se află o faleză pe care se plimbă oameni. Dar eu văd doar marea, în care intru fascinat, pas cu pas. Este uşor răcoroasă, vindecătoare parcă. Apa în care se reflectă soarele, mai întâi îmi atinge operaţia uriaşă din zona abdomenului, apoi ajunge la încheieturile braţelor, perforate şi învineţite de zecile de perfuzii. Pe urmă, apa îmi ajunge la nivelul gâtului, care poartă cicatricile celor trei catetere care mi-au fost implantate în mai puţin de 6 luni. Dar ce contează este că sunt doar eu cu marea. Apa mă cuprinde şi încep să înot uşor, cât îmi permite starea de convalescent. Mă îndepărtez de ţărm tot mai mult, iar zgomotele se estompează, soarele de dimineaţă mă mângâie şi sunt fericit, fără gânduri. De multe ori credeam că nu voi mai înota vreodată, că nu voi mai fi fericit. Totuşi, Universul avea alte planuri, mult mai luminoase cu mine. Această a doua viaţă a mea pare mai fragilă decât prima, în schimb, în ciuda suferinţei fizice, a riscurilor şi temerilor, mă bucur de fiecare zi într-un mod în care nu credeam că mă pot bucura.
Institutul Clinic de Urologie şi Transplant din Cluj e o unitate de elită a medicinei româneşti şi mondiale, care are nevoie de sprijinul nostru. Este o instituţie de stat, şi are nevoie de sprijin material, pentru ca acest spital să continue să salveze vieţi. Cei care vor şi care îşi permit sunt chemaţi să doneze în contul RO24TREZ21620F370100XXXX, deschis la trezoreria municipiului Cluj Napoca. De asemenea, puteţi vira banii Fundaţiei "Formula AS", cu menţiunea: pentru Institutul de Transplant Cluj.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
