Prinţesa din Cetatea Ciceului

- În "noaptea lupilor", de Sfântul Andrei, la ruinele cetăţii lui Petru Rareş din Bistriţa-Năsăud, se petrec lucruri stranii, nedezlegate de peste 500 de ani -

Fata de lumină

Noaptea Sfântului Andrei, 1975. Un ţăran din comuna Ciceu Mihăieşti, judeţul Bistriţa-Năsăud, urcă cu greu pe drumul ce suie pieptiş către ruinele Cetăţii Ciceului, printre stânci şi prăpăstii adânci. Într-un sfârşit, ajunge pe platoul înalt, unde se află zidurile cetăţii înălţate de Petru Rareş, ca loc de refugiu în faţa duşmanilor. Din falnica zidire, cocârjată de timpul scurs peste ea, n-a mai rămas mare lucru: câteva turnuri ruinate şi un obelisc, cu bourul Moldovei gravat pe el. Soarele era aproape de asfinţit, când omul, pe numele său Augustin, ajun­sese lângă cetate. Venise să caute niscai bolovani de gra­nit, din care voia să facă o tocilă. Tocmai când se pre­gătea să coboare cu desa­ga în spinare, pe drumul destul de lung către sat, a avut o vedenie. O pată stălucitoare începuse să se formeze şi să se lăţească iute, pe peretele unuia dintre turnuri. Fasci­nat de imaginea care creştea de la un minut la altul în faţa lui, s-a hotărât să mai stea o vreme, să vadă ce se întâm­plă. Era noapte de-acum, noapte rece, de toamnă, cu stele curate şi clare. Deo­dată, Augustin a văzut uimit cum pata de lumină prindea formă de chip ome­nesc. O figură gingaşă de fată cu o coroană pe cap şi care plutea de colo-colo pe piatra cetăţii, încer­când, parcă, să se desprindă şi să vină spre el. Spe­riat, Augustin şi-a luat sacu-n spate şi a luat-o la fugă spre casă, po­vestind în sat păţania prin care tre­cuse. Câţiva oa­meni mai curajoşi au zis că merg şi ei să vadă ară­ta­rea de la Cetate. S-au dus, şi când au ajuns, chi­pul domniţei era tot acolo, pe ziduri. Parcă îi aştep­ta. Cum i-a văzut, a început să se miş­te şi să se zbată pe piatră. A doua zi, înarmaţi cu ciocane şi dălţi, oamenii au venit iar la zidul cetăţii, încercând să desprindă chipul cel luminos. De­geaba! Atunci, au cerut ajutorul autorită­ţilor de la Bistriţa, care au trimis la faţa locului, în secret, căci epoca comunistă nu admitea misticis­mul şi super­stiţia - trei plutoane de soldaţi şi câţiva arheo­logi. Soldaţii au ras cu târnăcoapele partea de zid pe care se arăta chipul, apoi au refăcut găurile cu be­ton. Ce-au făcut arheologii acolo, a rămas un se­cret.
A trecut o săptămână şi părea că totul revenise la normal. Dar chipul de domniţă a reapărut. Şi, cu cât mai tare revenea imaginea ei, cu atât mai mult se îndârjeau autorităţile să scape de ea. Dar vestea ciudatelor întâmplări de la ruinele Cetăţii Ciceului s-a întins repede, oricât ar fi vrut s-o înăbuşe cei de la judeţ. Iar când ea a ajuns la Bucureşti, în mod bizar, s-a dat ordin ca imaginea din cetate să nu dispară şi să nu fie distrusă.

Intervine armata

Între timp, chipul îşi mutase locul pe ceea ce mai rămăsese din podeaua fostei pivniţe domneşti a cetăţii. Şi arheologii, şi armata, au hotărât îm­preună că bucata de podea trebuia decupată, spre a fi stu­diată, ca să se înţeleagă ce stă în spatele fe­no­­menului. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Groapa de sub piviniţă a fost umplută şi toată lumea a cre­zut că s-a terminat. Dar ciudăţeniile abia înce­peau.
Cazul ajunge la Bucureşti
După două săptămâni, pe zidurile Cetăţii Ci­ceului, chipul domniţei a reapărut, dar de data asta, însoţit. La distanţe de timp egale, în locul ei apărea un chip nou, apoi altul şi altul, feţe fluide de boieri şi de cavaleri din timpul lui Petru Rareş, desenate, şi ele, din lumină.
A început altă an­chetă, mai amănunţită. S-au luat probe din ziduri şi au fost trimise spre analiză la Bucu­reşti, în laboratoarele armatei. Nu s-au găsit urme de pigment sau de vopsea, aşadar, nu era o farsă. Apoi, chipurile de la Ciceu au fost fotografiate, şi armata a izolat cetatea. Totul a fost filmat. În fiecare săptămână, soldaţii descopereau consternaţi că oamenii aceia de lumină de pe zidul Cetăţii de la Ciceu se arătau nestingheriţi, plutind de colo-colo, parcă în ciuda lor. Şi era de-abia începutul. Alte întâmplări ne­obişnuite aveau să se petreacă în curând, între bătrânele ziduri, începând cu noaptea de Sfântul Andrei.

