Pictori străini, într-un sat din Oltenia

Luna septembrie a fost marcată de o expo­ziţie prestigioasă, organizată la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti. Acolo s-au strâns, pentru un splendid recital, câţiva artişti români şi străini, găzduiţi într-o tabără de pictură, la Conacul Oteteleşanu din Vâlcea. O certă izbândă artistică, dar şi una sentimen­tală: efectul principal al artei de la Co­nac a fost că pic­torii stră­ini au ple­cat îndrăgostiţi fără leac de Ro­mâ­nia.

Jurnalul românesc al lui Hervé Georges Ic

Hervé Georges Ic este un mus­chetar francez al culorii, care a venit în toamna aceasta de la Bru­xelles la Conacul Otete­leşanu, loc de întâlniri estivale ale unor artişti străini, ca să se împrietenească, prin desen şi cu­loa­re, cu România. Este o apariţie luminoasă şi plă­cută, cum îi e şi discursul: clar, cu observaţii ades surprinzătoare. În­cepe prin a-mi mărturisi că i-a plăcut mult Bucu­reştiul istoric, dar şi mo­nu­mentele lui cele noi. Dar şi atmosfera re­laxată şi cosmo­polită a oraşului. Încet, încet, trecem apoi la lumea satului românesc, aşa cum a perceput-o acest pictor sagace, la conacul oltenesc.

- Pe durata şederii dvs. la Conacul Otete­le­şa­nu, aţi pictat un jur­­nal românesc, ni­­­mic altceva. De ce?

- Când am ajuns în România, nu şti­am că voi desena această cronică. Nu pregătisem nimic. Aveam la mine nu­mai o sticluţă de tuş negru. Îmi pro­pu­sesem să fac lucruri foarte simple, să mă joc cu lumina, dar nu­mai în alb şi ne­gru. Am căutat un su­biect care să mă inspire şi l-am şi gă­sit. Am făcut câteva foto­grafii în jurul conacului, care mi-au servit, mai apoi, ca modele. Pe noi, oaspeţii cona­cului, ne-a impre­sionat întâlnirea cu ţă­ranul român, în mijlocul unui pământ atât de fru­mos şi de bogat. Ştiu că mulţi francezi, germani, en­glezi şi chiar chinezi vin în România şi îşi cumpără pă­mân­turi, tocmai pentru a le cultiva. Iar eu cred că aici, la dvs., este locul cel mai bun pentru agri­cul­tu­ră din toată Europa. Totuşi, ţăranii care trăiesc pe aceste pământuri bogate sunt săraci. Cu toate că tră­iesc peste o adevărată co­moa­ră, ei sunt săraci. Dar am văzut, totuşi, cum toate micile sate prin care am tre­cut sunt în reconstrucţie, şi cred că asta ar putea fi un semn că lucrurile încep să se mai îmbună­tă­ţească şi pentru ţăranii români. De asemenea, ştiu câte ceva despre istoria români­lor. Ştiu că acest popor are o istorie dură, că a trecut prin vremuri de mare restrişte. Iar acum, românii trebuie să se adapteze la noua economie europeană. Astfel, după ce am privit şi am înţeles toate acestea - mi-am întocmit un mic jur­nal cu ce am reţinut şi m-a im­pre­sionat din România. Am fă­cut şi multe por­trete de animale pentru că pe ele se proiectează e­xis­tenţa omului. Când vedem un animal, vedem o alteritate a noastră. De aceea eu pictez "por­trete" de ani­ma­le. Am pictat în jur­nalul meu, de pil­dă, un ponei. Bătrânul ponei al conacului care stă lângă o veche casă ţărănească. O ca­să românească tradi­ţio­­nală, de curând restaurată. Voi expu­ne aceste dese­ne, ală­turi de două fotografii pe care le-am făcut la conac. Au fost sursa mea de inspiraţie.

- Aţi desenat şi vechea bise­ri­că a co­na­cului, cu lu­mâ­nări aprin­se la vii şi la morţi.

