El se compune din numele celor doi evanghelişti pictaţi pe bolta bisericilor ortodoxe, în partea dinspre altar. Mă numesc Ioana Matei şi m-am născut exact la jumătatea secolului al XX-lea, într-un sat pitoresc din mijlocul Olteniei. Deşi am copilărit la ţară, nu pot spune că n-am cunoscut şi zile de bucurie. Cu toate că părinţii mei erau săraci şi munceau din greu pământul, luptându-se cu cotele către stat (în acei ani ai "obsedantului deceniu" '50-'60), totuşi îşi făceau timp, mai ales iarna, să-şi educe copiii, sădindu-le în suflet credinţa în Dumnezeu, spiritul de dreptate, de cinste, dragostea pentru locul naşterii şi pentru înaintaşi. Fiind cea mai mare dintre fraţi, vara eram solicitată de părinţi la treburile gospodăreşti. Asta nu m-a făcut să-mi simt copilăria o temniţă. Ba, dimpotrivă, singură pe câmp, cu cele cinci oiţe la păşune, sub razele blânde sau arzătoare ale soarelui, admiram cerul albastru, priveam gâzele multicolore ce se dezmorţeau primăvara, firele de iarbă şi florile legănate de vânt sau căutam cu satisfacţie prin fânul înmiresmat mult râvniţii fragi dulci. Şi, cel mai adesea, în mijlocul câmpului, ascultând trilul ciocârliei şi, urmărindu-i zborul, visam. La ce putea visa un copil de la ţară dacă nu la viitor, la un viitor mai bun, la o lume frumoasă, în care să nu mai fie copii flămânzi, îmbrăcaţi prost, istoviţi prea devreme de muncile câmpului? Mai târziu, în anii de şcoală, mi s-au deschis alte orizonturi asupra lumii. Îmi plăcea să învăţ. Şi în anii aceia visam mult la viitor, la un viitor luminos pentru toată lumea, când omenirea, pe deplin conştientă, va fi făurit o viaţă bună, fericită pentru toţi oamenii. Aşa gândeam pe atunci, neştiind că toate sunt de la Dumnezeu.
Acum, în anul de graţie 2017, când mi-am irosit cea mai mare parte din viaţă fără să întâlnesc fericirea statornică la care visam, rămân pe gânduri şi mă-ntreb: oare pentru ce am trăit şi la ce mi-a folosit viaţa pe care am dus-o? Ce a fost mai frumos în viaţa mea? Căutând un răspuns la această întrebare, găsesc că tot ce a fost frumos au fost visele: visul unei vieţi mai bune, visul unei cariere împlinite, al unei căsnicii reuşite, visul de mamă ce-şi doreşte copii frumoşi, sănătoşi şi deştepţi. Am năzuit la toate acestea. Şi totuşi...
Într-o zi de aprilie, m-am îmbolnăvit, ca orice om, de o boală obişnuită: gripă. După tratamentul ambulatoriu cu antibiotice, după o internare la spital, unde am fost tratată de pneumonie, în urma unor analize amănunţite, a căzut ca un trăsnet verdictul: aveam leucemie acută mieloblastică. Fiind internată la Clinica de Hematologie a Spitalului nr. 2 Craiova, am cunoscut prăbuşirea, sentimentul condamnării la moarte, suferinţa cea mai profundă - fizică şi sufletească. Vedeam muribunzi, epave umane, ceea ce mai rămăsese în urma suferinţei acerbe din ceea ce fusese cândva un om. Am cunoscut sentimentul disperării fără limite, când, în urma curei chimioterapice, simţeam imense şi insuportabile dureri de oase, greţuri, dureri usturătoare care-mi ieşeau prin creştet.
În acelaşi salon cu mine se afla şi soţia unui judecător, grav bolnavă, muribundă, care avea acelaşi diagnostic ca şi mine. Judecătorul procurase mai multe numere din revista "Formula AS" şi, citind-o şi eu în momentele când mai puteam citi, am aflat de cazuri vindecate de această cumplită boală. Într-unul din numere era relatat cazul unei călugăriţe care se vindecase, într-un an de zile, prin tratamente alternative (chimioterapie şi tratament naturist) şi prin credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Se spunea acolo că un an de zile s-a rugat citind Cinstitul Paraclis al Maicii Domnului, şi boala a dispărut. Aceste exemple de vindecare mi-au dat şi mie speranţe. După cura făcută în iunie-iulie, am venit acasă, am căutat şi eu cartea mea de rugăciuni şi am început să citesc zilnic, cu credinţă fermă, Paraclisul. Mi-a fost foarte repede de ajutor. Imediat, Dumnezeu a făcut să nu mă mai simt părăsită, abandonată şi nenorocită, bătută de soartă. Pe la sfârşitul verii, aflând de ceea ce mi s-a întâmplat, vecinii, acei vecini de bloc atât de indiferenţi altădată, mi-au dat un semn de solidaritate şi ajutor. Aici a înfăptuit Dumnezeu minunea, schimbându-i pe oameni, făcându-i mai buni. Sprijinită moral, imediat starea mea sufletească s-a îmbunătăţit şi, odată cu ea, starea sănătăţii. M-am rugat din tot sufletul să le ajute Dumnezeu şi să-i ferească de asemenea cumplite şi necruţătoare boli pe toţi oamenii. Ce să vă spun? Prin rugăciune continuă, prin nădejdea neţărmurită că bunul Dumnezeu mă va ajuta, în prezent, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit simţitor, boala a intrat în remisiune completă şi mi-a revenit pofta de viaţă. Îi mulţumesc din toată inima atotputernicului Stăpân al vieţii şi morţii că m-a ridicat din patul suferinţei. Acum pot spune că sunt fericită că trăiesc, că mi-a mai dat Dumnezeu zile şi că m-a ajutat să-L descopăr cu adevărat. Pentru asta merită, într-adevăr, să trăiesc.
IOANA MATEI
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
