Biserica e la drum. Cam așa se întâmplă pe multe dintre văile Munților Apuseni: biserica, "acasa" lui Dumnezeu, nu e așezată pe una din culmile locului ca oamenii să o poată vedea oriîncotro se vor fi aflând, ci în drum, lângă ei, să o aibă la îndemână. Moții îl consideră pe Dumnezeu moț, asemenea lor, vecin cu fiecare dintre ei. Cel care le dă o mână de ajutor când le e greu și care-i mângâie protector pe creștet când fruntea li-i plecată în pământ. Cel care le ostoiește lacrima și le întoarce zâmbetul și-n casa căruia moții se-adună, în fiecare duminică, de câteva sute de ani.
Pridvorul opincilor
Biserica din Goiești, jud. Alba, se ridică, și ea, înaltă și cuminte, lângă o margine de drum. E imposibil să nu-ți atragă privirea, căci e făurită în întregime din lemn și are o turlă înaltă, cea mai înaltă din toți Munții Apuseni, se spune. Ca să intri, însă, treci mai întâi printr-un fel de pridvor ciudat: o încăpere micuță, cu o bancă, o icoană și câteva vaze pline de flori. Inițial, a fost din lemn, la fel ca și biserica, dar, când timpul a apăsat-o prea greu, un fiu al satului, ajuns om cu stare la oraș, a zidit una mai trainică. Se pare că încăperea aceasta era locul unde moții își curățau sau își schimbau opincile colbuite atunci când coborau de pe dealuri, la slujba duminicală, să-și întâlnească vecinul din Cer. Doar câțiva pași, apoi, până-n pragul bisericii. Greul și mizeria rămân afară. Înăuntru, doar liniștea. Și sufletele, îngenuncheate tăcut, sub vremi.
Deasupra, cerul
O femeie în vârstă, extrem de ageră însă, deschide ușa bisericii cu o cheie uriașă, apoi dispare înăuntru. Aprinde luminile și pleacă, la fel de nevăzut cum venise, înainte de a apuca s-o întreb ceva. Dincolo de prag, se află istoria, aș spune. Dar e mai mult decât atât. E timpul însuși, încremenit, fărâmițat în chipuri de sfinți ce par a te cuprinde într-o îmbrățișare uriașă, ca într-o tovărășie din care nu ți-ai mai dori să scapi. Nu știu încotro să-mi întorc privirea mai întâi. Icoanele cu sfinți, Maica Domnului sau Iisus Pantocrator, candelabrul de lemn, cu un tricolor discret, ascuns abil printre arabescurile frumos conturate. Dar ceva pare în plus. Ca și când cineva străin și neavenit ar vrea să strice blânda rostuire a clipei de a mă fi aflând aici. Sting, rând pe rând, toate becurile. E ziua în amiaza mare, început de octombrie, iar afară e o zi însorită, ca-n miez de vară. Prin ferestruicile mici, abia ghicite, intră suficientă lumină cât să văd, cât să mă lase să simt în voie tot ceea ce anii, rânduiți în decenii și secole, au lăsat scris în micuța biserică.
Anul 1712. Nimic nu le mai aparținea românilor din aceste locuri. Nici pământurile, nici animalele din ogradă, nici casa, nici masa. Nici ei înșiși nu-și mai aparțineau. Că n-aveau dreptul! Doar lacrima rămăsese a lor. Scrâșnetul din dinți. Și revolta ce-o adunau într-înșii, ceas de ceas. Deasupră-le, cerul. În suflet, nestrămutata credință în Dumnezeu. Dieta Transilvaniei nu permitea românilor să-și ridice biserici de zid. Doar din lemn, ca să nu dureze prea mult. N-au știut domnii aceia, cu ceaprazuri austro-ungurești, că niciun zid nu se ridică și nici nu rămâne în picioare dacă nu are la temelie un strop de credință. Bisericile, cu atât mai puțin.
