Lumina violet, de la dispozitivele de urgență din spital, creează un semi-întuneric în care se aude doar picuratul calm al perfuziei ce se scurge în brațul meu. De calm am nevoie mai mult ca niciodată. Azi am aflat că eu, Ilie Tudor, promotor al medicinii naturale, sunt bolnav în fază terminală, rinichii mei fiind complet distruși, iar organismul fiind în prag de agonie. Mă scufund în salteaua patului de spital, epuizat de stările de rău teribil din ultimele zile. Bilanțul nu e prea grozav: abia mai respir, abia mai merg și sunt aproape orb. Atunci când rinichii mi-au cedat, tensiunea arterială mi-a crescut în asemenea grad, încât mi-au explodat vasele de sânge din interiorul ochilor, iar acum mai disting doar culori și contururi vagi. Aveam să mai văd, să mai pot citi vreodată? Voi mai putea trăi și munci? Nimeni nu-mi putea răspunde cu siguranță.
Previziuni sumbre
Sunt într-un birou încărcat de hârtii, și doamna doctor completează o lungă scrisoare medicală, ce marchează ieșirea din spital. Încep să văd mai bine (edemul din interiorul ochilor se retrage) și observ că mi-a pregătit o rețetă compensată, care, în mod normal, ar costa o avere. Urmează să-mi dea verbal ultimele recomandări. Nu știe nimic despre trecutul sau prezentul meu naturist și nici nu am de gând să-i spun. De fapt, doamna doctor îmi trezește o vie neîncredere, care pare să fie reciprocă. Ultimele sfaturi sună mai degrabă a sentință: "Trebuie să înțelegeți că sunteți bolnav în fază terminală și nu vă veți mai vindeca niciodată. Singurele opțiuni mai sunt dializa și transplantul. Pentru transplant este o listă de așteptare de mii de persoane, deci, nu aveți șanse reale să primiți un alt rinichi. Vă mai rămâne doar să vă faceți o fistulă și să vă pregătiți de dializă". Simt, cumva, că în cele spuse de doamna doctor ceva nu este real și, deși abia stau în picioare și sunt foarte slăbit, am un chef teribil să vin peste câteva luni și să-i spun că s-a înșelat. Mă hotărăsc să... cred că mă pot vindeca și să lupt până la capăt.
Început de noiembrie: Sunt un luptător extrem de palid, pentru că globulele roșii din sângele meu sunt mai puține de jumătate față de un om sănătos. Altfel, la cei 42 de ani consemnați în buletin, mă simt ca un bătrân de 90 de ani: pășesc cu greutate, respirația este dureroasă, iar tensiunea arterială abia este ținută în frâu de medicamente de sinteză. Vreme de douăzeci de ani, am studiat și am obținut rezultate surprinzător de bune contra hipertensiunii esențiale. Însă boala de rinichi mi-a dat un tip de hipertensiune (numită secundară), cu care habar nu am să lupt. De altfel, întreaga mea boală, extrem de silențioasă până acum câteva săptămâni, este rară și considerată imposibil de tratat într-o fază atât de avansată. Practic, sistemul meu imunitar a atacat țesuturile din rinichi și le-a distrus pe tăcute, fără niciun simptom. Acum ar trebui să găsesc, împotriva tuturor pronosticurilor, o soluție să-mi refac din punct de vedere morfologic și funcțional rinichii distruși. Cumva, lucrurile încep să se lege și am început o combinație de tratament naturist și alopat. Întâi am luat zeolit silicic, pe care ulterior l-am combinat cu o rudă apropiată a acestuia: argila. Un telefon primit de la d-l Bocan mi-a dat un curaj extraordinar. Omul acesta a fost la un pas de moarte din cauza rinichilor și a reușit să se vindece doar cu argilă. M-a îmbărbătat, mi-a trimis un colet cu argilă pentru câteva luni și m-a asigurat de tot sprijinul lui. În același timp, prietenii mei specialiști în zona terapiilor alternative caută în întreaga lume cazuri de vindecări cu plante și-mi procură cele mai puternice extracte. Cel mai important indicator din analize, creatinina, a scăzut de la 7 la 6 și, deși mai este mult până la valoarea normală de 1.2, acest succes de etapă îmi dă timp să mai încerc.
