Masa cu lumânări
Primele semne a ce avea să vină le-am avut în sâmbăta de dinainte, dar nu le-am înţeles. Era o zi dumnezeiesc de frumoasă, o după-amiază de septembrie caldă şi luminoasă, ca un ultim zvâcnet al vieţii în miez de toamnă. Şi am ieşit să mă plimb. M-au luat prin surprindere culorile estompate, păstoase, ale copacilor, şi chipurile difuze ale trecătorilor. M-am frecat la ochi, de parcă iluzia s-ar fi născut în pupilele ce refuzau să-mi arate lumea aşa cum o ştiam. Dar nu mi-am bătut capul şi am mers mai departe. O ameţeală, la început plăcută, mă izola de tot ce era în jur. Apoi oamenii cu care mă intersectam păreau să se tulbure, ca scăldaţi de o apă, şi tremurau cu stradă cu tot. M-am oprit câteva momente, am tras aer adânc în piept şi m-am sprijinit de gărduleţul metalic de pe marginea drumului. "Mda, iată că supărările din ultima vreme m-au zdruncinat!", m-am gândit. Şi mi-au trecut prin minte toate umilinţele pe care le-am înghiţit, fără să cârtesc, la locul meu de muncă. Şi nu de teamă, ci pentru că ruşinea şi furia au fost atât de grele, încât, pur şi simplu, mi-au înecat cuvintele. Şeful meu de-atunci îmi spunea, ori de câte ori mă vedea, în loc de bună ziua, că nu mai dau randament, sunt depăşită de situaţii, iar pe el nu-l interesează că greşesc pentru că mă lasă vederea, astea-s doar încercări jalnice de a-mi scuza incompetenţa. De altfel, aşa vorbea cu toată lumea, nu doar cu mine! N-ai fi zis că dintr-un bătrânel bondoc, aşa cum era, aveau de unde ţâşni atâtea ocări. Da, m-au măcinat toate astea, dar n-am spus nimănui. Nici soţului meu, nici prietenelor, iar fetelor mele, nici atât! De ce să amărăsc oameni dragi cu necazurile mele? Dar vorbele otrăvite mi-au rulat prin cap zi şi noapte şi nu m-au lăsat nici să respir, nici să dorm. Şi da, m-a apăsat şi depărtarea de fiicele mele, care lucrează amândouă în alt oraş. Am rămas rezemată de gardul din metal până mi-a trecut ameţeala, apoi m-am întors acasă.
Mai era un strop din zi şi voiam s-o petrec cu soţul meu. Ne îndepărtaserăm cam mult în ultima vreme. De mult nu mai avuseserăm o cină romantică, în doi, în care să ne privim ca doi îndrăgostiţi, să râdem şi să ne atingem mâinile pe furiş pe sub masă, aşa, ca şi când ne-am fi ferit de ochii lucrurilor sau de aer sau de lumină, ca de nişte străini ce se vâră în intimitatea noastră! Am pregătit cât ai clipi un pui cu struguri la cuptor, mâncarea lui preferată. Mi-am scos din dulap rochia bordo, în care îi plăcea atât de mult să mă vadă! Am aşezat pe masă două lumânări cu parfum de iasomie şi-am aşteptat.
Seara s-a lăsat încet şi grav peste masa întinsă şi peste cameră şi peste toate gândurile mele. Nici nu mai ştiam dacă întunericul venea de-afară sau din mine! Lumânările erau topite deja pe jumătate când a ajuns soţul meu. Am mâncat în tăcere. Şi degetele ni s-au atins doar pe puiul rumenit, ce stătea străin între noi, drept în mijlocul mesei, ca un martor a ceva ce, aidoma lui, se împuţina cu fiecare secundă. Iar bezna străvezie pe care pâlpâitul timid al flăcăruilor de lumânare o decupa de jur împrejurul nostru, învăluindu-ne ca într-un halou ce se topea tot mai mult şi mai mult, ne transforma, cumva, în complicii unui rău neînţeles. La sfârşitul cinei, în timp ce mă ajuta să strâng masa, bărbatul cu care eram căsătorită de 25 de ani mi-a spus, simplu şi metalic, aşa cum abandona tacâmurile în chiuveta din bucătărie, că are nevoie să fie singur o vreme. Încă mă iubeşte, nu, nu îl interesează altcineva. Doar că nu se mai simte împlinit, ceva esenţial îi lipseşte, dar nu din vina mea. Şi trebuie să afle ce. Să se regăsească. Şi îmi cere puţin timp... Mai puteam spune ceva? Am acceptat. A ieşit pe uşă cu promisiunea că la ziua mea va veni negreşit.
