Profesoara de matematică

"Doamnă dirigintă, îmi va rămâne mereu vie şi dragă, amintirea zilei în care v-am cunoscut"

A început un nou an şcolar şi, odată cu el, au fost reluate aceleaşi subiecte inter­minabile, aceleaşi talk-show-uri sterile, aceleaşi discursuri sforăitoare ţinute de politicienii noştri zeloşi în faţa elevilor şi a dascălilor adunaţi în curţile şcolilor. De 27 de ani încoace, acelaşi festivism ieftin, aceleaşi vorbe goale. An după an, situaţia învăţă­mântului românesc s-a înrăutăţit tot mai mult, iar imaginea dascălului, odi­nioară respectabilă şi impunătoare, s-a degradat până la depersonalizare. Niciun guvern nu se mai sinchiseşte să facă ceva pentru reabilitarea demnităţii acestor oameni, care plămădesc destinele copiilor noştri. Umiliţi cu salarii de mizerie, bat­jocoriţi în campanii de compromitere a lor, dascălii români au devenit, astăzi, pentru mulţi dintre elevii lor, doar nişte bieţi oropsiţi ai soartei, vrednici de milă sau chiar de dispreţ. Conform unor studii făcute acum câţiva ani pentru Ministerul Educaţiei, peste 70 de mii de dascăli români au fost, cel puţin o dată, insultaţi, înjuraţi, ameninţaţi sau chiar loviţi de elevi sau părinţi. Din totalul de 586.000 de elevi chestionaţi, 2.400 au mărturisit că şi-au insultat sau înjurat profesorii, iar aproape 200 au recunoscut că au bătut, cel puţin o dată, un cadru didactic. Presa şi internetul sunt pline de asemenea poveşti, multe dintre ele fiind de-a dreptul monstruoase. Acum câţiva ani, o profesoară gravidă din judeţul Suceava a căzut pe podea, fiind la un pas de a-şi pierde sar­cina, după ce elevii i-au tras scaunul de la catedră. În Bistriţa, o profesoară de en­gleză a fost umilită în ultimul hal de câţiva elevi, pentru că, după 25 de ani de catedră, nu-şi putea permite să-şi cumpere haine, o iarnă întreagă purtând zi de zi acelaşi pulover. Elevii dintr-o şcoală din Târgu-Jiu au filmat o scenă oribilă, în care un coleg de-al lor loveşte cu pumnii în ca­tedră, în­ju­rându-şi profesorul şi cerându-i amenin­ţător să nu-i treacă o notă în ca­talog. Doi elevi din Craiova au bătut un profesor cu un scaun în cap, pentru sim­plul motiv că le-a cerut să nu se mai joace cu telefonul mobil. Un profesor de edu­caţie fizică din Hunedoara a fost lovit cu pumnii de un elev pentru că a refuzat să accepte o scu­tire medicală de la orele de sport. Niciunul din prota­go­niştii acestor scan­daloase întâm­plări nu a fost exma­triculat, singura pe­deap­să fiind, eventual, nota scăzută la pur­tare. Iar asemenea incidente se în­tâmplă în fiecare an, fără ca nimeni să ia vreo măsură mai drastică. În aceste con­diţii, pentru foarte mulţi dintre profesori, începutul fie­cărui an şcolar a devenit un chin. Din nou vor fi puşi la punct de părinţi arţăgoşi, vor ajunge iar la che­remul unor directori numiţi şi ţinuţi în braţe de partidele politice, vor fi din nou batjocoriţi de inspectori parveniţi şi imper­ti­nenţi. Şi toate astea, pentru un salariu derizoriu, după zeci de ani de umilinţe şi, la capătul aces­tui drum, pentru o pensie de mizerie. Cam asta este imaginea de as­tăzi a dascălului din Ro­mâ­nia, o imagine cândva venerabilă şi impu­nă­toare.
Şi totuşi, povestea pe care o voi scrie mai jos este una luminoasă. Este povestea unei fe­mei, a unei simple profesoare din Bucureşti, ca­re a reuşit să treacă cu fruntea sus prin tot acest labirint înnegurat şi să-şi salveze anii batrâneţii ce vor veni.