De la îngrijorare la disperare
Visul meu de vindecare a suferit o lovitură serioasă: după scăderi continue vreme de săptămâni, creatinina mea a făcut un salt brusc, crescând la loc. Slăbesc fără oprire, toxinele pe care rinichii nu le mai pot filtra circulă prin sânge și organismul încearcă să le elimine prin tubul digestiv, ceea ce îmi provoacă stări de rău și dureri mereu mai atroce. Sunt tot mai palid și mai estompat, iar respirația mea are un miros groaznic, de uree, care-mi provoacă încontinuu greață. Îngrijorarea celor din jurul meu se transformă în disperare, pe care fac eforturi să o ascundă. Încerc să glumesc despre boala mea tot mai evidentă, iar rezultatul este dezastruos. Apropiații mei ies unul câte unul afară, pentru a se întoarce după câteva minute plânși. De altfel, plânsul celor din jur mă însoțește din prima zi de spitalizare. Primul a plâns medicul care mi-a făcut ecografia în care se vedeau rinichii mei atrofiați - un domn trecut prin toate, cu grad de colonel, care mi-a spus: "Domnule, îmi pare rău de tinerețea dumitale!". Nici farmacista tânără, cu părul prins în coadă, care mi-a dat primele medicamente după ieșirea din spital, nu și-a putut stăpâni lacrimile după ce mi-a citit scrisoarea medicală. Apoi lacrimile familiei... nenumărate. Cât despre lacrimile mele, ele aveau să vină în curând.
Început de decembrie: De câteva zile, nu mai pot mânca nimic și nu mai pot dormi din cauza suferinței fizice. Îmi continui cât pot tratamentul și refuz dializa, dar efortul de voință este uriaș, pentru că durerile au ajuns la limita suportabilului. Sunt atât de mari, încât nu pot dormi, și epuizarea fizică și psihică au ajuns la un asemenea grad, încât nici nu pot rămâne treaz mai mult de câteva secunde. Încerc să mă rog, dar organismul meu a cedat, pur și simplu. Abia reușesc să spun interior Doamne, Dumnezeule... că adorm instantaneu, pentru a mă trezi după doar câteva secunde, din cauza unei dureri groaznice, ca și cum cineva mi-ar turna plumb topit prin tubul digestiv. Năuc după trezire, îmi aduc aminte că încercam să mă rog și rostesc din nou Doamne, Dumnezeule... și adorm iar. Mă cuprinde disperarea, pentru că nu mai simt nimic din rugăciune, care este doar o încercare de rostire mecanică, cu ultimele puteri. Ființa aceea chircită de durere și dârdâind de frig (deși în cameră sunt 25 de grade), care am ajuns, nu mai găsește putere să se roage, ci doar să se revolte, pentru că se simte aruncată în infern. Și în suferința care parcă umple aerul încăperii, ce cinică ironie!, aud un cântec de o veselie stranie. Pe stradă a venit o fanfară cu suflători îmbrăcați în moși Crăciuni, care cântă de zor, în stil americănesc, din alămurile lor, Gingle bells (Cântec de clopoței) și We wish you a merry Christmas (Vă dorim un Crăciun fericit). E abia început de decembrie, dar și colindatul este o afacere, așa că trebuie ca, în durerea mea, să suport zeci de minute muzica stridentă, de o veselie care-mi pare stranie. Este prea mult pentru mine: șuvoaie de lacrimi de disperare îmi țâșnesc din ochi, lacrimi ce nu aveau să se mai oprească vreme de ore. Mă simt sfârșit, inutil. Reușesc doar să-L rog mut, fulgerător, pe Dumnezeu, să mă ajute să-mi închei viața cât mai curând. Nu e ceva rațional, ci impulsul dat de o suferință cum nu știam că poate exista. Dorința aceasta de a muri pentru a scăpa de degradare și suferință avea să mă însoțească mult timp într-o aparent paradoxală opoziție cu o altă dorință profundă: aceea de a trăi.
