VALENTIN IACOB - "Nu pot să scriu decât în faţa unei ferestre, cu cerul izbindu-mă în plină figură"

Dacă îndărătul armurii de pixeli şi-al zalelor poleite cu integrale şi radicali n-ar fi clocotit poezia, colegul nostru de redacţie Valentin Iacob ar fi fost azi un ex­celent matematician sau, de ce nu, un ingenios şi abil IT-ist. Destinul l-a vrut însă un jurnalist-poet, un călător visător prin zone îndepărtate, unde pasul abia ajun­ge, iar mintea nici nu poate gândi. Dimineaţa devreme, când aburii câmpiei se ridică la cer, l-am căutat la telefon. L-am găsit în Vlaş­ca, cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori.

- Bun găsit, Valentin. Ai deschis în dimineaţa asta fereastra?

- Bună dimineaţa, Dia. De când mă ştiu, ăsta e primul gest pe care-l fac când îmi încep ziua. Deschid fereastra, să ies mai repede din găoacea viselor şi să las să năvălească peste mine lumina de la primele ore, a lumii de afară.

- Ce-ai visat în noaptea care tocmai a trecut?

- Am visat că eram în Haţeg. Stăteam faţă în faţă cu o biserică voievodală, ca aceea a lui Neagoe Basarab, pe care am văzut-o la Geoagiu, acolo unde m-am dus pe teren, ca jurnalist. Eram, în vis, cu colegii mei de revistă şi "şefessa", cum îi spu­nem noi doamnei Sânziana. Stăteam toţi pe o bancă şi dezbăteam subiecte cu tandră însufleţire. În vremea asta, biserica se ridicase de la pământ şi plutea încetişor, ca un bondar uriaş.

- Deci, poezia e şi un fel de visare. Cum scrii, Valentin? Ce vezi şi ce alegi să laşi deoparte? Cum selectezi ce devine literatură?

- La mine, inima alege. Reglajul şi privirea mea sunt afective; un lanţ de reacţii atomice la lumea din jur. Nu ştiu dacă "simţ monstruos", dar ades "văz enorm". Cum devin apoi literatură toate cele adunate în sufletul şi inima mea, prin ce procedeu infinit de flotaţie separ cristale din sterilul de Timp şi de viaţă - e greu de spus. Ce ştiu e că, înainte de toate, e nevoie de Mâna aceea misterioasă care coboară de Sus doar când vrea ea...

- Un mate­ma­tician care tră­dea­ză ştiinţele exac­te pentru poezie, şi po­ezia pentru jur­nalism. Unde se întâlnesc pasiu­nile tale?

- Chiar îmi pla­ce cuvântul "trădare", pe care îl foloseşti. Mă face să mă gândesc la "traduttore tra­ditore". Pentru că eu toată viaţa am visat imposibilul: să traduc, să migrez dintr-un regn în altul al cunoaş­terii. Din matematică în poezie, şi retur. Să traduc, şi nu să trădez. Cât despre jurnalismul pe ca­re îl practic la "For­mula As", eu nu îl simt decât ca pe o prelun­gire a literaturii mele. Ba, de cele mai multe ori, lite­ra­tură pură aproa­pe.

- Şi totuşi, de ce ai abandonat matematica?

- Să spunem că dimineaţa vieţii mele a pornit cu matematica şi IT-ul, iar pe la nămiezi, soarele poeziei mi s-a arătat dintr-odată printre norii de teoreme şi biţi, orbindu-mă. Nici până azi nu ştiu dacă am trădat matema­tica sau doar am părăsit-o ca pe-o iubită cu care nu îmi găsisem fericirea. La în­ceputul anilor '90, am intrat în grevă ma­tematică. Eram deja în echipa Sân­zianei Pop, iar publicarea unei cărţi de poezie complet liberă, după pofta şi gustul meu, nu mai era nici ea o himeră.

- Crezi mai mult în puterea cuvântului decât în cea a formulei numerice?

- Nichita Stănescu avea dreptate când spunea că "poezia nu se scrie cu cuvinte". Dar greşea în acelaşi vers, când spunea: "ma­tematica s-o fi scriind cu cifre". Nu, nici matematica nu se face cu cifre. Ci cu simboluri. La fel ca şi poezia, cu logos. Asta e puntea delicată şi subtilă între mate­matică şi poezie, pe care eu am simţit-o subliminal, încă din adolescenţă. La începuturile matema­ticilor, de la Euclid şi până la Piero della Fran­cesca, tratatele de geometrie se exprimau prin cuvinte! Erau nişte poveşti când concise, când stu­foase, despre realităţi miste­rioase şi profunde.