Agenda cu amintiri

"Dacă porneşti la drum cu dragoste pentru meseria asta, atunci ni­meni nu te va putea umili. Din păcate, astăzi nu prea mai sunt tineri care aleg să fie profesori din vo­caţie. Majoritatea a­leg calea asta doar pen­tru că nu au alta, nu au alt­ceva de făcut. A­ceş­tia sunt nişte oameni vulne­rabili şi formează masa aceea amorfă a dascălilor uşor de manipulat, care acceptă foarte uşor orice compromis. Iar dacă asemenea oameni ajung să-i educe şi să-i formeze pe copiii sau nepoţii noştri, atunci e destul de grav. Chiar foarte grav".
Stăm sub bolta răcoroasă de viţă-de-vie din curtea casei sale, undeva, pe lângă aeroportul Băneasa. E casa părintească pe care a reuşit din agoniseala ei s-o renoveze şi să o mai extindă cu trei camere, pentru copii şi nepoţi. Pe masă a aşezat un teanc mare de fotografii şi o agendă veche, în care sunt aşternute cele mai dragi amintiri ale ei. "După 35 de ani de catedră, doar cu astea am rămas. Cu pozele şi cu gândurile scrise aici de elevi". Zâmbeşte mereu, discret, rostind meticulos şi cu graţie fiecare frază, aşa cum a făcut-o atâţia ani, în faţa miilor de elevi pe care i-a avut. O cheamă Antonina Rizea, are 61 de ani, e profesoară de matematică, şi asta e prima toamnă în care nu mai merge la şcoală. După 35 de ani de stat la catedră, astăzi nu mai este decât o modestă pensionară. Septembrie va fi prima lună în care va primi drept răsplată pentru o viaţă de dascăl suma de 1.200 de lei, adică pensia pe care de azi înainte o va primi lună de lună. "Ştiam ce mă aşteaptă, aşa că nu mă plâng. Sunt mii de oameni în situaţii poate mai rele decât mine. Eu însă m-am pregătit pentru vremurile astea şi presimt că o să fiu învingătoare. Până una, alta, cei de la Inspectorat m-au invitat anul ăsta la o festivitate despre care au spus că ne e oferită nouă, adică mie şi unei colege, şi ea proaspăt pensionară. Totul s-a petrecut la Liceul «George Enescu». Nu pot să spun că nu m-am simţit bine, am primit o diplomă de excelenţă, o carte şi un aranjament floral. Dar nici prea fericită n-am fost. Ba chiar am fost puţin revoltată. Mi s-a părut meschin: de ce nu s-a întâmplat asta niciodată în toţi anii ăştia de catedră? De ce ne dau diplome doar acum, la sfârşit? De ce o festivitate ca asta, la care a venit şi primarul de sector, căruia i s-a mulţumit pentru nişte instrumente donate Liceului «George Enescu», a fost transformată într-o manifestare po­litică?". Deschide agenda de pe masă şi o răsfoieşte uşor, cu un aer nostalgic. "Aici se află cea mai pre­ţioasă răsplată pentru tot ce-am încercat să fac vreme de 35 de ani", spune, căutând parcă ceva anu­me în paginile agendei. "Aici sunt gânduri ale elevilor mei, din 2001 până azi. Alţii mi-au trmis scrisori, îmi trimit şi astăzi, îmi scriu pe facebook, mă sună, îmi cer sfaturi, mă întreabă de sănătate. Ia uitaţi: «Doamnă dirigintă, vă mulţumesc din tot sufletul pentru frumoasele amintiri, multe şi sensibile ca bobiţele de rouă înşirate pe pânza de păianjen a adolescenţei. Îmi va rămâne mereu vie şi dragă amintirea zilei în care v-am cunoscut, atunci când aţi in­trat în clasă la prima oră şi ne-aţi spus cu gasul blând, dar ferm, că vom încerca îm­pre­ună să dez­legăm tainele mate­maticii. Nu-mi plăcea matematica, dar dumnea­voastră aţi reuşit să mă apropiaţi de ea cu eleganţă şi o răbdare de fier, până a devenit una din materiile mele pre­ferate»". Zâmbeşte cu ochii uşor înlă­crimaţi, răsfoind mai departe caietul. "Un milion de diplome nu valorează cât cuvintele astea. Ia uitaţi ce-mi scrie un băiat, care în clasa a noua era să ră­mână repetent. «Fiecare clipă petrecută cu dumneavoastră a însemnat