Îngerul păzitor
Salvarea a venit cu trei ore întârziere, pentru că e epidemie de gripă și au avut multe solicitări. Ajunge ca asistenta să arunce o privire asupra chipului meu pământiu, și decizia (la care mă așteptam) este luată: voi fi dus de urgență la spital. În urma salvării, demarează în viteză și EA, prietena mea, care mi-a fost alături în tot acest calvar. Este blondă, înaltă, și are o privire albastră care, la nevoie, poate deveni tăioasă ca un brici. În urmă cu câteva luni, am fost pe punctul de a ne despărți din cauza neînțelegerilor, dar am hotărât să ne mai dăm o șansă, iar apoi a venit boala. Acum joacă fără greșeală rolul îngerului meu păzitor. Mă urmează la Primiri Urgențe, apoi la secția specială pentru bolnavi renali, situată în alt colț al orașului. Cei cu diagnosticul meu ajung invariabil la această secție, situată într-un spital insalubru, cu pereți scorojiți, paturi vechi și cu o comunitate rromă consistentă, care se perindă pe holuri... După ce, o bună bucată de vreme, mi-am privit soarta din postura unei victime, într-o zi, privindu-i cu atenție pe cei internați aici, am realizat un lucru care m-a consternat: toți erau părăsiți sau aproape părăsiți, cu excepția mea. Cei mai norocoși dintre colegii de suferință sunt vizitați o dată la câteva zile de rude, care vin mai mult ca să-și facă datoria. La mine, prietena mea vine de două, trei, uneori chiar patru ori pe zi. Nu știu de unde găsește resurse, dar în decorul acela sordid vine mereu zâmbind, mereu încurajându-mă. Când nu pot mânca, ia câteva înghițituri cu mine, pentru că știe că doar în felul acesta mă va face să gust din mâncarea nesărată, fără potasiu și fără proteine. Optimismul, frumusețea și energia ei luminoasă sunt aproape stranii în locul acesta al suferinței. Observ, cu timpul, că nu doar eu aștept cu nerăbdare venirea ei, ci și cei din jurul meu. Poate pentru că le aduce aminte de Viață sau, în fine, de bucuria Vieții aproape pierdute.
"Trebuie să faceți dializă"
Am schimbat spitalul cu pereți scorojiți și toaletă comună insalubră, înghețată de frigul lui decembrie, cu unul particular, de o eleganță și o curățenie incredibile. Intru în cabinetul ultra-modern de ecografie, unde medicul se uită pe ecran la rinichii mei și apoi la analizele anterioare. Nu este niciun dubiu: cu argila d-lui Bocan, zeolitul silicic și plantele mele, rinichii au început să revină la dimensiunile normale. De unde se atrofiaseră până ajunseseră de 8 centimetri, acum măsurau peste nouă centimetri fiecare. Pe urmă, în locul masei difuze și nesănătoase care se vedea acum două luni, acum se diferențiau considerabil mai clar țesuturile renale. Medicul mă privește cu seriozitate: "Din punctul meu de vedere, rinichii dvs. arată ca ai unui om care are o creatinină de 2, maximum 3. Morfologic, sunt destul de aproape de normal. Totuși, analizele de sânge arată că nu sunt restabiliți funcțional, ceea ce este cel mai grav". Așadar, se realizase jumătate de miracol, adică din punct de vedere morfologic, rinichii mei erau mult mai bine, dar oare mai aveam timpul și resursele să-i ajut să și funcționeze? Răspunsul avea să vină peste câteva ore: NU.
În noaptea următoare am dormit chinuit doar 2-3 ore, din cauza durerilor teribile pe care personalul spitalului particular ultraelegant nu știau să le aline, pentru că nu aveau specialiști, spre deosebire de spitalul de stat scorojit. Dimineața, în camera mea, vine un comitet de trei medici, iar unul mi se adresează fără menajamente. Îmi spune că mi-a ajuns creatinina la 14 (de vreo 12 ori mai mare față de normal!) și că sunt în pragul edemului cerebral și al comei, cu posibile leziuni ale creierului, ireversibile. Apoi începe să răcnească la mine ca la un uncheș de 100 de ani și cam dus, repetându-mi fiecare propoziție de 2-3 ori: "Trebuie să vă operăm de urgență și să vă punem cateter! Înțelegeți!? Trebuie să faceți dializă!". Sunt foarte slăbit și disperat, dar cu un ultim gest de forță îl pun la punct din două fraze, cerându-i să aibă o atitudine politicoasă. Omul se uită la mine uimit și îngaimă: "Scuzați-mă, domnule, dar nu am văzut pe nimeni cu asemenea analize care să fie atât de coerent". Altfel, decizia mea e simplu de luat - sunt perfect conștient că între a crede în medicina naturală și a te sinucide este o mare diferență, iar fanatismul e ultimul lucru de care naturismul are nevoie. Știu că am ajuns la capăt cu încercarea mea și că dializa este singura posibilitate de a mai rămâne în viață.