- Biserica a fost chiar punc­tul de por­nire. M-a im­pre­sionat e­norm de mult a­ceastă i­ma­gine. Pentru mi­­ne, un om de cul­tură ca­tolică, mor­ţii a­par în­tot­dea­una la stân­ga, iar vii la dreap­ta. Aici, pri­mul lu­cru pe ca­re l-am remarcat a fost aşezarea lumâ­nă­ri­lor pentru vii la stân­ga şi pentru morţi la dreapta. Apoi am înţeles că pentru ortodocşi, moar­tea este mai im­portantă. De a­ceea, ei aşează şi acele mici cruci şi troiţe pe mar­ginea drumului, călăuză pentru sufle­tele celor ce trec în lumea de dincolo. Am văzut multe pe la răs­pântii. Îmi pare rău că nu am putut să le şi desenez.

- V-a priit şederea la conac, se pare...

- A fost un loc deosebit de bine ales, un spaţiu de lucru foarte plăcut. Totuşi, opt zile sunt cam puţine pentru tot ceea ce ne-am propus. Să găsim un subiect, să lucrăm, să vizităm împrejurimile, să înţelegem modul de viaţă al oamenilor. Totul a tre­cut mult prea repede. Am apucat să fac numai aceas­tă mică cronică a vieţii omului printre ani­male. Dacă aş mai fi stat câteva săptămâni, aş fi pictat mai mult. Oricum, mi-au rămas multe idei şi, odată întors la Bruxelles, mă voi apuca de lucru.

- Cum aţi ajuns în România?

- Mi-am dorit să vin aici. Tătăl meu a fost imi­grant de origine slavă. Era din Slovacia. Genealogia mea se întinde până în Polonia şi în nordul Un­ga­riei. De aceea mi-am dorit să văd Europa de Est. Ro­mâ­nia este o foarte bună poartă de in­tra­re. Întâlnirea cu pictorul Chris­tian Paraschiv a fost şan­sa mea.

- Sunteţi artist francez, dar acum locuiţi la Bruxelles. Cum aţi ales această cale?

- M-am născut la Paris, acolo mi-am făcut şi toate stu­diile. Nu am studiat Artele Fru­moase, nu mi s-a părut nece­sar, cu toate că de mic am ştiut că vreau să devin pic­tor. Am ales un par­curs ştiin­ţi­fic. Primele expoziţii le-am avut încă din timpul şcolii. În anii '90, li­beralismul a schimbat mult lu­mea artei din Europa apuseană. Lu­crurile au devenit comerciale. S-a creat un soi de schismă, o ruptură. În anii '90, problema artistului nu mai era cum să câştige bani, ci cum să îşi servească mai bine clientul. În plus, după al doilea război mondial, Franţa şi-a pierdut ceva din mândria naţională, iar asta se resimte şi în actul creator. Artiştii au devenit mult mai modeşti, căci imaginaţia, fantezia crea­toare se naşte din dorinţă şi din încredere. Dacă nu avem încredere, nu putem arunca piatra prea de­parte. Doar atunci poţi să avansezi. Şi după război, francezii n-au mai aruncat-o deloc. Arta franceză de azi e din ce în ce mai modestă. Se uită prea mult spre arta americană.

- Şi cum aţi ales Bruxelles-ul?

- Pentru că Parisul a devenit mult prea scump. Nu mi-aş dori să alerg după bani. La Bruxelles traiul este mai ieftin. Trăiesc în Bruxelles de 10 ani şi simt că mediul artistic belgian m-a acceptat. Belgia mi-a acordat mai multă încredere.

- Vă simţiţi în siguranţă la Bruxelles, cu atâta violenţă şi atentate?

