Biserica de lemn din Goieşti

Dumnezeu în Ţara Moţilor

Biserica e la drum. Cam aşa se întâmplă pe multe dintre văile Munţilor Apuseni: biserica, "acasa" lui Dumnezeu, nu e aşezată pe una din culmile locului ca oamenii să o poată vedea oriîncotro se vor fi aflând, ci în drum, lângă ei, să o aibă la înde­mână. Moţii îl consideră pe Dumnezeu moţ, asemenea lor, vecin cu fiecare dintre ei. Cel care le dă o mână de aju­tor când le e greu şi care-i mângâie protector pe creştet când fruntea li-i plecată în pământ. Cel care le ostoieşte lacrima şi le întoarce zâm­betul şi-n casa căruia moţii se-adună, în fiecare dumi­nică, de câteva sute de ani.

Pridvorul opincilor

Biserica din Goieşti, jud. Alba, se ridică, şi ea, înaltă şi cuminte, lângă o margine de drum. E imposibil să nu-ţi atragă privirea, căci e făurită în întregime din lemn şi are o turlă înaltă, cea mai înaltă din toţi Munţii Apuseni, se spune. Ca să intri, însă, treci mai întâi printr-un fel de pridvor ciudat: o încăpere micuţă, cu o bancă, o icoană şi câteva vaze pline de flori. Iniţial, a fost din lemn, la fel ca şi bise­rica, dar, când timpul a apăsat-o prea greu, un fiu al satului, ajuns om cu sta­re la oraş, a zidit una mai trainică. Se pare că încă­perea aceasta era locul unde moţii îşi curăţau sau îşi schimbau opincile colbuite atunci când coborau de pe dealuri, la slujba duminicală, să-şi întâlnească vecinul din Cer. Doar câţiva paşi, apoi, până-n pragul bisericii. Greul şi mizeria rămân afară. Înăuntru, doar liniş­tea. Şi sufletele, înge­nuncheate tăcut, sub vremi.

Deasupra, cerul

O femeie în vârstă, extrem de ageră însă, des­chide uşa bisericii cu o cheie uriaşă, apoi dispare înăuntru. Aprinde luminile şi pleacă, la fel de nevă­zut cum venise, înainte de a apuca s-o întreb ceva. Dincolo de prag, se află istoria, aş spune. Dar e mai mult decât atât. E timpul însuşi, încremenit, fărâ­miţat în chipuri de sfinţi ce par a te cuprinde într-o îmbrăţişare uriaşă, ca într-o tovărăşie din care nu ţi-ai mai dori să scapi. Nu ştiu încotro să-mi întorc privirea mai întâi. Icoanele cu sfinţi, Maica Domnului sau Iisus Pantocrator, cande­labrul de lemn, cu un tricolor discret, ascuns abil printre arabescurile frumos conturate. Dar ceva pare în plus. Ca şi când cineva străin şi neavenit ar vrea să strice blânda rostuire a cli­pei de a mă fi aflând aici. Sting, rând pe rând, toate becurile. E ziua în amiaza mare, început de octombrie, iar afară e o zi însorită, ca-n miez de vară. Prin ferestruicile mici, abia ghicite, intră suficientă lumină cât să văd, cât să mă lase să simt în voie tot ceea ce anii, rânduiţi în decenii şi secole, au lăsat scris în micuţa biserică.
Anul 1712. Nimic nu le mai aparţinea românilor din aceste locuri. Nici pământurile, nici animalele din ogradă, nici casa, nici masa. Nici ei înşişi nu-şi mai aparţineau. Că n-aveau dreptul! Doar lacrima rămă­se­se a lor. Scrâşnetul din dinţi. Şi revolta ce-o adunau într-înşii, ceas de ceas. Dea­supră-le, cerul. În suflet, ne­strămutata credinţă în Dum­nezeu. Dieta Transil­vaniei nu permitea românilor să-şi ri­dice biserici de zid. Doar din lemn, ca să nu dureze prea mult. N-au ştiut domnii aceia, cu ceaprazuri austro-ungu­reşti, că niciun zid nu se ridică şi nici nu rămâne în picioare dacă nu are la teme­lie un strop de cre­dinţă. Bisericile, cu atât mai puţin.
Aceasta, din Go­ieşti, a cărei con­struc­ţie a durat între anii 1712-1715, e una dintre ele. E aco­­perită cu şindrilă şi au pătruns-o, în ani, ploile şi zăpezile ier­nilor grele de-aici. Cât n-au putut distruge acestea a făcut nepăsarea celor care ar fi trebuit să-i poarte de grijă, să n-o lase să moară. Infiltrată perfid prin acoperişul nereparat într-o vreme, apa a distrus parţial pictura. Şi, totuşi, sfinţii se încăpăţânează să ne privească, statornic, încă din 1791. Se spune că pictorul, Si­mion Silaghi din Abrud, a fost supra­numit "Zugra­vul Apusenilor" pentru măiestria cu care a împo­dobit o mulţime de biserici din Ardeal. Icoanele sunt lipsite de perfecţiunea specifică reli­giilor şi rigorilor artistice occidentale. Sfinţii pictaţi aici au nu numai ceva uman, ci, mai ales, ceva al locului: chipuri rotunde şi o statură robustă. Atinse, cu siguranţă, de trecerea timpului, culorile nu par să fi fost dintru început foarte puternice. Totul e simplu. Poate de aceea impresionează aşa de mult.