Ajung cu căruțul în sala de operație, pentru că abia mai merg. Sunt întins pe o masă metalică, cu brațele desfăcute în lateral, iar masa începe să basculeze, așa încât ajung cu capul în jos. În sală este frig, masa metalică e rece, iar corpul meu, devenit firav în ultimele luni, tremură ca o vargă. Îmi va fi montat la gât un cateter de dializă, adică niște conducte care străpung și se leagă de o venă și o arteră. Mă amuz amar în interiorul meu că voi fi tăiat la gât chiar în preajma Ignatului, când se taie porcii în toată țara. Simt ușor, prin anestezia locală, bisturiul secționându-mi țesuturile, iar cineva îmi spune să mă relaxez, că e exact ca la stomatolog. Închid ochii și, fără să vreau, evadez în amintiri luminoase din trecut. Am nevoie de măcar câteva minute de pauză de la prezent. Îmi revin la scurt timp după operație și părăsesc spitalul elegant, pentru a ajunge de urgență în spitalul cu pereți scorojiți, unde voi face primele dialize. Nu mai aștept ambulanța și prefer să mă ducă prietena mea cu mașina. Când urc pe locul din dreapta, nu se poate abține să nu se uite lung la extraterestrul care am devenit. Din gât îmi ies două conducte albe, prinse cochet cu un bandaj înfășurat în jurul capului. Am un chip galben-albicios total nepământean din cauza bolii și pentru că tocmai mi-am ras, după 20 de ani, complet barba pe care am purtat-o până acum.
Ajunul Crăciunului: Mi-au mai rămas doar câteva minute de dializă și deschid ochii, pentru a mă uita la mașinăria cu ecran luminos la care sunt conectat. Prin conductele transparente ale dializorului îmi văd sângele pulsând în ritmul bătăilor inimii, circulând pentru a fi curățat artificial. În noaptea aceasta va veni Crăciunul, și în mai puțin de o oră voi fi, în sfârșit, externat pentru a merge acasă. Termin dializa și merg spre salon. Apoi vine îngerul meu păzitor și mă ajută să-mi iau bagajul de spital. Pășesc pe holuri amețit de sentimentul iminentei libertăți și ne urcăm în mașina care demarează ușor și parcă plutește pe străduțele ce mi se par de vis ale Brașovului. Copacii sunt încărcați de promoroacă, ceața s-a ridicat și dezvăluie albastrul cerului, iar oamenii merg grăbiți să-și facă ultimele cumpărături. Îmi reazem ușor fruntea de geamul rece al mașinii și, pentru prima oară după mult timp, mă bucur. Nu mă mai doare nimic, îmi este cald și văd frumusețea lumii în locul cenușiului spitalului. Pentru un bolnav în fază terminală aceasta este, pur și simplu, fericire. Crăciunul a venit cu câteva ore mai devreme la mine.
Ajunul Anului Nou: Aproape am fugit de acasă, încercând să-mi conving prietena că pot să conduc mașina singur. Sunt fericit ca un copil, așezat pentru prima oară la volan, ascult colinde și rulez ușor spre satul aflat la 17 kilometri de Brașov, unde am o casă păzită de doi câini și șapte pisici, cărora trebuie să le duc mâncare. Traversez cu mașina podul care trece peste râu, apoi virez și văd în semi-întuneric gardul familiar. Brusc, trăiesc câteva secunde de panică intensă și dezorientare teribilă. M-am rătăcit: după gardul ce-mi pare familiar se ridică zidurile albe ale unei case, străine mie, care nu avea ce să caute acolo! Apoi râd de unul singur - este casa pe care am construit-o eu, cu mari eforturi, chiar înainte să mă îmbolnăvesc. Acum câteva luni, aș fi spus că este casa mea, în fața căreia mi-am parcat mașina mea... De ce am uitat-o? De ce mi s-a șters atât de tare din minte? În primul rând, pentru că nu prea mai am senzația că ceva ar fi al meu. Tocmai am putut constata în ultimul timp că și corpul meu, de fapt, mi-a fost dat doar în folosință temporară, la fel ca și mașina, casa, gardul sau poarta pe care tocmai pășesc. Un alai de mâțe mă întâmpină și mă conduce până la poarta câinilor, care - de seara și până dimineața, au la dispoziție toată curtea și grădina. Când îmi aud vocea, prietenii patrupezi încep să dea veseli din coadă, dar când le dau drumul, în loc să plece în patrulare și să zburde fericiți, se apropie de mine și mă adulmecă. Nu ne-am mai văzut de multe săptămâni, iar individul slab și îmbrăcat gros pare a fi altcineva. Au dreptate: eu nu mai sunt proprietarul lor, al curții și al casei, ci doar cel care le are temporar în administrare. Așa simt! Sunt un om diferit.
