- Bun găsit, Valentin. Ai deschis în dimineața asta fereastra?
- Bună dimineața, Dia. De când mă știu, ăsta e primul gest pe care-l fac când îmi încep ziua. Deschid fereastra, să ies mai repede din găoacea viselor și să las să năvălească peste mine lumina de la primele ore, a lumii de afară.
- Ce-ai visat în noaptea care tocmai a trecut?
- Am visat că eram în Hațeg. Stăteam față în față cu o biserică voievodală, ca aceea a lui Neagoe Basarab, pe care am văzut-o la Geoagiu, acolo unde m-am dus pe teren, ca jurnalist. Eram, în vis, cu colegii mei de revistă și "șefessa", cum îi spunem noi doamnei Sânziana. Stăteam toți pe o bancă și dezbăteam subiecte cu tandră însuflețire. În vremea asta, biserica se ridicase de la pământ și plutea încetișor, ca un bondar uriaș.
- Deci, poezia e și un fel de visare. Cum scrii, Valentin? Ce vezi și ce alegi să lași deoparte? Cum selectezi ce devine literatură?
- La mine, inima alege. Reglajul și privirea mea sunt afective; un lanț de reacții atomice la lumea din jur. Nu știu dacă "simț monstruos", dar ades "văz enorm". Cum devin apoi literatură toate cele adunate în sufletul și inima mea, prin ce procedeu infinit de flotație separ cristale din sterilul de Timp și de viață - e greu de spus. Ce știu e că, înainte de toate, e nevoie de Mâna aceea misterioasă care coboară de Sus doar când vrea ea...
- Un matematician care trădează științele exacte pentru poezie, și poezia pentru jurnalism. Unde se întâlnesc pasiunile tale?
- Chiar îmi place cuvântul "trădare", pe care îl folosești. Mă face să mă gândesc la "traduttore traditore". Pentru că eu toată viața am visat imposibilul: să traduc, să migrez dintr-un regn în altul al cunoașterii. Din matematică în poezie, și retur. Să traduc, și nu să trădez. Cât despre jurnalismul pe care îl practic la "Formula As", eu nu îl simt decât ca pe o prelungire a literaturii mele. Ba, de cele mai multe ori, literatură pură aproape.
- Și totuși, de ce ai abandonat matematica?
- Să spunem că dimineața vieții mele a pornit cu matematica și IT-ul, iar pe la nămiezi, soarele poeziei mi s-a arătat dintr-odată printre norii de teoreme și biți, orbindu-mă. Nici până azi nu știu dacă am trădat matematica sau doar am părăsit-o ca pe-o iubită cu care nu îmi găsisem fericirea. La începutul anilor '90, am intrat în grevă matematică. Eram deja în echipa Sânzianei Pop, iar publicarea unei cărți de poezie complet liberă, după pofta și gustul meu, nu mai era nici ea o himeră.
- Crezi mai mult în puterea cuvântului decât în cea a formulei numerice?
- Nichita Stănescu avea dreptate când spunea că "poezia nu se scrie cu cuvinte". Dar greșea în același vers, când spunea: "matematica s-o fi scriind cu cifre". Nu, nici matematica nu se face cu cifre. Ci cu simboluri. La fel ca și poezia, cu logos. Asta e puntea delicată și subtilă între matematică și poezie, pe care eu am simțit-o subliminal, încă din adolescență. La începuturile matematicilor, de la Euclid și până la Piero della Francesca, tratatele de geometrie se exprimau prin cuvinte! Erau niște povești când concise, când stufoase, despre realități misterioase și profunde.
- În "Viața și moartea în troleibuzul 81", cea mai recentă carte a ta, apărută la Editura Integral, în 2016, e câte puțin din toate: și poezie, și reportaj, și memorialistică. Așa ai și gândit-o?