pentru mine un uriaş câştig. Am câştigat cu­noaş­tere, înţelepciune, am învăţat ce e demnitatea şi ce înseamnă să te pre­găteşti pentru o carieră şi o viaţă frumoasă. Pentru mine aţi fost ca o mamă, m-aţi ajutat şi mi-aţi deschis ochii exact atunci când trebuia.Aţi făcut toate astea mereu cu aceeaşi eleganţă şi dragoste, cum nimeni n-a făcut pentru mine, iar pentru asta veţi rămâne toată viaţa în sufletul meu». Băiatul ăsta este astăzi un extraordinar medic veterinar". Continuă să răsfoiască agenda. Nimic n-o mai poate opri de la răgazul ăsta de amintiri. Ţine minte perfect chipul fiecărui elev, îi ştie şi-acum calităţile sau năravurile, îşi aduce aminte fiecare oră la care a dat o notă de zece, sau, dimpotrivă, o notă proastă, încă le vede parcă ochii plin de lacrimi, atunci când îi destăinuiau necazurile lor de-acasă. "Am avut un elev al cărui tată murise", îmi zice întorcând mai departe foile agendei. "Era un copil tare necăjit, dar cu o voinţă extraordinară. A, uite-l aici. Scrie aşa dragul de el: «Doamnă dirigintă, aşa după cum ştiţi, nu prea m-am omorât cu învăţatul, mai ales la matematică, deşi eram fascinat la orele dumneavoastră, de felul în care ştiaţi să ne explicaţi şi să vedem orice ecuaţie, logaritm sau integrală ca pe o necunoscută uşor de rezolvat, dacă există un pic de voinţă şi răbdare. Şi totuşi, pentru mine, învăţatul nu a fost niciodată o prioritate, pentru că acasă trebuia mereu să o ajut pe mama la treabă şi să mă ocup de frăţiorul meu mai mic. M-aţi învăţat însă foarte bine lecţia despre viaţă, cum poţi să reuşeşti cu aceeaşi voinţă şi răbdare cu care rezolvi o problemă de matematică. Aţi ştiut întotdeauna să-mi ascultaţi necazurile şi mi-aţi dat mereu sfaturile cele mai bune, şi pentru asta, vă mulţumesc din toată inima. E un moment greu, acum, cel al despărţirii, şi asta, fiindcă pentru mine, după moartea tatălui meu, despărţirile nu mai sunt deloc uşoare. Dar tot ce pot să vă spun este că nu vă voi dezamăgi niciodată, că voi face tot ce pot pentru a vă arăta că am reuşit în viaţă, aşa cum m-aţi învăţat»". Se opreşte brusc, cu ultimele cuvinte îne­cate într-un plâns discret. Trage apoi aer în piept şi mă priveşte zâmbind firav."Anul trecut", îmi zi­ce,"băiatul ăsta m-a sunat din Danemarca. Mi-a po­vestit că şi-a făcut acolo o firmă de construcţii şi că are mare succes. «Doamna dirigintă, v-am sunat pentru că v-am promis că n-o să vă dezamăgesc niciodată». A fost un telefon care mi-a făcut toată ziua frumoasă".
O văd cu câtă bucurie retrăieşte toate momentele astea, cu câtă satisfacţie îmi povesteşte despre foştii ei elevi, deşi nu se poate lăuda că a ajuns vreunul din ei un mare matematician. În afară de câţiva olimpici pe care i-a avut, foarte rar s-a întâmplat să aibă parte de un elev eminent la matematică. Asta, în primul rând pentru că liceul la care a pre­dat timp de 29 de ani este unul cu profil teh­nic. Se numeşte Colegiul Tehnologic "Via­ceslav Harnaj", unde vin elevi din toată ţara, fiind singurul liceu care pregăteşte viitori veterinari, apicultori, agricultori ori func­ţionari în alimentaţie sau mediu. Aşadar, cam greu să găseşti într-un asemenea loc vreun geniu într-ale mate­maticii. "Am avut şi clase care zbârniau, dar şi unele de groază. Însă, în toţi anii ăştia am învăţat un lucru, că harul didactic se vede mai mult atunci când lucrezi cu elevi normali, dacă nu chiar slabi, iar tu, ca profesor, reuşeşti să-i ridici. Atunci când ai de-a face cu genii, nu trebuie să faci mare lucru. Ce-am putut eu să fac la liceul ăsta a fost să-i apropii sau să-i ridic pe copii la orele de matematică şi să-i învăţ să trăiască frumos, la cele de dirigenţie".