Început de ianuarie: Când am ajuns prima oară la centrul de dializă, am remarcat parcate în față mașinile pe care scrie: "Transport pacienți dializă". Am depășit adesea asemenea mașini pe drumurile țării și, uneori, am aruncat câte o privire scurtă spre oamenii cu chipurile palide-cenușii care făceau naveta între aparatele care îi țin între viață și casă. Acum sunt suficient de palid-cenușiu și eu ca să mă alătur acestei comunități, prea puțin cunoscute, în care sunt oameni care fac dializă de 5-10, unii chiar de 18-19 ani, iar cei mai mulți sunt în vârstă sau foarte în vârstă. Dializa este grea și solicitantă pentru organism. Din când în când, câte un pacient mai moare pe patul de dializă, din cauza efortului la care este supusă inima și vasele de sânge. Dar cei mai mulți mor de diverse complicații, prin alte spitale. Despre ei, ceilalți dializați, rămași în viață, se vorbește pe un ton scăzut și în termeni laconici. Discuțiile pe care le surprind sună așa: "Pe Dumitru nu cred că-l mai vedem. A ajuns la Cardiologie și nu mai iese". După un timp: "Alaltăieri am fost la Dumitru. A mai fost multă lume, fiică-sa l-a plâns cel mai tare. Dumnezeu să-l ierte". Totul este spus pe un ton egal, fără dramă, cu o compasiune sau cu un regret reținut.
Sfârșit de ianuarie: Sunt pe patul de dializă, și medicul înalt, slab și mai ales plictisit, cu care mă antipatizez sincer și nemărturisit, este de serviciu în acea zi. Îi spune asistentei să programeze aparatul să-mi scoată mai mult de trei litri de lichid din organism. Asistenta tresare și se uită surprinsă la medic (majoritatea personalului din acest centru este foarte bine instruit și devotat). Doctorul iritat repetă: "Am spus trei litri și jumătate". Dializa preia funcția rinichilor și nu doar curăță sângele, ci și extrage excesul de apă din corp, doar că o cantitate prea mare extrasă o dată, mai ales la un începător ca mine, poate produce efecte adverse serioase. Totuși, dializa decurge vreme de patru ore fără nici un fel de problemă, după care mă ridic din pat. Brusc se întunecă totul în jurul meu! Transpir și mi se face greață, simt cum viața mi se scurge parcă din corp, picioarele mi se înmoaie și cad la loc pe pat. Tensiometrul la care sunt conectat țipă alarmat, indicând o valoare neverosimilă de 7 cu 5 - o hipotensiune severă la o persoană care în urmă cu câteva zile era puternic hipertensivă. Imediat, un sobor de asistente, infirmieri și medicul care acum nu mai prezenta nicio urmă de plictiseală mă înconjoară. Mi se pun perfuzii, ca să compenseze lichidul stors în exces, apoi sunt pus cu capul în jos și picioarele în sus, ca să-mi ajungă sângele în creier. După aproape o oră, mă simt ceva mai bine, dar încă nu pot merge. Sunt scos pe cărucior de un infirmier amabil și predat prietenei mele, care mă privește panicată.
Început de februarie: Nici azi nu înțeleg de ce, dar din momentul acela al crizei de hipotensiune severă, lucrurile merg prost pentru mine la dializă. După fiecare ședință de curățare a sângelui, amețesc și-mi trebuie chiar și o oră ca să-mi revin. De multe ori, sunt atât de slăbit, încât sunt dus tot cu căruciorul la mașină. Încep să am pierderi de memorie. Tocmai eu, care până de curând aveam o memorie fenomenală, acum îmi aduc aminte cu greu nume, lucruri pe care le-am stabilit cu puțin înainte. După dializă, vreme de aproximativ 12 ore, sunt atât de slăbit, încât abia vorbesc. Sunt înalt de un metru nouăzeci, am avut multă vreme în jur de 100 de kilograme, iar când vorbeam zăngăneau geamurile, fără exagerare. Acum fac trei ședințe de dializă pe săptămână, ca să rămân în viață, așa că trei zile pe săptămână am o voce slabă și pițigăiată, pe care apropiații nu o recunosc. Medicul meu este o ardeleancă tipică: serioasă, hotărâtă, și care la nevoie vorbește apăsat. Avem încredere unul în celălalt sau, cel puțin, eu în ea. În ultima vreme, îmi spune tot mai des un lucru: "Du-te la Cluj la transplant. Ai șanse foarte mari". Același lucru mi-l spune și personalul de la centrul de dializă, și medicul cardiolog care-mi dă vestea proastă că pereții mei cardiaci s-au îngroșat în urma dializei.