- "Viața și moartea în troleibuzul 81" a pornit, și ea, de la vechea mea dorință de matematician, de a uni genuri literare diferite, într-o carte. De altfel, puține cărți de-ale mele sunt de poezie pură. Dincolo de asta însă, cartea are un suflu afectiv unitar și un personaj unic și difuz: România. O descoperi așa cum privești cercurile concentrice care apar pe un lac, când arunci pietre. Primul cerc sunt chiar eu, cu iubirile mele, y compris matematica și poezia; al doilea - poveștile din România de ieri și de azi, cu câteva personalități ale ei, exemplare sau disputate, ca Belu Zilber sau Vasile Voiculescu. Iar Troleibuzul 81 care ne poartă pe toți, când mai lin, când mai săltat, este chiar... România.
- Valentin, unde ești în dimineața asta?
- Sunt în județul Giurgiu. Sau Vlașca, așa cum îi spunea neînduplecat, după vechiul nume, bunicul meu Iacob. Într-un sat al cărui nume are rezonanța străveche a libertății: Moșteni.
- Vezi apele Neajlovului de la fereastră?
- Văd un peisaj aproape selenar și magic. Un deal dintr-o turmă de dealuri, care înconjoară o gârlă uriașă, revărsată devale. Azi, îmi apare tot ca în copilărie: o intrare neștiută, spre alte tărâmuri. Deasupra coamelor scunde de deal, erupe spațiul copleșitor al câmpiei. Spațiul cel vechi, al libertății mele totale. Pare că țâșnește direct din gârla mare și leneșă.
- Uite cum, doar așezându-te la fereastră, poezia irumpe pur și simplu din tine. N-ai ce-i face, oricâtă matematică ai fi făcut, ești, înainte de toate, poet.
- Chiar și de scris, să știi, nu pot să scriu decât în fața unei ferestre, cu cerul izbindu-mă în plină figură. Dar în dimineața asta sunt fericit. M-am trezit în căsuța asta țărănească, dintr-un Eden vechi al copilăriei mele, după care am tânjit cu tărie ani de zile, dar unde până azi nu mai reușisem să mă întorc.
- Scriitorii trăiesc cel mai mult în ceea ce scriu. Se și zice că priza lor la real e scăzută. Și totuși, Valentin, cu ce-ți vei umple dimineața de azi?
- Voi încerca să reînvăț să călăresc pe deșelate, așa cum făceam în copilărie. Apoi mă voi duce să înot în gârla Neajlovului. Vezi, Dia, mie îmi place foarte mult viața. Și trăită, și scrisă. În clipa în care am știut să stăpânesc și partea terestră a vieții, m-am putut pune serios și pe scris.
- Hai să ne jucăm puțin cu cifrele și cuvintele. Ce a fost matematică și ce a fost poezie în dimineața asta a ta, la Vlașca?
- Poezia a tronat de la prima oră. Ca un abur ce ieșea din toții porii. Mi-au venit și câteva idei de jurnalism, despre satul ăsta vechi, care se zbate să nu moară. Iar matematica s-a strecurat și ea printr-o amintire. Vărul meu, Constantin, mi-a povestit cum stăteam eu toată ziua pe dealuri, când eram adolescent, cu un Tratat de Analiză Matematică în mână, și cu ochii devale, pe gârla cea mare.
- Regăsești și când scrii pentru revistă ceva din starea pe care o trăiește poetul?
- Sigur că da! Eu trebuie să îmi vânez și dresez inspirația, ca să pot scrie texte bune la "Formula As". Iar pentru asta, mă izolez de lume cel puțin două zile.
- Care sunt ingredientele fără de care nu ai putea să scrii?
- Parafrazând un poem al lui Sorescu, îmi trebuie: o carte, o trăire intensă și o femeie inspiratoare.
- Și-n dimineața asta, le-ai avut?
- Ultimele două au fost prezente din plin. Cartea - doar în imaginație. E un roman pe care intenționez să-l scriu încă din 1992: "Vlașca pe rotile". O amintire tot mai tremurătoare, ca o mișcare de patine, pe măsură ce trece timpul, a acestui Eden pierdut.