Străbunicul meu se numea David Chelmu şi era originar din comuna Cerţeşti, fostul judeţ Tutova. Pe la 1890, s-a stabilit cu familia în oraşul Bârlad. Nu cunosc motivele pentru care şi-a părăsit satul natal. Ştiu doar că erau oameni cuprinşi, cu gospodărie, vite, care cu boi şi altele... Avea mulţi copii, printre care Maria, bunica mea dinspre mamă, de 15-16 ani, foarte drăguţă şi cuminte. Când eram mică, bunica ne-a povestit nişte întâmplări ciudate din tinereţea sa.
A fost admirată şi îndrăgită de viitorul ei soţ - bunicul meu - Anton Donea-Lazăr, de origine aromân, om deosebit de capabil, cinstit şi cumsecade. Era vecinul lor şi se ocupa cu fabricarea produselor de cofetărie. Vorbele de căsătorie tărăgănându-se în mod inexplicabil, bunica mea a avut un vis foarte straniu: se făcea că Fecioara Maria a întrebat-o dacă doarme şi a îndemnat-o să se scoale şi să scormonească într-un anumit colţ al grajdului, unde va găsi o strachină cu cărbuni, pe care să-i împrăştie pe maidanul din apropiere, deoarece i s-au făcut farmece "de urât". I-a mai indicat şi un colţ al casei, unde trebuia să sape pentru a găsi un ou, prin care i se făcuseră vrăji "de sărăcie". Să-l arunce!
Bunica s-a trezit foarte-foarte tulburată şi, căutând în grajd, a găsit într-adevăr cărbunii şi i-a aruncat. Curând după aceasta, s-a căsătorit cu bunicul. Când a încercat să găsească şi oul, nu a reuşit şi nici nu a mai insistat. N-au dus-o rău din punct de vedere material, dar, cum strângeau o ulcică cu galbeni - cum era obiceiul, erau prădaţi de hoţi, fiind nevoiţi s-o ia de la capăt. Se pare că vrăjile au continuat, deoarece au fost încercaţi de multe necazuri. Din cei 14 copii, câţiva le-au murit în condiţii ciudate, şi cea mai lovită de soartă a fost fiica lor, Ioana Lazăr, al cărei logodnic a fost împuşcat în regimentul unde era militar, fără a se afla vreodată motivul. De la această mătuşă am aflat că era uneori "vizitată" de o entitate ciudată, la care câinele lătra în poartă, pentru ca apoi să se audă nişte paşi zgomotoşi, ca şi cum tălpile ar fi fost de metal (sau poate nişte copite?); paşii înaintau spre intrarea casei pe un coridor de ciment şi se opreau la diferite distanţe. O singură dată au ajuns până la intrare, s-a auzit deschizându-se uşa de la tindă şi, în acea clipă, s-a produs un zgomot infernal, ca o pocnitură de trăsnet, după care... tăcere. Cei ai casei s-au adunat speriaţi şi ochii le-au căzut pe icoana veche din sală, sub care ardea neîntrerupt o candelă. Nimic necurat nu s-a mai întâmplat de atunci. Mătuşa mea s-a căsătorit mai târziu şi a fost tot timpul o persoană demnă, credincioasă şi milostivă.
VIRGINIA NICOLESCU - Galaţi
Om drag, la drum de seară
Mătuşa mea, Margareta Melinte, sora cea mică a tatălui meu, dădea foarte bine în cărţi. N-am să uit niciodată zilele de duminică, când, aşezate pe veranda însorită a casei noastre din Călimăneşti, încerca să ne înveţe şi pe noi, nepoatele ei de-o şchioapă, taina cărţilor. Într-una din zilele acelea, a venit la ea o femeie care i-a spus, cu lacrimi în ochi: "Coană Margareto, fă-ţi pomană cu mine şi mă ajută! Bărbatul fiicei mele nu s-a întors din război, deşi au trecut doi ani de la sfârşitul lui. Eu cred că a murit, Dumnezeu să îl ierte! Acum, s-a ivit un băiat bun, care o cere de nevastă, dar Ina nici nu vrea să audă. Tot îl mai plânge şi îşi aşteaptă bărbatul. Poate că, dacă îi spui dumneata, se răzgândeşte, că e tânără şi are nevoie de un sprijin în casă". Mătuşa Margareta a acceptat, Ina a venit la noi pe verandă şi şi-a întins singură cărţile. Apoi, mătuşa i-a spus cu un ton hotărât: "Nu te mărita, fată dragă! De Paştele ăsta vei avea o bucurie neaşteptată. Ai răbdare până atunci!". La câteva săptămâni, au venit Sărbătorile Paştelor. În ziua a doua, cine bate la uşa mătuşii mele? Ina, maică-sa şi un tânăr chipeş, ce se întorsese cu o seară în urmă din prizonierat: soţul Inei.
A. M. -Târgovişte
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