22 februarie: Astăzi e ziua mea! Și este pentru prima oară când sunt fericit că îmbătrânesc. Acum un an, le explicam acru apropiaților mei că nu e niciun motiv să te bucuri că ai mai îmbătrânit un an. Greșeam! Moartea, care mi-a fost atât de aproape în ultima perioadă, m-a învățat un lucru: este un privilegiu să îmbătrânești. Da, am fost la un pas să nu mai apuc vârsta de 43 de ani, să nu îmi admir în oglindă noile fire albe, să nu primesc felicitările celor dragi. Poate părea ciudat, dar boala și suferința m-au învățat să mă bucur. Și mai am un motiv de bucurie: în urmă cu câteva săptămâni, m-am înscris pe lista de transplant de la Cluj, unde mi s-a spus același lucru: că am șanse foarte mari pentru transplant. Am încercat să mă înscriu și la București. Doar că ceea ce în Ardeal a durat o oră, la București a durat aproape o zi, după care mi s-a spus că procedurile mai durează o lună și jumătate, după care abia voi fi pus pe o listă de așteptare...
Speranța spulberată
Sunt chemat de urgență la Cluj, pentru că există rinichi, de la donator în moarte cerebrală, posibil compatibil cu mine. Cum se selectează primitorii de organe? În funcție de grupa sanguină și de cât de sănătos este organismul. De ce sănătos? Pentru că sunt extrem de puține organe, iar medicii sunt datori să se asigure că ele nu vor fi pierdute de un organism cu patologie complicată, care eventual cedează în timpul operației. Aici, stilul meu de viață naturist mă ajută enorm, pentru că regimul lacto-vegetarian și plantele medicinale, mișcarea în aer liber, precum și ordinea din viața mea mi-au conservat tinerețea biologică. Cu toată boala mea terminală, încă arăt mai tânăr cu câțiva ani față de vârsta reală, iar analizele sunt mult mai bune decât media.
Ajung, la ora 6 dimineața, în sala de așteptare a Institutului de Urologie și Transplant Cluj, unde - alături de mine, mai așteaptă șase posibili primitori de organe, împreună cu familiile lor. Doar doi oameni dintre noi șapte vor primi câte un singur rinichi, care, practic, le va salva viața. Așteptarea durează vreo opt ore obositoare, timp în care se fac teste de compatibilitate genetică, așa că am timp să îmi cunosc concurența. Mă cutremur! Doamne, în afară de mine, sunt patru copii care așteaptă organul salvator și încă doi adulți. O fată frumoasă de doar 16 ani, elevă la liceu, așteaptă un rinichi pentru a putea trăi, la fel ca și un student de 22 ani și un... pensionar pe caz de boală, de 21 de ani. Eu, la cei 43 de ani ai mei, am refuzat pensia de handicap și ajutoarele de stat pe care le primește fiecare dializat, pentru că am experiență și mai pot munci. Și apoi, eu am apucat să trăiesc, dar copiii aceștia nu au nici o șansă dacă nu primesc un rinichi. Nu vreau organul acesta pentru mine! Sper ca din punct de vedere genetic, să fie copiii aceștia compatibili cu el. Medicii ne cheamă și se dă verdictul: eu sunt cel mai puțin compatibil genetic. Fata de 16 ani este printre cei care vor intra în operație și va primi rinichiul. Plânge de emoție, de fericire, în timp ce mama și tatăl ei o îmbrățișează. Cu imaginea aceasta în minte, plec din spital, fără nici un regret.