Un glob de lumină în iarbă

1976, de Sfântul Andrei. O tânără profesoară din Ciceu Mihăieşti, satul de la poala Cetăţii, se hotărăşte să facă o plimbare sus, la ruine. O atră­geau dealul abrupt, cu arbori seculari, şi tufişurile verzi şi dese, cu ramuri împletite în fel şi chip, care făceau drumul aproape impracticabil, pe mari por­ţiuni de pante. Curajoasă şi curioasă, Marina s-a aventurat prin rămuriş. A urcat cu greu panta, dar a ajuns până sus, într-o mică poiană cu iarbă arsă, în contrast cu explozia de vegetaţie dim­prejur. Tot ţinutul Bistriţei se vedea ca în palmă. Când a vrut să se-aşeze, ca să contemple prive­liştea, Marina a observat o formă pe iarbă. Semăna cu o minge fă­cută dintr-o lumină intensă şi compactă, uşor trans­parentă în mijloc. Un soi de plasmă, cu marginile în­creţite. Forma stătea suspendată la un metru deasupra pămân­tului. Fata a privit-o minute în şir. Nu ştia ce să creadă. Pe urmă, mingea aceea a în­ceput să plutească, aproape mângâind zidurile Ce­tăţii Ci­ceului. După care s-a aşezat iar lângă fată, în iarbă.
Marinei îi era teamă s-o atingă cu mâna, deşi era tare curioasă să vadă din ce e făcut obiectul acela atât de bizar. Aşa că a luat din tufiş o creangă groasă, a curăţat-o de frunze şi, cu un curaj nebu­nesc, a întins-o, împungând uşor marginile obiec­tului lumi­nos. Creanga lovise un obiect dur. A în­cercat de mai multe ori să o treacă peste încreţiturile min­gii, dar de fiecare dată creanga îi era respinsă cu putere. Cum nu se întâm­plase nimic atingând mar­ginile, şi-a spus să o împun­gă şi la mijloc, acolo unde transparenţa forma un soi de ochi. A întins creanga şi, în aceeaşi clipă, vârful ei a fost tăiat, parcă, de un bistu­riu!... Iar partea tăiată s-a topit brusc în forma aceea, deve­nind, şi ea, transparentă. Lemnul fusese în­ghiţit, topit şi dematerializat. Întâm­plarea a rămas neelucidată. Fusese altă noapte de Sfântul An­drei...

Comoara lui Petru Rareş

Şi totuşi, pentru "fenomenul Ci­ceu", aşa cum l-a numit presa vre­mii, există o explicaţie. O explicaţie ce coboară adânc, în istorie, pe vremea stăpânului Cetăţii Ciceu, domnul moldovean Petru Rareş...
1538. Petru Rareş se afla pe tronul Ţării Mol­dovei, însemnându-şi domnia cu fapte de glorie. Căci era "ficior lui Ştefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său. La războaie îi mergea cu noroc, şi tot izbândia, lucruri bune făcea iar ţara şi moşia sa, ca un păstor bun o socotia", cum spu­nea cronicarul. Şi chiar în acest an, 1538, îi fu dat lui Rareş "să îi semene întrutot lui tătâne-său", căci e trădat de boieri, iar sultanul Soliman Magni­ficul, năpădeşte cu oaste uriaşă în Ţara Moldovei. Singur şi copleşit de duşmani, voievodul pleacă în pribegie. Voia să ajungă în Ardeal, la Cetatea Ci­ceu­lui, care le aparţinea domnilor moldoveni. Până acolo îndură cazne grele. Este gonit de peste tot, bejeneşte prin ţară, pe coclauri şi prin păduri ne­um­blate. Şi când, în sfârşit, a ajuns în Cetatea Ciceului, "multă plângere şi tânguire a fost acolo, de doamna-sa şi de fiii săi, pentru multă scârbă şi nevoie ce le venise asupra, ştiind din câtă mărire au căzut" - scriu cronicile. Petru Rareş va sta doi ani la Ciceu. Cetatea îi fusese dăruită tatălui său, Ştefan cel Mare, de către Matei Corvinul, regele Ungariei. Cetatea Bistriţei, aflată în apropiere, era şi ea feuda sa, aşa că Rareş a fost ocrotit şi ajutat de bistriţeni. El a putut merge liber prin tot Ar­dealul, fără teamă să fie trădat.