- La Paris e şi mai rău! Lucrurile s-au petrecut în oglindă. Bruxelles-ul a fost mai afectat, pentru că e un oraş mult mai mic şi nu se aştepta la aşa ceva. Dar Parisul este mult mai puternic. Parisul este un loc al puterii. Iar puterea aduce după sine, mai întotdeauna, violenţa. Bruxelles-ul n-a fost niciodată un oraş al puterii. Poate de aceea am fost şi atât de bine acceptat aici. Belgienii sunt din fire mult mai paşnici decât francezii.

Johanna Perret:
"Îmi doresc foarte tare să mă întorc"

Impresii la cald despre România am vrut să aflu şi de la pictoriţa franceză Johanna Perret.

- Cum vi s-a părut tot ceea ce aţi văzut pe la noi, săptâ­mâ­nile acestea?

- Eu, de fapt, cunosc de mai mult timp Româ­nia. M-a fas­cinat mai ales multivalenţa ei, cultura ei, şi latină, şi slavă, la hotarul dintre Răsărit şi Apus. Aşa că am profitat de fie­care ocazie care mi s-a ivit ca să vin în ţara dvs. Am văzut multe, am şi lucrat aici. Am fost foarte încântată să ajung cât mai departe. Am reuşit să străbat pe îndelete Carpaţii şi nordul ţării, şi asta, nu doar ca turist. În călătoriile mele, am descoperit cu uimire orna­men­tele de pe straiele româneşti, şi pe zidurile caselor, pe porţi, şi, în general, în arta populară. Mi-ar plă­cea să le revalorific în arta mea, aşa cum am mai fă­cut şi aici, la conac. Am adus împreună forme spe­cifice cul­tu­rii româneşti şi imagini extrase din istoria româ­nilor, din cele mai vechi timpuri până as­tăzi. De la ima­gini precum gravurile medievale, cât şi foto­grafii din veacul 20. Le voi alătura şi le voi trans­forma într-o serie de colaje dedicate istoriei Ro­mâ­niei. Dar pentru asta aş avea nevoie să mă în­torc iar aici. Oricum, îmi doresc foarte tare să re­vin în ţara dvs. România mă interesează de mult timp. Vreau să cunosc mai bine tradiţiile, peisajul. Poate că voi veni cu o maşină cu care să mă plimb prin ţară.

- Ce a însemnat pentru dvs. şederea la conacul Oteteleşanu?
- Şederea la conac mi-a permis să pătrund cu adevărat în lumea satului românesc, să înţeleg viaţa ţăranilor şi viaţa românească în general. Sper să mă întorc cât mai curând ca să pot descoperi şi mai multe.

- Acum, dacă e să ne întoarcem puţin în timp, cum v-aţi descoperit dvs. în lume, ca artist fran­cez?

- De la început am ştiut că vreau să desenez, că meseria mea va fi legată de asta. De aceea, am mers la Academia de Arte Frumoase. Apoi am plecat la Berlin, vreo patru-cinci ani. Franţa este un pic cam scumpă, pe când Berlinul e ceva mai accesibil. Mi-a plăcut acolo. În Berlin există mai multă libertate în artă. O libertate de creaţie ce poate fi simţită mai ales la tineri. Sunt ajutaţi să facă expoziţii, să iasă în evidenţă. Am rămas şi eu acolo câţiva ani, ca tânără artistă. Dar după ceva timp, m-am întors în Franţa. Am şansa de a avea un atelier mare, în care pot lucra. Este o uzină de familie moştenită de tatăl meu. Cum nu mai e folosită, am trans­for­mat-o în atelier. Pentru asta am ple­cat din Berlin, ca să lo­cu­iesc într-un mic orăşel din Franţa. Iar Bucu­reştiul îmi aduce aminte cum­va de Berlin. De asta mi-a plă­cut atât de mult Ca­pitala dvs. E ceva special în ar­hi­tec­tură, în modul de a fi al oa­me­nilor, ceva unic. Ceva ce lip­seşte în oraşe ca Parisul sau Bruxelles-ul, care mi se par prea standardizate.