15 martie dimineața: Astăzi e ziua mea! Sigur, am spus același lucru cu puțin înainte, doar că același om poate să aibă două zile de naștere, mai ales dacă este în faza terminală a unei boli și e în sala de așteptare pentru transplant, la Cluj. Stau cuminte, alături de alți șase colegi de suferință, pentru a vedea care sunt cei doi fericiți care vor primi rinichiul. Ne-am cunoscut deja între noi, iar pe unul dintre pacienți îl cunosc de la o chemare anterioară și ne-am împrietenit oarecum. Îl cheamă Marcel, este un ardelean serios și cu mult bun simț, așa că sporovăim ca între prieteni, când suntem chemați de medici. Ni se comunică cine sunt cei care vor primi rinichii. De data aceasta sunt doi bărbați: ...Marcel și cu mine! Ne uităm ca trăsniți unul la celălalt. De fapt, eu aș fi putut avea nu unul, ci o adevărată salbă de... rinichi, de la donatori în viață, rude și prieteni. Sora-mea a vrut să-mi dea un rinichi de-al ei aproape cu forța, iar alături de ea, și alte persoane apropiate, dar am refuzat cu tărie. Pur și simplu, nu pot trăi luând jumătate din viața unui om drag, sub forma unui rinichi. Prietenii mei bogați sau foarte bogați mi-au găsit tot felul de circuite pe la clinici din străinătate, unde aș fi putut primi un rinichi contra cost. Dar am respins și mai vehement această variantă, deși ei mi-ar fi oferit tot ajutorul. Acum, voi primi un rinichi de la un donator în moarte cerebrală, un bărbat de o vârstă apropiată de a mea, care a suferit un accident fatal, undeva, în vestul țării. Un medic ne prezintă riscurile operației, înainte să ne pună să semnăm că ni le asumăm. Sunt atât de multe riscuri, încât colegul meu de transplant e puțin descumpănit. În ce mă privește, eu sunt mai kamikaze: semnez și-l întreb pe medic când începem! Medicul este un maramureșean cu umor britanic și îmi răspunde calm și enigmatic, în contrast cu agitația mea: "Destul de curând... în cinci minute!".
Peisajul îmi este de acum familiar: masa de operație, stativul pentru perfuzii, asistentele care roiesc în jurul meu. Apoi vine medicul cu umor britanic și, aveam să aflu, cu suflet de aur, care mă va anestezia total. Apuc să-i zic o propoziție, poate două, apoi mi se rupe filmul fulgerător, sub efectul anestezicelor.
Transplantul
Mă trezește o durere de parcă mi s-ar rupe abdomenul inferior în două. Are și de ce să mă doară - operația pentru adăugarea celuilalt rinichi (rinichiul nou se adaugă la cei doi deja existenți) este mai mare decât o cezariană, așa că a secționat o grămadă de țesuturi. Sunt treaz și, totuși, nu sunt treaz, pentru că ba sunt lucid, ba sunt euforic, iar timpul nu curge liniar, cum m-am obișnuit, ci parcă se dilată și se contractă. Aflu că este de la o doză generoasă de morfină, contra durerii, care mi-a fost administrată. Culmea, instinctul de om de știință se trezește în mine, așa că, în ciuda durerii și șocului operației, mă pun pe auto-observație, pentru că eram foarte curios cum sunt senzațiile când ești drogat. Mda, nu sunt prea grozave și, în plus, mă apuc să dau niște telefoane și mesaje cam ciudate prietenilor, inclusiv doamnei Sânziana Pop. În fine, refuz a doua doză de morfină și-l descopăr pe patul de alături pe noul meu frate de transplant, adică pe Marcel. Conversăm cu pauze lungi, ca doi oameni proaspăt operați și cam drogați, apoi adormim. Dimineața, aflăm că vreme de 24 de ore nu ne vom putea mișca deloc. Nici măcar nu ne vom putea îndoi picioarele - un chin! Mușchii încep să ne doară, ne punem problema cum o să facem cu nevoile fiziologice, dar avem noroc, pentru că nici să mâncăm nu avem voie. Pentru a putea păstra rinichiul, care altfel ar fi atacat ca un corp străin de sistemul imunitar, suntem sub o medicație care ne reduce imunitatea sever. De aceea, vom fi ceva vreme izolați într-o secție a spitalului, departe de microbi, de familii și de prieteni, dar nu ne plângem. Din fericire, eu și fratele de transplant ne avem unul pe altul.