Bastonul alb
Prima noapte din timpul pe care i l-am acordat soţului meu a fost pentru mine lungă şi grea ca moartea. Se făcuse duminică fără să închid un ochi şi fără să mă opresc din plâns. Iar prima geană de lumină a fost o binecuvântare. Mi-am dezlipit obrazul din perna udă de lacrimi şi m-am târât spre fereastră, ca un somnambul. Căutam în razele timide alinare şi, cumva, amăgirea că despărţirea nu a fost decât un vis urât. Dar pleoapele zvâcneau şi mă usturau. Trupul tot îmi tremura, sleit, bolnav. Iar sufletul îmi ardea, sfârtecat, tot numai o rană, şi-mi venea să-mi bag mâinile în piept şi să-l smulg, cu durerea aceea insuportabilă cu tot, ca să scap. Am crezut atunci că aceea trebuie să fie cea mai mare durere pe care o poate simţi un om şi mi-a trecut prin cap, chiar, că o să mă omoare. De-aş fi ghicit măcar, în clipele acelea, că mă înşelam amarnic şi că era abia începutul suferinţei mele, nici nu vreau să mă gândesc ce-aş fi putut să fac! Dar nu ştiam. Ba, chiar, mi-a mijit în suflet un început de speranţă, că tot chinul se va sfârşi curând, că soţul meu se va întoarce, că poate asta se va întâmpla tocmai de ziua mea! Doar vom fi din nou împreună atunci! Şi vor fi şi fetele cu noi. Veneau special pentru asta în oraş. M-am reconstruit pe gândurile astea, aşa cum un orb se sprijină în bastonul lui alb. Şi am pipăit cu mintea spre ziua următoare. Mi-am şters lacrimile şi un val fragil de bucurie proaspătă m-a inundat.
Am deschis larg ferestrele şi am lăsat soarele să intre din belşug. Mai aveam de făcut ultimele pregătiri. Dar cea mai mare încercare era să-mi iau liber de la lucru, de ziua mea. "Ar fi prima în 15 ani, de când muncesc pe brânci şi, uneori, peste program şi chiar de sărbători. Nici măcar concediile nu mi le-am luat pe toate. Bine, n-o să scot nimănui ochii cu asta, voi spune doar cât de importantă e ziua de marţi pentru mine. Sigur voi găsi un pic de înţelegere! Şi, astfel, o să am timp să mă ocup şi de mine! Şi de oaspeţii mei preţioşi."
A doua zi, m-am dus, dis-de-dimineaţă, în biroul şefului meu. Ochii i-au ieşit din orbite când a auzit, firişoare de năduşeală au început să i se prelingă pe guşa uriaşă, care se umfla de-ai fi zis că o să plesnească! "Ieşi afară chiar acum! Eşti concediată!". Vorbele îi gâlgâiau pe gâtlej în timp ce le răcnea, semn că pândiseră de mult acolo, pregătite să mă lovească. Dăduse afară jumătate de echipă în ultimul an, şi asta, doar pentru că prefera să aducă mereu oameni noi pe care să-i plătească prost. A tăcut câteva clipe, apoi, pe un ton dintr-odată mieros şi calm, mi-a mai trântit, în timp ce-mi deschidea uşa: "În cel mai scurt timp vei primi demiterea, cu motivaţia mea cu tot! La revedere!". După ce uşa s-a închis în urma mea, am simţit o imensă uşurare! Eram liberă, după atâta timp! Rămăsesem prea mult acolo. Îmi plăcea ce făceam. Dar voi găsi eu o altă slujbă, şi încă foarte repede! Simţeam din nou puterea bastonului meu alb, interior, ce mă ghida magistral, spre mai departe, prin necunoscutul orb.
În seara aceleiaşi zile, m-am dus la oftalmolog - o doamnă tânără şi drăguţă, care mă chemase să vorbim, după ultimul control. Ajunsesem la ea pentru că, într-adevăr, mi se întâmplase odată, la lucru, să nu pot completa la timp nişte acte, pentru că, pur şi simplu, mă lăsase vederea. Şi mă gândeam că-mi trebuie o nouă pereche de ochelari. Nu mi-a venit să cred când mi-a spus că ochii nu aveau nicio problemă, ci bănuia că o tumoră cerebrală, un gliom, îmi afecta nervii optici. Mi-a dat trimitere la neurolog şi oncolog. Am realizat cât de gravă era situaţia, din expresia doamnei doctor atât de drăguţe, care mă privea cu toată mila şi îngrijorarea ce încăpeau în inima ei, pe care credea că le ascunde sub un zâmbet dezinvolt.