- În "Viaţa şi moartea în troleibuzul 81", cea mai recentă carte a ta, apărută la Editura In­tegral, în 2016, e câte puţin din toate: şi poezie, şi reportaj, şi memorialistică. Aşa ai şi gândit-o?

- "Viaţa şi moartea în troleibuzul 81" a pornit, şi ea, de la vechea mea dorinţă de matematician, de a uni genuri literare diferite, într-o carte. De altfel, puţine cărţi de-ale mele sunt de poezie pură. Dincolo de asta în­să, cartea are un suflu afectiv unitar şi un personaj unic şi difuz: România. O descoperi aşa cum priveşti cercu­rile concentrice care apar pe un lac, când arunci pietre. Pri­mul cerc sunt chiar eu, cu iubirile mele, y compris mate­ma­tica şi poezia; al doi­lea - poveştile din România de ieri şi de azi, cu câteva personalităţi ale ei, exemplare sau disputate, ca Belu Zilber sau Vasile Voi­culescu. Iar Troleibuzul 81 care ne poartă pe toţi, când mai lin, când mai săl­tat, este chiar... România.

- Valentin, unde eşti în dimineaţa asta?

- Sunt în judeţul Giur­giu. Sau Vlaşca, aşa cum îi spunea neînduplecat, după vechiul nume, bunicul meu Iacob. Într-un sat al cărui nume are rezonanţa stră­veche a libertăţii: Moşteni.

- Vezi apele Neaj­lo­vului de la fe­reastră?

- Văd un pei­saj aproape sele­nar şi magic. Un deal dintr-o tur­mă de dealuri, ca­re înconjoară o gârlă uriaşă, re­văr­sată devale. Azi, îmi apare tot ca în copilărie: o intrare ne­şti­ută, spre alte tă­râmuri. Dea­­su­pra coamelor scun­­de de deal, erupe spaţiul copleşitor al câmpiei. Spaţiul cel vechi, al libertăţii me­le totale. Pare că ţâş­neşte direct din gârla mare şi leneşă.

- Uite cum, doar aşezându-te la fe­reas­tră, poezia irum­pe pur şi simplu din tine. N-ai ce-i face, oricâtă mate­ma­tică ai fi făcut, eşti, îna­inte de toate, poet.

- Chiar şi de scris, să ştii, nu pot să scriu decât în faţa unei ferestre, cu cerul izbindu-mă în plină figură. Dar în dimineaţa asta sunt fericit. M-am trezit în căsuţa asta ţărănească, dintr-un Eden vechi al copilăriei mele, după care am tânjit cu tărie ani de zile, dar unde până azi nu mai reuşisem să mă întorc.

- Scriitorii trăiesc cel mai mult în ceea ce scriu. Se şi zice că priza lor la real e scăzută. Şi totuşi, Valentin, cu ce-ţi vei umple dimineaţa de azi?

- Voi încerca să reînvăţ să călăresc pe deşelate, aşa cum făceam în copilărie. Apoi mă voi duce să înot în gârla Neajlovului. Vezi, Dia, mie îmi place foarte mult viaţa. Şi trăită, şi scrisă. În clipa în care am ştiut să stăpânesc şi partea terestră a vieţii, m-am putut pune serios şi pe scris.

- Hai să ne jucăm puţin cu cifrele şi cuvintele. Ce a fost matematică şi ce a fost poezie în dimineaţa asta a ta, la Vlaşca?

- Poezia a tronat de la prima oră. Ca un abur ce ieşea din toţii porii. Mi-au venit şi câteva idei de jurnalism, despre satul ăsta vechi, care se zbate să nu moară. Iar matematica s-a strecurat şi ea printr-o amintire. Vărul meu, Constantin, mi-a povestit cum stăteam eu toată ziua pe dealuri, când eram adolescent, cu un Tratat de Analiză Matematică în mână, şi cu ochii devale, pe gârla cea mare.

- Regăseşti şi când scrii pentru revistă ceva din starea pe care o trăieşte poetul?

- Sigur că da! Eu trebuie să îmi vânez şi dresez inspiraţia, ca să pot scrie texte bune la "Formula As". Iar pentru asta, mă izolez de lume cel puţin două zile.

- Care sunt ingredientele fără de care nu ai putea să scrii?

- Parafrazând un poem al lui Sorescu, îmi tre­bu­ie: o carte, o trăire intensă şi o femeie inspi­ratoare.

- Şi-n dimineaţa asta, le-ai avut?

- Ultimele două au fost prezente din plin. Cartea - doar în imaginaţie. E un roman pe care in­tenţionez să-l scriu încă din 1992: "Vlaşca pe ro­tile". O amintire tot mai tremurătoare, ca o mişcare de patine, pe măsură ce trece timpul, a acestui Eden pierdut.