Cei care rămân pe drum

Biserica e împărţită în două: în faţă stau bărba­ţii, iar în spate, după un zid în care sunt tăiate două ferestruici, e locul femeilor. Spaţiul destinat lor e mult mai mic, e înghesuit şi întunecos. Greu de înţeles de ce. "E un aspect destul de des întâlnit în zonă, mai ales în bisericile vechi", îmi spune preo­tul Adrian Tomuş. Are doar 31 de ani şi de doi ani e paroh în satul Goieşti. Înainte să vină aici, parohia nu a avut, timp de şase luni, preot. Nimeni nu s-a îndurat să vină, pentru că încă nu e finalizată casa parohială, iar micuţa parohie, cu cei aproximativ 280 de credincioşi, e considerată a fi de "gradul 3". "Nimeni nu şi-a dorit să vină, pentru că nu sunt condiţii pentru ca un preot cu familie să poată locui aici, deocamdată. Eu sunt din ultimul sat de pe valea Arieşului Mic, Târsa, nu am copii încă şi stau acolo cu părinţii. Nu ştiu dacă, neavând această posibilitate, aş fi acceptat să păstoresc această parohie. De fapt, au şi existat discuţii de a se uni această parohie cu cea din sus, dar sătenii şi-au trimis câţiva reprezentanţi la Episcopie şi au cerut să aibă un preot al lor. Aşa s-a întâmplat să ajung aici", spune părintele Tomuş.
E foarte emoţionat. Poate pentru că e tânăr. Poa­te pentru că n-ar vrea să-i fie greşit înţelese cuvintele de către oamenii de-aici, de care s-a ataşat sufleteşte şi care se tem să nu plece, să-i lase ia­răşi ai nimănui. Şi mai este, cred, un motiv: în ur­mă cu vreo 15 ani, licean fiind, a fost unul dintre elevii care a văzut pentru pri­ma dată Bucureş­tiul, graţie unui demers al revistei "Formu­la AS". Atunci, câţi­va prunci de moţi au beneficiat de o excursie fascinantă pentru ei: să viziteze locul acela ce li se părea fabulos, Ca­pitala ţării, pe care o ştiau din lecţiile de geografie, de istorie şi, uneori, din imaginile televizate, atât cât aveau, pe-atunci, acces la aşa ceva. Acum, "For­mula AS" e, într-un fel, oas­petele părintelui Adrian Tomuş, copilul de odini­oară, pentru care una dintre cele mai dragi amintiri are legătură directă cu revis­ta noastră. Îi înţeleg emoţia. Îl las să-mi povestească singur câte ceva, dar cuvintele se adună greu. Îl întreb cum de a ales preoţia. "Mi-am dorit asta de mic copil", îmi spu­ne. "Bunicul mă ducea cu el la biserică, la Avram Iancu, iar părintele mi-a adus într-o zi liturghierul, să citesc Crezul şi Tatăl Nostru. De la o vreme, mă trimitea sus, în pod, să ci­tesc din cărticica de rugă­ciuni. După ce am învăţat cântările, am început să cânt şi la strană; la început, doar citeam psalmii, apoi cântam ală­turi de cantori, până am ajuns să pot cânta singur. Nu doar eu făceam asta, mai erau câţiva copii. Unii s-au pierdut, s-au îndepărtat de biserică pe drum, dar am un fost coleg care e preot şi el, în Germania, iar un altul, puţin mai mare ca vârstă, e preot în zona Beiuş".

