- Laura, nu pot să încep interviul fără să-ţi spun, înainte de toate, că arăţi minunat. S-ar zice că toată lumina vacanţei s-a adunat în tine...
- Îţi mulţumesc, dar din păcate, vacanţa de anul ăsta n-a fost aşa de senină pe cât mi-am dorit. Familia noastră a fost lovită greu. Mai întâi s-a îmbolnăvit bunica din partea mamei şi, după trei luni grele, în care noi am tot sperat că se va înzdrăveni şi se va întoarce acasă de la spital, a murit. Apoi, la foarte scurt timp, s-a prăpădit şi bunicul, soţul ei: trăiseră împreună 70 de ani! La o săptămână după el, am pierdut-o pe bunica lui Cosmin, soţul meu, o femeie atât de veselă şi de vie!, iar recent a murit şi cealaltă bunică a mea, din partea tatei, o femeie extraordinar de înţeleaptă şi cu suflet de artist. Bunica a fost învăţătoare, dar era foarte pasionată de artă: culegea colinde vechi, din Ardeal, şi chiar a mers la un studio şi le-a înregistrat, ca să nu se piardă. Cânta minunat! La toate evenimentele de familie, era o bucurie când începea să cânte. Recita splendid şi avea o memorie fantastică. Era capabilă să recite, literalmente, de dimineaţa până seara... Şi-a regizat până şi înmormântarea: ne-a lăsat scris că nu vrea muzică de îngropăciune, ci Mozart, că vrea ca nimeni să nu plângă, că, în loc de colivă, să se servească torturi cu frişcă şi cu ciocolată, iar eu să-i aleg hainele, pentru că-i place gustul meu... A fost cumplit. Toate dispariţiile astea ne-au afectat profund, atât pe mine, cât şi pe Cosmin. Ne-am iubit bunicii mult, amândoi, iar ideea că nu mai poţi să-i suni la telefon şi să le auzi glasul, că nu mai poţi să te urci în maşină, să mergi la ei şi să-i strângi în braţe, să le simţi căldura şi afecţiunea, să le asculţi poveţele şi poveştile... Nu ştiu, dar după toate întâmplările astea, parcă nu mai pot să-mi fac planuri pe termen lung. Totul e atât de imprevizibil... De asta, vacanţa de anul ăsta a însemnat, mai curând, o încercare de evadare din suferinţă, de oblojire a sufletului. Am fost de vreo două ori în Maramureş, unde noi ne simţim foarte bine şi ne considerăm ca acasă. De ziua lui Cosmin am fost câteva zile în Italia, pe coasta Amalfi, un loc extrem de frumos şi de romantic, în care ne-am mai înseninat sufletul, după care, ca să celebrăm doi ani de căsătorie, am mers, împreună cu naşii noştri, în Malta. Apoi, pe 15 august, am revenit la treabă, la prima repetiţie pentru unul dintre cele două noi proiecte pe care le am în teatru.
Reţete actoriceşti
- Ţi-ai câştigat popularitatea pe micul ecran, dar miza ta profesională acum este teatrul.
- Da, îmi place la nebunie şi sunt fericită că joc foarte mult. La Teatrul de pe Lipscani, joc în "Vine barza", alături de Adriana Trandafir, la sala Cinema Pro, în "Reservoir Cats" şi "Chat Chat Chat", în regia lui Ricard Reguant, iar din această toamnă, fac parte din distribuţia a încă două spectacole: "Belvedere", în regia Lianei Ceterchi, care va avea premiera în octombrie, şi "Bădăranii", în regia lui Cristi Toma, tot la Teatrul de pe Lipscani, spectacol care va ieşi la public în noiembrie-decembrie. Ambele piese mă bucură enorm! Unde mai pui că "Bădăranii" păstrează textul clasic, iar montarea e tot clasică! Asta mi se pare foarte important. Cred că se simte nevoia, în peisajul teatral românesc, de astfel de texte şi de astfel de montări solide, "cu picioarele pe pământ". În ce mă priveşte ca actriţă, mă folosesc de reţete profesionale care mi se potrivesc şi funcţionează. Mai ales în cazul comediei, pentru că - se ştie! - comedia e matematică pură: are nişte formule clare şi un ritm cu cadenţă limpede. Şi mai ales în cazul lui Goldoni: nici un regizor şi nici un actor, dacă urmăresc textele lui Goldoni, nu pot să iasă "pe lângă". Goldoni a fost un scriitor extraordinar de precis, care te conduce, indiferent de epoca în care îl joci, spre un succes sigur.