Navetista cu doi copii

A absolvit matematica în 1982. Era o tânără ambiţioasă, deja mamă a doi copii, unul dintre ei de vreo cinci ani, iar al doilea, o fetiţă de abia câteva luni. Pe vremea aceea, la repartiţie, oraşele mari erau total închise, aşa că n-avea altceva de făcut decât să aleagă între câteva sate din ţară. A încercat totuşi să găsească o soluţie mai bună. A fost la inspectorat în audienţă, iar acolo, un inspector general, pe nume Jinga, a început să ţipe la ea şi s-o bălăcărească în fel şi chip, spunându-i că statul nu-i instituţie de binefacere, că nu a ţinut-o în facultate ca să-şi crească copiii. Aşa că, n-a avut încotro, trebuia să-şi aleagă unul dintre satele rămase fără profesor. A căutat un loc cu cale ferată, să-i vină mai uşor cu drumul spre casă, şi aşa a ajuns în comuna Băneasa, din judeţul Galaţi. Şi-a luat băiatul cu ea, lăsând fetiţa în grija bunicii, şi a început aventura. O sâmbătă la două săptămâni venea acasă pentru două zile, iar o dată pe săptămână, putea să dea un telefon de la consiliul popular. "Erau vremuri grele", spune. "Puţini ştiu astăzi cum se trăia atunci, parcă eram condamnată într-un lagăr. A durat un an tot calvarul. Ţin minte că atunci mi-au ieşit primele fire albe de păr". După un an, şi-a dat demisia. A început să facă aproape zilnic drumul la inspectorat, încercând să explice că nu poate pleca departe de casă. "Mai încercaţi mâine", doar asta i se spunea. Într-un târziu, a obţinut un post de suplinitor la o şcoală din Dobroieşti, la marginea Bucureştiului, la vreo patru kilometri de mers pe jos. După un an, postul s-a ocupat, aşa că iar a început să bată drumul la inspectorat. De data asta, s-a rezolvat mai repede, a reuşit să obţină un post, tot de suplinitor, în comuna Grădiştea, la vreo 30 de kilometri de Bucureşti. Pe-atunci, locuia într-un apartament din Aviaţiei, şi ieşea prima din bloc dimineaţa. Mergea cu două autobuze până la gară, lua trenul şi apoi traversa pe jos un câmp de trei kilometri până la şcoală. Iarna era cumplit, lua de acasă o pătură cu care se înfăşura în tren, din cap până în picioare, iar câmpul acela era obstacolul cel mai de temut. Aici, la şcoala din Grădiştea, avea nişte copii minunaţi. Învăţau pe rupte, parcă dintr-o dorinţă obsesivă de a pleca mai târziu din locul ăsta. Printre ei, era un băiat pe care l-a îndrăgit tare mult. Trăia cu familia într-un grajd, atât de săraci erau. Însă puştiul avea o pasiune uriaşă pentru geometrie. Era o plăcere să-l asculţi, să-l vezi în faţa clasei cum umplea tabla de figuri geometrice şi formule. I-a dăruit într-o zi o carte de geometrie. Pentru el a fost poate primul cadou, unul de mare valoare. În câteva zile, a citit-o din scoarţă-n scoar­ţă. Astăzi, puştiul sărac de atunci este un mare arhitect într-o ţară din occident. "Ţin minte că în ultima mea zi la şcoala de-acolo, a plâns în hohote. Şi nici eu nu prea m-am putut abţine. Era un copil minunat".
Următorul liceu pe care l-a putut obţine a fost unul din cartierul Timpuri Noi. Era şcoala cu faima cea mai proastă, plină de ţigani şi copii cu mari probleme în familie. Ea trebuia să le facă vizite acasă, să se intereseze de soarta lor, de ce nu vin la ore, de ce nu învaţă. N-a avut nici cea mai mică problemă. Ştia cum să le vorbească, cum să se im­pună în faţa lor. "Şi aici am întâlnit însă copii foarte buni", îmi zice. "Iar cei slabi, sigur erau mai buni decât cei slabi de acum". Aici a avut prima inspecţie pe care a luat-o cu zece. A reuşit să facă o clasă mo­del, provocându-i pe elevi într-o continuă concu­renţă. Nimeni nu reuşise aşa ceva în liceul ăsta. După doi ani, însă, postul s-a ocupat, iar ea a trebuit din nou să o ia de la capăt şi să-şi caute altă catedră. A mai luat vreo două trimestre la un liceu din Balta Albă, şi-apoi a reuşit să se mute mai aproape de casă, adică la Liceul Apicol "Viaceslav Harnaj", cum se numea în vremurile acelea. De-atunci, a primit numeroase alte oferte, chiar