Claudio Parentela (Italia):
"Noi, calabrezii, semănăm bine cu românii, avem caractere şi limbi asemănătoare, şi suntem demni"

Claudio Parentela a pictat cel mai mult dintre toţi artiştii popo­siţi la Co­nac. A lucrat dezlănţuit şi cu poftă, în­conjurat de o lume româ­neas­că şi de un peisaj ce-i par, cumva, foarte a­proape.

- De unde sunteţi, d-le Clau­dio Parentela?

- Trăiesc în Italia, în sudul ei. Re­giunea mea se numeşte Cala­bria. Locuiesc în Catanzaro, un oră­şel care e nu departe de Cro­tona, cetatea lui Pitagora.

- Când v-aţi descoperit vocaţia de artist? Şi cum?

- Eu pictez de când eram copil. Însă am devenit artist profesionist în anii '90. Am început cu benzile desenate. Am publicat o grămadă prin ţările din fosta Iugoslavie, în special în Slovenia. În 1996, am fost sin­gurul ita­lian invitat la Fes­ti­valul ti­ne­rilor artişti de la Ljubli­jana. Apoi, în pri­mii 14 ani, am lucrat mai ales în alb-negru. Cred că ne­grul obţinut cu tuş chi­ne­zesc este cel mai frumos din lume. Iar nuan­ţele din­tre alb şi negru sunt ase­meni mii­lor de nuan­ţe ale su­fle­tului. După aceşti 14 ani de alb şi negru, am trecut, nu ştiu cum, la culoare. Folosesc toate materialele şi tehnicile. Lucrez mult şi în lumea modei. Am făcut tot felul de cover-uri pentru reviste de modă. Îmi place moda ex­tre­me­lor. Cele mai mul­­te piese de modă le vând în celebra Galerie Saatchi, din Lon­­dra.

- Dar picturile unde le vin­deţi?

- În Statele U­ni­te. Aco­lo există o anume liber­tate în artă, care în Europa de Vest lip­seşte. La ei se ex­pe­ri­men­tează mult, cu tot ce se poate.

- Cum aţi ajuns în Ro­mâ­­nia?

- Am avut no­ro­cul să îl cu­nosc pe acest mare artist ro­mân care este Chris­tian Pa­ras­chiv. Un amic comun, un ar­tist fran­cez, care a fost şi el la co­nac, mi-a tot spus că trebuie să cu­nosc un mare ar­tist român.

- Şi cum a fost în­tâl­nirea cu Christian Pa­ras­chiv?

- Aşteptam acest moment de mult timp. A fost o în­tâlnire şi o prietenie foarte frumoasă. Sunt norocos şi mândru că sunt prieten cu el. Datorită lui am putut fi oas­pete în acest loc frumos, la Conacul Oteteleşeanu. Sunt fericit că am venit aici, nu atât pentru pictură sau pentru ospitalitate, ci pentru faptul că, în sfârşit, am reuşit să îl cunosc pe Pa­ras­chiv. Care a fost exact aşa cum mă aşteptam. Îmi place caracterul său. În Italia nu avem acest tip caracter. La noi există un caracter mai "soft". Aici, la dvs., oamenii sunt mai fermi, mai duri. Eu unul am adoptat acest tip de carac­ter nu doar în viaţă, ci şi în artă. Şi pictez, pictez, pictez. Nu mă pot opri. Nu ştiu să fac altceva.

- Aţi lu­crat mult aici. V-au inspirat co­na­cul, liniştea?

- Foarte mult. Mi-au plă­cut îm­pre­ju­rimile şi mai ales conacul. Am ales să pic­tez multe ta­blo­uri într-o căbă­nuţă de lângă co­nac. Pen­tru că eu sunt un solitar şi acolo e lo­cul perfect pentru a picta. Apoi, în conac, am avut toa­te ma­terialele ca­re mi-au tre­buit: cer­ne­luri, culori, ab­so­lut tot. Totul a fost per­fect. Oame­nii sunt cumsecade şi mân­carea bună. Cele opt tablouri le-am făcut cu mare plăcere, de­şi nu tre­buia să fac decât trei.