- Care e rolul tău în "Bădăranii"?
- Sunt Margarita, soţia lui Lunardo, unul dintre bădărani, un personaj complet diferit de ce am mai jucat până acum şi absolut opus femeii care sunt eu în viaţa de dincolo de scenă. Or, ca actriţă, asta e extrem de incitant!
Trupul nostru, templul nostru
- Da, voi lansa una foarte curând, la editura "Curtea Veche Publishing". Atât doar, că volumul acesta e foarte diferit de primul: dincolo de reţetele pe care le conţine, cartea e aproape un manifest pentru stil de viaţă, povestesc în ea lucruri personale, traseul care m-a determinat, finalmente, să ajung să fiu atentă la ce, cum şi când mănânc. Cred că e un concept inedit: îmbinarea dintre experienţa mea de viaţă - care m-a învăţat că trupul e templul nostru, că trebuie respectat şi iubit (e "spaţiul" în care trăim şi fără el nu am exista).
- Am văzut că şi pe blog eşti, în continuare, foarte activă.
- Da, nu l-am lăsat deloc de izbelişte! Scriu destul de mult şi pe blog, pentru că oamenii sunt foarte interesaţi de postările mele, fie că e vorba de reţete, de modă, de călătorii etc. Am şi texte "cu poveşti", în care relatez diverse lucruri, dar am şi multe texte aplicate. Oricum, toate sunt gândite astfel încât să le fie utile cititorilor, dar să fie şi plăcute. Inclusiv reţetele, nu sunt "aruncate" aşa, pur şi simplu, pe pagină, ci vin şi ele cu o poveste. Uite, de curând, am făcut o budincă de conopidă, după care a trebuit să plec puţin de-acasă şi, când m-am întors şi-am vrut s-o fotografiez, ca ilustraţie pentru postare, ce să vezi?, n-am mai găsit decât resturi, pentru că soţul meu o devorase deja. (râde) Totuşi, am fotografiat ce mai supravieţuise şi am istorisit în text şi "incidentul" ăsta.
- Accentele astea de sinceritate au, şi ele, seducţia lor...
- Indubitabil, în tot ceea ce scriu sunt absolut sinceră. Dar să ştii că genul ăsta de "onestitate publică" e ceva care nu-mi vine tocmai firesc, adică mă mai lupt şi azi cu reflexul de a mă cenzura. În anii de zile cât am lucrat în Pro TV, unde oamenii de la PR filtrau orice informaţie, astfel încât tot ce apărea în presă trebuia să fie de înţeles într-un singur fel, să fie de neinterpretat, dezvoltasem un mecanism de autocenzură. Şi uite că el se dovedeşte a fi greu de înfrânt! Am tendinţa ca, uneori, să nu spun chiar tot, ca să nu se interpreteze cine ştie cum. Deci, încă mai trebuie să duc muncă de lămurire cu mine, pe frontul ăsta. (râde) Oricum, scopul meu cu acest blog este să pun în lumină partea plină a paharului. Pentru că oamenii au destule "apăsări" în viaţa de zi cu zi şi pentru că eu însămi sunt o optimistă. Nu mă interesează deloc politica, ştirile negative, evenimentele dezastruoase. Nu caut genul ăsta de interacţiune cu publicul. Şi se vede treaba că viziunea asta e apreciată, căci primesc reacţii pozitive, ba uneori chiar entuziaste. Mai există, din când în când, şi răspunsuri negative la postările mele, dar ele sunt doar excepţia de la regulă şi, de obicei, au alte motive în spate, n-au legătură reală cu articolele în cauză. Totuşi, le las şi pe acestea să apară pe blog, atât timp cât exprimarea este decentă.