N-o să insist asupra acelei perioade negre din viaţa mea, pentru că încă mă doare să mi-o aduc aminte. Oricum, au urmat analize, tomografii, biopsii. Un lung şir de investigaţii, la pachet cu emoţii cumplite. În starea aceea, de spaimă şi incertitudine, a trecut şi ziua mea, pe care am petrecut-o cu fetele şi soţul care tocmai mă părăsise. Nu le-am spus nimic, nu le-am dat de înţeles nimic. Am povestit, am mâncat, am zâmbit.
După aproape un an în care am jelit, ţintuită la pat de durere şi groază, m-am ridicat. Vederea îmi revenea, timid, treptat. Am început să privesc şi să recunosc lucrurile din jur. Şi, mai ales, să nu mă mai tem de moartea anunţată. O linişte adâncă m-a cuprins şi o mulţumire profundă faţă de tot ce trăisem până atunci m-a învăluit. Lacrimi calde, de iubire, faţă de oamenii care au făcut parte din viaţa mea, şi de recunoştinţă, tocmai pentru această iubire, mi-au încălzit ochii, atâta vreme morţi. O seninătate şi împăcare depline, din altă lume, m-au inundat. Era ca şi când Dumnezeu mă vizita şi mă îmbrăţişa, cu dragostea lui fierbinte. O bucurie fără margini, inexplicabilă, m-a cuprins. Am simţit, atunci, că nu există moarte, ci numai bucurie născută dintr-o iubire uriaşă, pentru viaţă şi pentru lucruri şi pentru toţi oamenii din jur. Şi pentru mine însămi. Niciodată nu mă mai iubisem aşa, necondiţionat, cu tandreţe nemărginită. M-am aşezat pe pat şi m-am cuprins singură în braţe şi m-am legănat. Şi am plâns în hohote, cu sughiţuri, cu ţipete ce ţâşneau dintr-un miez al meu necunoscut până atunci. Am plâns de parcă trebuia să mă curăţ de tot răul lumii sau să vărs toate lacrimile din ochii ce se trezeau la viaţă abia atunci. M-am învelit cu pătura moale, portocalie, cu care odinioară mă învelea soţul meu. Şi, cu gestul ăsta, l-am jelit şi pe el, celulă cu celulă, clipă de iubire cu clipă de iubire, cu amintirile noastre, toate la un loc, şi cu gesturile noastre de tandreţe apuse. Mi-am amintit chipul lui chinuit din ultima vreme şi tristeţea lui de a fi fost lipsit de orice urmă de dragoste a mea. "Eu l-am gonit", am înţeles abia atunci. Îl vedeam, cocoşat de durerea singurătăţii, străin în casa iubirii noastre, din care tocmai dragostea s-a dus. Amărât, stingher şi, Doamne!, atât de neiubit! Atât de lipsit de mângâierile şi vorbele mele de alint! Unde fusesem atâta vreme? Când se stinsese sufletul meu? Mi-am şters lacrimile şi l-am sunat şi l-am chemat. Iar el, bietul, a venit. Abia mă aştepta să mă-ntorc, să mai fiu eu!
O nouă viaţă
Au trecut aproape 20 de ani de-atunci şi, iată-mă, trăiesc şi sunt sănătoasă şi fericită. Mi s-a spus că vindecarea mea a fost un miracol medical. Eu vă spun însă că, în momentele acelea negre şi disperate, l-am simţit pe Dumnezeu, pogorât în sufletul şi în viaţa mea. Şi cred că tămăduirea mea a fost o minune pe care a înfăptuit-o iubirea mea pentru viaţă şi pentru cei dragi. Pur şi simplu, nu-mi încheiasem menirea pe lumea asta şi am mai primit un răgaz. Acum, soţul meu şi cu mine trăim o dragoste ca la început, plină de tandreţe, înţelegere şi dăruire. Fetele s-au mutat înapoi în oraş şi relaţiile noastre sunt mult mai strânse. Eu am renunţat la ideea de a mai lucra pentru alţii şi mi-am deschis propria florărie, pentru că plantele au fost, dintotdeauna, pasiunea mea.
De-atunci, de la cumpăna pe care am avut-o la 50 de ani, am redescoperit în fiecare zi, iar şi iar, ce înseamnă să te bucuri de clipa prezentă, să trăieşti doar aici şi acum, cu dragoste. Azi, aş putea spune chiar că, de fapt, nu am fost nicio clipă la un pas de moarte. Ci că am fost la un pas să mor fără să fi trăit cu adevărat! Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să trec prin experienţa aceasta, ca să mă redescopăr şi să fiu mai vie ca oricând şi să dăruiesc iubirea mea necontenit şi necondiţionat. Sigur, cei mai mulţi oameni nu au nevoie de învăţături atât de grele ca să se bucure de viaţă, pentru că au fost mai înţelepţi dintru-nceput! Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Doamne, ce proverb minunat!
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUŞ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