la licee de top din Bucu­reşti, dar ea a refuzat. Antonina Rizea era deja un nume cunoscut în învăţământ, trecuse cu brio prin mai multe inspecţii, iar confraţii în matematică în­cepuseră să o vorbească de bine. Ea însă n-a vrut să mai plece de-aici, prea mult o plimbaseră de la o şcoală la alta, prea mult se chinuise cu naveta asta între şcoli, prea tare au umilit-o în anii din urmă. Şi-a dat titulatura şi a rămas la acest liceu aproape 30 de ani, până acum, când a ieşit la pensie. A fost ca un refugiu într-o oază de linişte şi normalitate, după ce a simţit pe pielea ei cinismul sistemului. N-a avut niciodată relaţii sus puse, n-a cerut niciodată vreun privilegiu, n-a vrut decât să-şi găsească o şcoală decentă, la care să poată preda. Şi iată că, după şase ani de chin, şi-a găsit liniştea. În urmă cu câteva luni, a fost invitată la agapa unei generaţii care a terminat liceul acum 25 de ani. Era o clasă la care ea fusese dirigintă. Majoritatea erau medici veterinari, unii dintre ei cu cabinete private prin Europa. I-au dăruit un buchet uriaş de flori şi o felicitare pe care i-au scris doar atât: "Vă iubim, sunteţi mereu în sufletele noastre!". În schimb, pentru toate cele scrise mai sus, dar şi multe, foarte multe altele, statul român îi oferă Antoninei Rizea o pensie de 1200 de lei. Şi asta, în vreme ce mai marii de astăzi îşi împart cu neruşinare aşa numitele pensii speciale, după o viaţă de huzur.

Un epilog fericit

"Cum vă spuneam, m-am pregătit din timp pentru anii ăştia. N-am vrut să-mi plâng de milă cu pensia asta mizerabilă şi să trăiesc din amintiri. Pentru mine, acum începe o altă viaţă". Aşa i-a învăţat şi pe elevii ei, să treacă peste hopurile vieţii cu demnitate. A visat dintotdeauna să aibă un magazin al ei, cu mici obiecte de artă. Iubeşte pictura, muzica, arhitectura, teatrul, filmul, adică tot ce poate fi mai frumos. A vrut cândva să vadă Italia, să savureze pe îndelete minunăţiile ei. În 2009, s-a înscris la un curs intensiv de limba italiană, şi după un an, o vorbea impecabil. A văzut apoi un anunţ, în care se oferea o bursă, chiar în Italia. Şi-a luat inima în dinţi şi a mers să întrebe: "O studentă ceva mai tomnatică primiţi?". A obţinut bursa, reuşind să plece în vacanţa de vară şi să vadă o bună parte din tot ce-a visat. La întoarcere, s-a hotărât să înveţe cum se lucrează în mozaic. Văzuse în Italia un magazin superb, cu obiecte învelite în bucăţi mici de ceramică colorată. Era magazinul pe care şi-l dorea. S-a înscris la un curs de mozaic, or­ganizat de o asociaţie nonprofit, pentru sprijinul femeilor rămase fără serviciu. Ea era în ultimii doi ani de şcoală. După ore, mergea în fiecare zi direct acolo. În câteva luni, devenise expertă, lucra deja mai frumos decât instructorii de la care învăţase. Şi-a făcut apoi un mic atelier acasă, în colţul unei camere, şi a început să lucreze de una singură. Căni, ceşti, glas­tre, suporturi de lumânări, din ce în ce mai fru­moase. Le-a făcut fotografii şi le-a postat pe face­book, doar aşa, să ceară nişte păreri. S-au nă­pustit zeci de mesaje pline de admiraţie şi uimire, multe din ele chiar de la foşti elevi, şi au apărut şi primii cumpărători. A început să viziteze magazine de artă, antichităţi, sau de bijuterii handmade. A mai făcut un curs de accesorii şi bijuterii, şi-apoi, încă unul de design vestimentar, ambele trecute cu brio. În paralel, a reuşit să-şi deschidă o firmă, iar zilele astea, a în­ceput să umble după un mic spaţiu de închiriat. Acum, de când e proaspătă pensionară, s-a apucat intens de lucru. Cât e ziua de lungă, stă în atelier şi migăleşte la obiectele ei din mozaic sau la bijuteriile ei inedite, sau la croiala unor rochii cum doar în revistele de modă mai vezi. Munceşte neîncetat, pe acorduri de Mozart sau Beethoven, la fel cum lucra la matematică, plutind parcă dincolo de viaţa de zi cu zi. Doar aşa mai poate uita că e o simplă pen­sionară, visând mai departe la micuţul ei magazin.