La masă, cu Laura
-Vrei să-ţi dau reţeta de budincă de conopidă, budincă pe care mi-a mâncat-o Cosmin, înainte s-apuc să-i fac nişte fotografii? Ingredientele sunt următoarele: 500 grame conopidă, 350 grame brânză telemea, 200 grame smântână, 2 ouă, piper şi sare, 2 linguri ulei de măsline sau puţin unt. Se fierbe conopida 5 minute, se amestecă într-un bol 250 grame de telemea rasă cu ouăle, smântâna, sarea şi piperul. Conopida se scurge bine, se mărunţeşte şi se adaugă în compoziţia din bol. Se unge o tavă cu puţin unt sau cu ulei de măsline şi se răstoarnă în ea compoziţia omogenizată. Se rade deasupra restul de brânză (100 grame), după care tava se introduce în cuptorul încins dinainte. Se lasă la 180 de grade, vreme de 35-40 de minute. Sau vrei să-ţi explic cum prepar eu lapte de migdale? Am scris şi pe blog despre el, fiindcă e o minunăţie! E util persoanelor cu intoleranţă la lactoză, veganilor, celor care ţin post, dar şi nouă, celorlalţi, întrucât are o sumedenie de beneficii pentru sănătate: conţine vitamina B1; vitamina B2; vitamina E, "vitamina fertilităţii"; magneziu; grăsimi "sănătoase", adică nesaturate, deci ajută la scăderea colesterolului rău şi la funcţionarea optimă a inimii. Laptele de migdale păstrează stabil nivelul zahărului din sânge, deci e ideal pentru diabetici. În plus, dacă nu e îndulcit, laptele de migdale are puţine calorii.
Ingredientele pentru reţeta mea: 1 cană de migdale decojite, pe care le acoperim cu apă cu o seară înainte şi le lăsăm peste noapte să se hidrateze; miere de albine, sirop de agave sau câteva curmale, după gust, pentru îndulcire; seminţele dintr-o păstaie de vanilie; aproximativ 2 căni de apă, în funcţie de cât de concentrat vrem să fie laptele. Toate ingredientele se pun într-un blender şi se amestecă bine. Apoi laptele astfel obţinut se strecoară printr-o sită fină, astfel încât să separăm pulpa de migdale, iar lichidul să rămână curat, la fel ca laptele de origine animală. Pulpa poate fi consumată ca atare sau poate fi folosită ca să preparăm brânză raw-vegană. O alternativă la fel de gustoasă la laptele de migdale este laptele de orez. Pentru prepararea lui avem nevoie de: 1 cană de orez fiert, 4 căni de apă, 1 linguriţă de miere, 1/2 banană bine coaptă şi seminţele dintr-o păstaie de vanilie. Mărunţim banana şi o punem într-un blender, împreună cu restul ingredientelor. Amestecăm bine. Strecurăm lichidul, la fel ca în cazul laptelui de migdale, şi gata! Savurăm! Iar la final să îţi ofer şi-un desert delicios: îngheţată cu pudră de ceai Matcha. Pentru o porţie, ai nevoie de următoarele ingrediente: 3 banane coapte, mărunţite, 1/2 linguriţă de pudră de ceai Matcha, 2 linguriţe de miere şi 1-2 linguriţe de lapte de migdale. Punem toate ingredientele într-un blender şi amestecăm bine, până obţinem un piure onctuos.
Foto: ŞTEFAN POPESCU, ATELIER DE FILM
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
