Deși a murit în 1923, la trei luni după ce împlinise 34 de ani și a scris doar proză scurtă, Katherine Mansfield are o posteritate bogată în reeditări, exegeze, biografii și filme documentare ce ne-o fac contemporană. Se citește și azi cu aceeași admirație și se vorbește despre ea la fel de mult ca și despre Virginia Woolf. Și nu doar despre rolul lor în modernismul literar, despre modul cum au reușit să prindă în scris misterioasa diversitate din interiorul minții omenești, trăirile evanescente, fulgurațiile semnificative, ci și despre femeile nefericite care au fost datorită tensiunii psihice, tendinței lor de a reconcilia impulsuri contradictorii, de a se împărți între vocația creatoare și existența cotidiană "normală". Născută în 1888 în Noua Zeelandă, într-o familie cu 5 copii, dintre care cel mai drag i-a fost unicul frate, Leslie, Katherine Mansfield a studiat la Londra, la Queen's College și a avut în prima tinerețe o perioadă rebel-boemă. Atunci s-a apropiat de "grupul Bloomsbury" și a început să publice povestiri și recenzii în revistele literare. În acest mediu l-a întâlnit pe criticul John Middleton Murry, cu care s-a căsătorit. Sănătatea ei șubredă - un reumatism care-i afectase și inima și îi producea dureri cumplite - și sărăcia cuplului îi făcea să schimbe mereu locuințele cu chirie și să stea mult timp despărțiți, căci Katherine, din motive medicale, în căutarea unei clime favorabile, a fost mereu nomadă între Anglia, Franța, Italia și Elveția. În aceste peregrinări dintre 1914 și 1922 își scrie povestirile majore, trăiește tragedia morții în război a fratelui ei și contractează tuberculoza care-i va chinui și mai mult zilele cu tratamente ineficiente, până-i va pune capăt vieții. Se vede doar sporadic cu soțul ei, care duce la Londra o viață paralelă, și e preocupată obsesiv de scris, în care își vede centrul de greutate, "o evadare fericită" din suferință. Își notează în jurnalul pe care îl ține de la 16 ani ceea ce trăiește și simte - climate, întâmplări, personaje, peisaje, interioare de case, stări de spirit - totul în vederea literaturii pe care o va scrie ("trăiesc numai ca să scriu"), pasiunea pentru acest fel de muncă devenindu-i un substitut de religie, o venerare a vieții. La 4 ani după moartea ei, John Murry publică o ediție selectivă a jurnalului, cu notații dintre 1910 și 1922, cenzurând ceea ce nu-i era favorabil. Apoi editează în volum și o parte din scrisorile ce i-au fost adresate de Katherine Mansfield. Supraviețuindu-i 34 de ani, timp în care soția lui a fost unanim apreciată drept cea mai bună scriitoare de proză scurtă din literatura engleză, Murry a câștigat bani și vizibilitate de pe urma ei, dar trebuie să-i recunoaștem și meritul de a fi impus-o și menținut-o în atenția publicului prin scrierile non-fictive, care trimit cititorul la cărțile ei de proză. Fiindcă "Jurnalul trist", pe lângă un document omenesc tulburător, e imaginea în direct a unui mare scriitor la lucru. Impresionante sunt vivacitatea, acuitatea perceperii detaliilor, date de starea de urgență în care notează sub asaltul suferințelor, apărându-se astfel, angoasată și pasională. De aceea paginile Jurnalului par calde încă, de parcă această scriere confidențială ți-ar fi adresată direct, "sfredelindu-ți inima".