În următoarea zi, avem voie să ne îndoim picioarele: ce libertate! Unde mai pui că mâine s-ar putea să avem voie să ne ridicăm în capul oaselor, iar poimâine să mergem primii pași. Adevărul este că, în acest moment, viața noastră este destul de grea, cu multă durere și incertitudini. Totuși, personalul medical ne ajută din plin, cum nu am mai fost ajutat în nici un alt spital. Infirmierele, asistentele și medicii sunt o echipă foarte bine sincronizată, cu sute ori mii de pacienți cu transplant la activ, dar fără pic de uzură. Ne privesc cu empatie și compasiune, ne ajută cu tot ceea ce este nevoie, anticipându-ne de foarte multe ori nevoile. Sunt un tip critic, uneori prea critic, dar echipa de la Institutul de Urologie și Transplant Cluj mi-a trezit și îmi trezește și astăzi, un respect și o admirație fără rezerve.
Sfârșit de martie: A venit vremea externării, iar afară este soare și frumos. Infirmierele ne ajută să ne luăm bagajele, pentru că eu și cu Marcel abia putem ridica o sticlă cu apă, din cauza operației. Ne punem măștile chirurgicale, pe care de acum le vom purta vreme de luni de zile în public, pentru a ne feri de microbi. Apoi, pornim cu pas tremurat, pentru că suntem încă slăbiți, spre mașinile care ne vor duce acasă.
Pe drum, operația mea simte fiecare denivelare din asfalt, așa că trebuie să mergem foarte încet, ceea ce-mi dă timp să mă uit pe geam. Boala și chinul meu au debutat într-o zi galben-cenușie de toamnă, iar acum se văd primele fire de iarbă, de un verde crud, de primăvară. Am primit un nou rinichi și o nouă viață, așa că ar trebui să fiu fericit. Dar nu sunt! Poate este și depresia indusă de pumnul de medicamente care-mi vor ține rinichiul și pe mine în viață, dar - deși nu pot recunoaște - este și multă teamă de Necunoscut, de Viața la care mă întorc.
Aprilie: Mă plimb cu prietena mea pe o alee înverzită de sub Tâmpa. Suntem un cuplu atipic: ea, înaltă, blondă și zâmbitoare, eu, înalt, îndoit din cauza operației, cu o mască chirurgicală pe figura buhăită de cortizon. Pășesc cu greu, dar tot mai mulțumit de ceea ce trăiesc. În fiecare zi reușesc să fac măcar câțiva zeci de metri în plus, așa cum mi-au recomandat medicii, iar acești pași simt că sunt spre viață. Până acum, cea de a doua viață mi-a fost oferită de donatorul decedat, al cărui nume nu-l voi cunoaște niciodată, și de medici... Acum este timpul să fac ceva pentru a merita această șansă de a trăi. Voi continua să merg zilnic pe aleile de la poalele muntelui, apoi pe potecile muntelui, multe săptămâni și luni...
August: În fața mea se întinde marea de un verde-transparent, luminos. În spatele meu se află o faleză pe care se plimbă oameni. Dar eu văd doar marea, în care intru fascinat, pas cu pas. Este ușor răcoroasă, vindecătoare parcă. Apa în care se reflectă soarele, mai întâi îmi atinge operația uriașă din zona abdomenului, apoi ajunge la încheieturile brațelor, perforate și învinețite de zecile de perfuzii. Pe urmă, apa îmi ajunge la nivelul gâtului, care poartă cicatricile celor trei catetere care mi-au fost implantate în mai puțin de 6 luni. Dar ce contează este că sunt doar eu cu marea. Apa mă cuprinde și încep să înot ușor, cât îmi permite starea de convalescent. Mă îndepărtez de țărm tot mai mult, iar zgomotele se estompează, soarele de dimineață mă mângâie și sunt fericit, fără gânduri. De multe ori credeam că nu voi mai înota vreodată, că nu voi mai fi fericit. Totuși, Universul avea alte planuri, mult mai luminoase cu mine. Această a doua viață a mea pare mai fragilă decât prima, în schimb, în ciuda suferinței fizice, a riscurilor și temerilor, mă bucur de fiecare zi într-un mod în care nu credeam că mă pot bucura.
Institutul Clinic de Urologie și Transplant din Cluj e o unitate de elită a medicinei românești și mondiale, care are nevoie de sprijinul nostru. Este o instituție de stat, și are nevoie de sprijin material, pentru ca acest spital să continue să salveze vieți. Cei care vor și care își permit sunt chemați să doneze în contul RO24TREZ21620F370100XXXX, deschis la trezoreria municipiului Cluj Napoca. De asemenea, puteți vira banii Fundației "Formula AS", cu mențiunea: pentru Institutul de Transplant Cluj.