Deşi a murit în 1923, la trei luni după ce împlinise 34 de ani şi a scris doar proză scurtă, Katherine Mansfield are o posteritate bogată în reeditări, exegeze, biografii şi filme documentare ce ne-o fac contemporană. Se citeşte şi azi cu aceeaşi admiraţie şi se vorbeşte despre ea la fel de mult ca şi despre Virginia Woolf. Şi nu doar despre rolul lor în modernismul literar, despre modul cum au reuşit să prindă în scris misterioasa diversitate din interiorul minţii omeneşti, trăirile evanescente, fulguraţiile semnificative, ci şi despre femeile nefericite care au fost datorită tensiunii psihice, tendinţei lor de a reconcilia impulsuri contradictorii, de a se împărţi între vocaţia creatoare şi existenţa cotidiană "normală". Născută în 1888 în Noua Zeelandă, într-o familie cu 5 copii, dintre care cel mai drag i-a fost unicul frate, Leslie, Katherine Mansfield a studiat la Londra, la Queen's College şi a avut în prima tinereţe o perioadă rebel-boemă. Atunci s-a apropiat de "grupul Bloomsbury" şi a început să publice povestiri şi recenzii în revistele literare. În acest mediu l-a întâlnit pe criticul John Middleton Murry, cu care s-a căsătorit. Sănătatea ei şubredă - un reumatism care-i afectase şi inima şi îi producea dureri cumplite - şi sărăcia cuplului îi făcea să schimbe mereu locuinţele cu chirie şi să stea mult timp despărţiţi, căci Katherine, din motive medicale, în căutarea unei clime favorabile, a fost mereu nomadă între Anglia, Franţa, Italia şi Elveţia. În aceste peregrinări dintre 1914 şi 1922 îşi scrie povestirile majore, trăieşte tragedia morţii în război a fratelui ei şi contractează tuberculoza care-i va chinui şi mai mult zilele cu tratamente ineficiente, până-i va pune capăt vieţii. Se vede doar sporadic cu soţul ei, care duce la Londra o viaţă paralelă, şi e preocupată obsesiv de scris, în care îşi vede centrul de greutate, "o evadare fericită" din suferinţă. Îşi notează în jurnalul pe care îl ţine de la 16 ani ceea ce trăieşte şi simte - climate, întâmplări, personaje, peisaje, interioare de case, stări de spirit - totul în vederea literaturii pe care o va scrie ("trăiesc numai ca să scriu"), pasiunea pentru acest fel de muncă devenindu-i un substitut de religie, o venerare a vieţii. La 4 ani după moartea ei, John Murry publică o ediţie selectivă a jurnalului, cu notaţii dintre 1910 şi 1922, cenzurând ceea ce nu-i era favorabil. Apoi editează în volum şi o parte din scrisorile ce i-au fost adresate de Katherine Mansfield. Supravieţuindu-i 34 de ani, timp în care soţia lui a fost unanim apreciată drept cea mai bună scriitoare de proză scurtă din literatura engleză, Murry a câştigat bani şi vizibilitate de pe urma ei, dar trebuie să-i recunoaştem şi meritul de a fi impus-o şi menţinut-o în atenţia publicului prin scrierile non-fictive, care trimit cititorul la cărţile ei de proză. Fiindcă "Jurnalul trist", pe lângă un document omenesc tulburător, e imaginea în direct a unui mare scriitor la lucru. Impresionante sunt vivacitatea, acuitatea perceperii detaliilor, date de starea de urgenţă în care notează sub asaltul suferinţelor, apărându-se astfel, angoasată şi pasională. De aceea paginile Jurnalului par calde încă, de parcă această scriere confidenţială ţi-ar fi adresată direct, "sfredelindu-ţi inima".
Selecţia "Formula AS"
* Katherine Mansfield, "Jurnal trist", traducere şi note de Antoaneta Ralian, editura ART (tel. 021/224.01.30), 248 p.
Deşi a murit în 1923, la trei luni după ce împlinise 34 de ani şi a scris doar proză scurtă, Katherine Mansfield are o posteritate bogată în reeditări, exegeze, biografii şi filme documentare ce ne-o fac contemporană. Se citeşte şi azi cu aceeaşi admiraţie şi se vorbeşte despre ea la fel de mult ca şi despre Virginia Woolf. Şi nu doar despre rolul lor în modernismul literar, despre modul cum au reuşit să prindă în scris misterioasa diversitate din interiorul minţii omeneşti, trăirile evanescente, fulguraţiile semnificative, ci şi despre femeile nefericite care au fost datorită tensiunii psihice, tendinţei lor de a reconcilia impulsuri contradictorii, de a se împărţi între vocaţia creatoare şi existenţa cotidiană "normală". Născută în 1888 în Noua Zeelandă, într-o familie cu 5 copii, dintre care cel mai drag i-a fost unicul frate, Leslie, Katherine Mansfield a studiat la Londra, la Queen's College şi a avut în prima tinereţe o perioadă rebel-boemă. Atunci s-a apropiat de "grupul Bloomsbury" şi a început să publice povestiri şi recenzii în revistele literare. În acest mediu l-a întâlnit pe criticul John Middleton Murry, cu care s-a căsătorit. Sănătatea ei şubredă - un reumatism care-i afectase şi inima şi îi producea dureri cumplite - şi sărăcia cuplului îi făcea să schimbe mereu locuinţele cu chirie şi să stea mult timp despărţiţi, căci Katherine, din motive medicale, în căutarea unei clime favorabile, a fost mereu nomadă între Anglia, Franţa, Italia şi Elveţia. În aceste peregrinări dintre 1914 şi 1922 îşi scrie povestirile majore, trăieşte tragedia morţii în război a fratelui ei şi contractează tuberculoza care-i va chinui şi mai mult zilele