- Vă veţi mai întoarce în România?

- Sper că da. Voiam să vin de acum câţiva ani, dar nu a fost posibil. Mai întâi, pentru că noi, cala­brezii semănăm bine cu românii. Poate de aceea, în Calabria, mulţi români şi românce se căsătoresc cu localnicii. Pentru că noi şi românii avem caractere şi limbi asemănătoare. Şi sutem demni. Ca şi noi, ro­mânii sunt rezervaţi, înainte de a cunoaşte o per­soa­nă. Ne trebuie mai mult timp. Demnitatea ră­mâne chiar şi atunci când suntem săraci. Apoi, eu sunt foarte atras de cultura şi arta românească. Ro­mâ­nia este o ţară străveche, cu un pământ magic. Iar mie îmi place să studiez magia. Şi sunt foarte interesat şi de reli­gia şi de obiceiurile din România. La fel ca ţara mea, România e sălbatică, plină de fructe şi de bu­nătăţi. În Calabria, de unde vin eu, pei­­sajul este ex­traordinar. Marea este aproape de mun­te. Un tărâm plin de contraste.

"Artă într-un sat din Oltenia"

La sfârşit, am stat de vorbă şi cu pictorul Chris­tian Paraschiv, organizatorul taberelor de la Co­na­cul Oteteleşanu.

- De trei ani, organizaţi la Conac, împreună cu amfitrionul Valentin Io­nescu, un ciclu pres­ti­gios de tabere de pictură, nu­mite "Prietenii lui Chris­­tian Paraschiv". Invi­taţi sunt artişti români, dar mai ales străini, care iau con­tactul, prin artă, cu Ro­mâ­nia. Despre prima ta­bă­ră de la Conac revista noas­tră a scris pe larg. Ce a adus nou anul acesta?

- Când am început să or­ganizăm aceste "tabere de lucru", am avut mai multe în min­te. Am vrut să aducem în Ro­mânia artişti repre­zen­tativi de pe scena interna­ţio­nală, alăturându-i unor artişti ro­mâni valoroşi ai diverselor gene­raţii din ţară. Stând şi pictând îm­preună o vreme, în acest loc maiestuos şi mi­rific, toţi artiştii pot schimba idei despre lume şi artă. Dar, întâi de toate, am vrut să-i atragem pe oaspeţii noştri stră­ini înspre cunoaş­terea în pro­­funzime a satului româ­nesc şi a culturii lui. Ba chiar şi a modului cum până şi mâncarea, şi cele mai simple obiceiuri de aici sunt o ex­tin­dere culturală a locu­lui. Ar­tiş­tii străini intră în­tr-un dia­log creativ cu acest crâm­pei de pământ cu totul aparte din România.

- Cum i-aţi ales pe ar­tiştii stră­ini care şi-au ex­pus apoi, alături de cei ro­mâni, la Institutul Italian de Cul­tură din Bucureşti, lu­crările rea­lizate la Conac?

- Expozitia de la Ins­ti­tutul Cultural Italian din Bucu­reşti n-a fost singulară. Noi, în fiecare an, am orga­nizat o expoziţie la Bucureşti, imediat după taberele de la Conac. Cum anul acesta am avut invitat un artist italian, expoziţia a fost găzduită de Institutul Italian.

- Cum se va termina experienţa dvs.?

- Lucrările făcute la Conacul Oteteleşanu vor face parte dintr-un muzeu ce va fi deschis lângă conac. Anul următor va fi ultima ediţie, după care inaugurăm muzeul. Va fi o expozitie permanentă, cu lucrări selectate ale tuturor artiştilor, ce va marca sfârşitul acestei experienţe fascinante. O iniţiativă absolut originală: un muzeu de artă contemporană, cu artişti români şi străini, într-un sat din România.