Aceasta, din Goiești, a cărei construcție a durat între anii 1712-1715, e una dintre ele. E acoperită cu șindrilă și au pătruns-o, în ani, ploile și zăpezile iernilor grele de-aici. Cât n-au putut distruge acestea a făcut nepăsarea celor care ar fi trebuit să-i poarte de grijă, să n-o lase să moară. Infiltrată perfid prin acoperișul nereparat într-o vreme, apa a distrus parțial pictura. Și, totuși, sfinții se încăpățânează să ne privească, statornic, încă din 1791. Se spune că pictorul, Simion Silaghi din Abrud, a fost supranumit "Zugravul Apusenilor" pentru măiestria cu care a împodobit o mulțime de biserici din Ardeal. Icoanele sunt lipsite de perfecțiunea specifică religiilor și rigorilor artistice occidentale. Sfinții pictați aici au nu numai ceva uman, ci, mai ales, ceva al locului: chipuri rotunde și o statură robustă. Atinse, cu siguranță, de trecerea timpului, culorile nu par să fi fost dintru început foarte puternice. Totul e simplu. Poate de aceea impresionează așa de mult.
Cei care rămân pe drum
Biserica e împărțită în două: în față stau bărbații, iar în spate, după un zid în care sunt tăiate două ferestruici, e locul femeilor. Spațiul destinat lor e mult mai mic, e înghesuit și întunecos. Greu de înțeles de ce. "E un aspect destul de des întâlnit în zonă, mai ales în bisericile vechi", îmi spune preotul Adrian Tomuș. Are doar 31 de ani și de doi ani e paroh în satul Goiești. Înainte să vină aici, parohia nu a avut, timp de șase luni, preot. Nimeni nu s-a îndurat să vină, pentru că încă nu e finalizată casa parohială, iar micuța parohie, cu cei aproximativ 280 de credincioși, e considerată a fi de "gradul 3". "Nimeni nu și-a dorit să vină, pentru că nu sunt condiții pentru ca un preot cu familie să poată locui aici, deocamdată. Eu sunt din ultimul sat de pe valea Arieșului Mic, Târsa, nu am copii încă și stau acolo cu părinții. Nu știu dacă, neavând această posibilitate, aș fi acceptat să păstoresc această parohie. De fapt, au și existat discuții de a se uni această parohie cu cea din sus, dar sătenii și-au trimis câțiva reprezentanți la Episcopie și au cerut să aibă un preot al lor. Așa s-a întâmplat să ajung aici", spune părintele Tomuș.
E foarte emoționat. Poate pentru că e tânăr. Poate pentru că n-ar vrea să-i fie greșit înțelese cuvintele de către oamenii de-aici, de care s-a atașat sufletește și care se tem să nu plece, să-i lase iarăși ai nimănui. Și mai este, cred, un motiv: în urmă cu vreo 15 ani, licean fiind, a fost unul dintre elevii care a văzut pentru prima dată Bucureștiul, grație unui demers al revistei "Formula AS". Atunci, câțiva prunci de moți au beneficiat de o excursie fascinantă pentru ei: să viziteze locul acela ce li se părea fabulos, Capitala țării, pe care o știau din lecțiile de geografie, de istorie și, uneori, din imaginile televizate, atât cât aveau, pe-atunci, acces la așa ceva. Acum, "Formula AS" e, într-un fel, oaspetele părintelui Adrian Tomuș, copilul de odinioară, pentru care una dintre cele mai dragi amintiri are legătură directă cu revista noastră. Îi înțeleg emoția. Îl las să-mi povestească singur câte ceva, dar cuvintele se adună greu. Îl întreb cum de a ales preoția. "Mi-am dorit asta de mic copil", îmi spune. "Bunicul mă ducea cu el la biserică, la Avram Iancu, iar părintele mi-a adus într-o zi liturghierul, să citesc Crezul și Tatăl Nostru. De la o vreme, mă trimitea sus, în pod, să citesc din cărticica de rugăciuni. După ce am învățat cântările, am început să cânt și la strană; la început, doar citeam psalmii, apoi cântam alături de cantori, până am ajuns să pot cânta singur. Nu doar eu făceam asta, mai erau câțiva copii. Unii s-au pierdut, s-au îndepărtat de biserică pe drum, dar am un fost coleg care e preot și el, în Germania, iar un altul, puțin mai mare ca vârstă, e preot în zona Beiuș".