Comoara îngropată

1540. Sătul de provizoratul în care trăia, Petru Rareş ia o hotărâre îndrăzneaţă, dar obişnuită în vremea lui: pleacă la Constantinopol, ca să-i ceară sultanului a doua domnie. Şi ia cu el mult aur, au­rul pe care îl luase cu sine la Ciceu, deşi bejenise printre duşmani. Şi pungile nenumărate cu galbeni i-au înmuiat inima lui Soliman Magnificul. În 1541, Petru Rareş e numit iarăşi domn şi se în­toarce în Moldova. Înainte de a porni la drum, voievodul le scrie bistriţenilor: "Nădăjduim în Dum­nezeu că vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât; vom plăti tot pe tocmai". Unele cronici spun că mare parte din aurul lui Petru Rareş ar fi rămas în Cetatea Ciceului, împreună cu aurul soţiei sale, Elena Brancovici, fată de despoţi sârbi bogaţi. Însuşi vodă, spun poveştile, pusese să-i fie ascunsă comoara într-o peşteră din jurul cetăţii sau în pivniţa ei... Poate de aceea Petru Rareş a voit să-şi ia înapoi, cu armele, cetatea lui din Ardeal, câţiva ani mai târziu, doar că mai iute de mână decât el, regina Ungariei, care avea stăpânire şi asupra unei părţi a Ardealului, a ordonat să fie ras Ciceul de pe faţa pământului, să nu mai cadă în mâinile dom­nului moldovean. Ordinul este îndeplinit, cetatea e trans­formată în ruine, îngropând în ea comoara dom­nului moldovean.

Judele Bistriţei, în căutarea aurului lui Rareş

1546. Cavalerul Hans von Zimmel, judele Ce­tăţii Bistriţa, merge în trap iute în Cetatea Ciceu­lui. Însuşi Petru Rareş îl trimisese acolo, cu oarece gând... Von Zimmel află cetatea în ruină, dar tot se­meaţă, cu turnurile ei înălţate, încă, spre cer. Zi­dăria lor de granit nu putuse fi pusă la pământ nici măcar de minerii şi de artificierii aduşi special din Valea Rodnei. Zimmel îl simpatiza pe voie­vodul moldav cu care fusese prieten, cu atât mai mult cu cât acum ştia că-i pe moarte. Acceptase, deci, să cer­ceteze ruinele şi împrejurimile lor, aşa cum fusese rugat de Rareş, ca să-i recupereze restul de tezaur lăsat aici. Dar Zimmel a căutat zadarnic aurul acela ascuns. Semnele pe care voie­vodul i le însemnase pe-o hartă nu se potriveau. Zimmel s-a gândit că poate aurul fusese furat de-un boier aflat în preajma lui Rareş, în exilul de la Ciceu. Când Vodă s-a pornit spre Stambul, pen­tru recâştigarea domniei, bo­ie­rul plecase în lumea cea largă, cu ce mai rămăsese din tezaurul domnului. Dar cum neamţul care era nu se putea împiedica de sim­ple bănuieli, Hans von Zimmel şi-a conti­nuat căutarea luni de zile, vreme în care Rareş se stin­gea în cetatea Sucevei, luând cu el în mormânt şi secretul comorii de la Ciceu. Au mai rămas doar sem­nele apariţiilor cele ciudate, din nopţile de Sfântul Andrei.

La drum, cu harta comorii

Dar mai ştia cineva de co­moară. Un urmaş al acelui jude, Hans von Zimmel, pe care Petru Rareş îl trimisese să-i găsească te­zaurul. Harta cu însem­nări fă­cute chiar de voievod îi rămăsese în casă bistri­ţeanului neamţ, de la străbunul său. Aşa că într-o noapte, s-a pus pe căutat. S-a nimerit să fie tot o noapte de Sfântul Andrei, în 1979.
Nu intrase bine între ruine când, brusc, s-a neliniştit, cuprins de o teamă care îl sufoca. Avea cu el un ciomag şi l-a strâns mai tare în mâini. Măgăruşul pe care îl luase cu el, sperând să-i pună în spinare comoara, se cabrase, făcea spume la gură şi se smulgea din hăţ. Ceva straniu se iţise pe unul dintre turnurile cetăţii şi apoi şi pe deasupra zidurilor. Puzderie de lumini, corpuri sferice se mişcau ţopăind pe pereţi, schimbându-şi forma necontenit. Luminile alea păreau să vină de nică­ieri! Nu era lună pe cer, nici o sursă din care să fi pornit. Apariţiile mis­te­rioase păreau să iasă direct din pereţi, pornind în sarabande spre curtea inte­rioară a cetăţii. Bistri­ţeanul privea înmărmurit spectacolul straniu din cetatea Ciceului, când, brusc, a fost orbit de o lumi­nă cumplit de puter­nică. Venea dintr-o sferă plutitoare care intra pe sub bolţi, dar trecea şi prin ziduri şi prin uşile ghin­tuite... Cu toate că era sfârşit de octombrie, aerul din cetate se făcuse cald, ca într-o zi toridă de vară, în vreme ce iarba fusese arsă complet. Con­vins că are de-a face cu ceva necurat, poate cu duhul pă­zitor al comorii, bistriţeanul şi-a făcut semnul cru­cii şi a luat-o la goană, agăţat de frâul măgarului.
Povestea, însă, nu se sfârşeşte aici. Când şi când, aşa cum s-a întâmplat în relatările de mai sus, câte-un om curios şi îndrăzneţ sau câte-un "ofi­cial" poftitor la comori se mai încumetă să urce la Cetatea Ciceului, în noap­tea de Sfântul Andrei.