Copiii bisericii

A duce copiii, de mici, la biserică, pentru a-i implica în oficierea Sfintelor Taine pare deja o "re­ţetă" cât se poate de bună pentru a le creiona un drum drept în viaţă, mai cu seamă dacă, băieţi fiind, ulterior vor alege calea preoţiei. "Trebuie început de când sunt copiii mici. Degeaba mergi la cei care sunt deja studenţi, că greu îi întorci la biserică. Dar dacă de mic e adus pe calea cea bună, e altfel. Cât timp sunt elevi la şcoala generală şi sunt încă în sat, ca preot, ai mai mare tangenţă cu ei, poţi să-i ai în grijă mai uşor. După ce pleacă la liceu, mulţi se schimbă şi eu zic că acolo e momentul critic, e o perioadă în care apucă pe alte căi. E, ca să spun aşa, o sincronizare nefericită între îndepăr­tarea de autoritatea părintească, dar şi de cea a preotului", crede părintele Tomuş. "Ştiu că e mult de lucru. Am copii din parohie care au crescut de mici pe lângă biserică, bunicul a fost cantor, tata epitrop. Ca preot, trebuie să ajungi de mic la sufle­tul lui. Mulţi copii sunt reticenţi. Pe deal, când am fost în primul an cu botezul, câţiva copii au plâns când m-au văzut, pentru că li se spusese că, dacă nu sunt cuminţi, le taie popa limba, iar asta i-a fă­cut să se teamă. Şi nu e bine! Dacă le spui po­veşti sau le dai bom­boa­ne, încep să prindă cu­raj. Am încer­cat să aduc băieţi în altar, să le arăt ce fac la prosco­midie, să iasă când ies cu cădelniţa, cu Sfin­tele Da­ruri, şi le-a plăcut. Pe un deal, e o şcoală cu doar pa­tru copii, care mi-s foar­te dragi. Am văzut cândva că se jucau cu o minge spar­tă. Le-am dus una nouă şi tare s-au mai bucu­rat. Sunt lucruri mărunte, dar care pentru ei contează şi cred că de aici tre­buie înce­put. Căci co­piii aceş­tia cresc, dar cresc cu drag nu nu­mai de preot, ci mai ales de bise­rică".
În bisericuţa mi­că şi impresionant de ve­che, cuvintele a­ces­­tea sună cumva pa­rado­xal: atunci când a fost ridicată, moţii şi-au dorit să aibă un loc în care, măcar din când în când, să uite de grijile lumeşti şi să-şi plece genunchii în ru­găciune, în faţa Bu­nului Dumnezeu, în­fruntând, pentru asta, toate nemer­niciile vre­mii. Acum, când nimeni nu-i mai o­preşte s-o facă, ni­meni nu le mai inter­zice să se roage, mă­car duminica, în bise­rică, strănepoţii moţi­lor de-atunci cedează ispitelor de tot felul, vremelnice şi goale, uitând să-i treacă pra­gul. Preotul, sin­gur, nu poate face mare lu­cru. E ceea ce afirmă şi părintele A­drian Tomuş: "Îmi doresc, atât cât voi fi preot aici, să văd cât mai puţine locuri goale duminica, în biserică. Dacă e nuntă sâmbăta în zonă, duminica vin puţini oameni la slujbă, dacă e vreo sărbătoare peste săptămână, la fel. De la început mi-am dorit să văd biserica mai plină şi vreau să încerc să-i atrag cumva pe oameni. Mă rog să-i pot aduce şi pe cei ce ar putea să vină şi nu vin, care sunt încă, aşa, pe lângă drum. Interesant e că sunt cel mai frecvent pre­zenţi în biserică tocmai cei care stau mai departe, pe dealuri. Poate că îndepăr­ta­rea asta de oameni îi apro­pie mai mult de Dum­ne­zeu.Ştiu că eu, ca preot, am foarte mult de lucru din acest punct de vedere. Pen­tru că preoţia e o misiune, nu o me­se­rie, nu are pro­gram fix, ci tre­buie să fim non-stop acolo unde suntem solici­taţi. Tre­buie să fii trup şi suflet ală­turi de bise­rică, de eno­riaşi, tre­buie să te dă­ruieşti şi să faci cu drag ceea ce faci. Căci oamenii simt asta, văd şi te jude­că, şi atunci se com­portă în conse­cinţă".
Deocamdată, pre­o­tul Adrian To­muş e aici. Într-o gra­matică a sufletu­lui, înţelege exact ce înseamnă pen­­tru să­teni a fi "preo­tul lor" şi se stră­duieşte să-şi clă­dească, pas cu pas, rămânerea, pen­tru ca şi oamenii, moţii cei frumoşi, să devină, cât mai cu­rând, mai întreg şi mai ade­vă­rat, ai lui. Adică ai bi­sericii. Şi ai lui Dum­nezeu.