cu tratamente ineficiente, până-i va pune capăt vieţii. Se vede doar sporadic cu soţul ei, care duce la Londra o viaţă paralelă, şi e preocupată obsesiv de scris, în care îşi vede centrul de greutate, "o evadare fericită" din suferinţă. Îşi notează în jurnalul pe care îl ţine de la 16 ani ceea ce trăieşte şi simte - climate, întâmplări, personaje, peisaje, interioare de case, stări de spirit - totul în vederea literaturii pe care o va scrie ("trăiesc numai ca să scriu"), pasiunea pentru acest fel de muncă devenindu-i un substitut de religie, o venerare a vieţii. La 4 ani după moartea ei, John Murry publică o ediţie selectivă a jurnalului, cu notaţii dintre 1910 şi 1922, cenzurând ceea ce nu-i era favorabil. Apoi editează în volum şi o parte din scrisorile ce i-au fost adresate de Katherine Mansfield. Supravieţuindu-i 34 de ani, timp în care soţia lui a fost unanim apreciată drept cea mai bună scriitoare de proză scurtă din literatura engleză, Murry a câştigat bani şi vizibilitate de pe urma ei, dar trebuie să-i recunoaştem şi meritul de a fi impus-o şi menţinut-o în atenţia publicului prin scrierile non-fictive, care trimit cititorul la cărţile ei de proză. Fiindcă "Jurnalul trist", pe lângă un document omenesc tulburător, e imaginea în direct a unui mare scriitor la lucru. Impresionante sunt vivacitatea, acuitatea perceperii detaliilor, date de starea de urgenţă în care notează sub asaltul suferinţelor, apărându-se astfel, angoasată şi pasională. De aceea paginile Jurnalului par calde încă, de parcă această scriere confidenţială ţi-ar fi adresată direct, "sfredelindu-ţi inima".
Deşi a murit în 1923, la trei luni după ce împlinise 34 de ani şi a scris doar proză scurtă, Katherine Mansfield are o posteritate bogată în reeditări, exegeze, biografii şi filme documentare ce ne-o fac contemporană. Se citeşte şi azi cu aceeaşi admiraţie şi se vorbeşte despre ea la fel de mult ca şi despre Virginia Woolf. Şi nu doar despre rolul lor în modernismul literar, despre modul cum au reuşit să prindă în scris misterioasa diversitate din interiorul minţii omeneşti, trăirile evanescente, fulguraţiile semnificative, ci şi despre femeile nefericite care au fost datorită tensiunii psihice, tendinţei lor de a reconcilia impulsuri contradictorii, de a se împărţi între vocaţia creatoare şi existenţa cotidiană "normală". Născută în 1888 în Noua Zeelandă, într-o familie cu 5 copii, dintre care cel mai drag i-a fost unicul frate, Leslie, Katherine Mansfield a studiat la Londra, la Queen's College şi a avut în prima tinereţe o perioadă rebel-boemă. Atunci s-a apropiat de "grupul Bloomsbury" şi a început să publice povestiri şi recenzii în revistele literare. În acest mediu l-a întâlnit pe criticul John Middleton Murry, cu care s-a căsătorit. Sănătatea ei şubredă - un reumatism care-i afectase şi inima şi îi producea dureri cumplite - şi sărăcia cuplului îi făcea să schimbe mereu locuinţele cu chirie şi să stea mult timp despărţiţi, căci Katherine, din motive medicale, în căutarea unei clime favorabile, a fost mereu nomadă între Anglia, Franţa, Italia şi Elveţia. În aceste peregrinări dintre 1914 şi 1922 îşi scrie povestirile majore, trăieşte tragedia morţii în război a fratelui ei şi contractează tuberculoza care-i va chinui şi mai mult zilele cu tratamente ineficiente, până-i va pune capăt vieţii. Se vede doar sporadic cu soţul ei, care duce la Londra o viaţă paralelă, şi e preocupată obsesiv de scris, în care îşi vede centrul de greutate, "o evadare fericită" din suferinţă. Îşi notează în jurnalul pe care îl ţine de la 16 ani ceea ce trăieşte şi simte - climate, întâmplări, personaje, peisaje, interioare de case, stări de spirit - totul în vederea literaturii pe care o va scrie ("trăiesc numai ca să scriu"), pasiunea pentru acest fel de muncă devenindu-i un substitut de religie, o venerare a vieţii. La 4 ani după moartea ei, John Murry publică o ediţie selectivă a jurnalului, cu notaţii dintre 1910 şi 1922, cenzurând ceea ce nu-i era favorabil. Apoi editează în volum şi o parte din scrisorile ce i-au fost adresate de Katherine Mansfield. Supravieţuindu-i 34 de ani, timp în care soţia lui a fost unanim apreciată drept cea mai bună scriitoare de proză scurtă din literatura engleză, Murry a câştigat bani şi vizibilitate de pe urma ei, dar trebuie să-i recunoaştem şi meritul de a fi impus-o şi menţinut-o în atenţia publicului prin scrierile non-fictive, care trimit cititorul la cărţile ei de proză. Fiindcă "Jurnalul trist", pe lângă un document omenesc tulburător, e imaginea în direct a unui mare scriitor la lucru. Impresionante sunt vivacitatea, acuitatea perceperii detaliilor, date de starea de urgenţă în care notează sub asaltul suferinţelor, apărându-se astfel, angoasată şi pasională. De aceea paginile Jurnalului par calde încă, de parcă această scriere confidenţială ţi-ar fi adresată direct, "sfredelindu-ţi inima".
Alte articole din acest numar
- Un aliat în lupta cu viaţa - Încrederea în sine
- Când visele se împlinesc
- Pictori străini, într-un sat din Oltenia
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