Copiii bisericii
A duce copiii, de mici, la biserică, pentru a-i implica în oficierea Sfintelor Taine pare deja o "rețetă" cât se poate de bună pentru a le creiona un drum drept în viață, mai cu seamă dacă, băieți fiind, ulterior vor alege calea preoției. "Trebuie început de când sunt copiii mici. Degeaba mergi la cei care sunt deja studenți, că greu îi întorci la biserică. Dar dacă de mic e adus pe calea cea bună, e altfel. Cât timp sunt elevi la școala generală și sunt încă în sat, ca preot, ai mai mare tangență cu ei, poți să-i ai în grijă mai ușor. După ce pleacă la liceu, mulți se schimbă și eu zic că acolo e momentul critic, e o perioadă în care apucă pe alte căi. E, ca să spun așa, o sincronizare nefericită între îndepărtarea de autoritatea părintească, dar și de cea a preotului", crede părintele Tomuș. "Știu că e mult de lucru. Am copii din parohie care au crescut de mici pe lângă biserică, bunicul a fost cantor, tata epitrop. Ca preot, trebuie să ajungi de mic la sufletul lui. Mulți copii sunt reticenți. Pe deal, când am fost în primul an cu botezul, câțiva copii au plâns când m-au văzut, pentru că li se spusese că, dacă nu sunt cuminți, le taie popa limba, iar asta i-a făcut să se teamă. Și nu e bine! Dacă le spui povești sau le dai bomboane, încep să prindă curaj. Am încercat să aduc băieți în altar, să le arăt ce fac la proscomidie, să iasă când ies cu cădelnița, cu Sfintele Daruri, și le-a plăcut. Pe un deal, e o școală cu doar patru copii, care mi-s foarte dragi. Am văzut cândva că se jucau cu o minge spartă. Le-am dus una nouă și tare s-au mai bucurat. Sunt lucruri mărunte, dar care pentru ei contează și cred că de aici trebuie început. Căci copiii aceștia cresc, dar cresc cu drag nu numai de preot, ci mai ales de biserică".
În bisericuța mică și impresionant de veche, cuvintele acestea sună cumva paradoxal: atunci când a fost ridicată, moții și-au dorit să aibă un loc în care, măcar din când în când, să uite de grijile lumești și să-și plece genunchii în rugăciune, în fața Bunului Dumnezeu, înfruntând, pentru asta, toate nemerniciile vremii. Acum, când nimeni nu-i mai oprește s-o facă, nimeni nu le mai interzice să se roage, măcar duminica, în biserică, strănepoții moților de-atunci cedează ispitelor de tot felul, vremelnice și goale, uitând să-i treacă pragul. Preotul, singur, nu poate face mare lucru. E ceea ce afirmă și părintele Adrian Tomuș: "Îmi doresc, atât cât voi fi preot aici, să văd cât mai puține locuri goale duminica, în biserică. Dacă e nuntă sâmbăta în zonă, duminica vin puțini oameni la slujbă, dacă e vreo sărbătoare peste săptămână, la fel. De la început mi-am dorit să văd biserica mai plină și vreau să încerc să-i atrag cumva pe oameni. Mă rog să-i pot aduce și pe cei ce ar putea să vină și nu vin, care sunt încă, așa, pe lângă drum. Interesant e că sunt cel mai frecvent prezenți în biserică tocmai cei care stau mai departe, pe dealuri. Poate că îndepărtarea asta de oameni îi apropie mai mult de Dumnezeu. Știu că eu, ca preot, am foarte mult de lucru din acest punct de vedere. Pentru că preoția e o misiune, nu o meserie, nu are program fix, ci trebuie să fim non-stop acolo unde suntem solicitați. Trebuie să fii trup și suflet alături de biserică, de enoriași, trebuie să te dăruiești și să faci cu drag ceea ce faci. Căci oamenii simt asta, văd și te judecă, și atunci se comportă în consecință".
Deocamdată, preotul Adrian Tomuș e aici. Într-o gramatică a sufletului, înțelege exact ce înseamnă pentru săteni a fi "preotul lor" și se străduiește să-și clădească, pas cu pas, rămânerea, pentru ca și oamenii, moții cei frumoși, să devină, cât mai curând, mai întreg și mai adevărat, ai lui. Adică ai bisericii. Și ai lui Dumnezeu.