Am citit cu mare atenţie articolul publicat în numărul trecut al revistei "Formula AS" şi simt nevoia să intervin, pentru a exemplifica unele afirmaţii din text, cu întâmplări din viaţa mea, dar şi cu unele petrecute în familia fiului meu. De fapt, în fosta familie, pentru că a avut loc un divorţ, în care, din păcate, am fost implicată şi eu într-un mod neaşteptat şi umilitor. Dar să vă spun povestea de la început.
Căsătorie târzie
M-am căsătorit destul de târziu, dacă judec după obiceiurile de acum aproape o jumătate de veac, când fetele erau socotite bătrâne după ce treceau de douăzeci şi cinci de ani. Bărbatul meu a ştiut că înaintea lui am mai avut un prieten care mă părăsise, cu puţin înainte de nuntă, pentru o fată mai înstărită, deşi eram logodiţi. După ruperea logodnei, au urmat câţiva ani în care m-am luptat cu depresia. Nu se vorbea prea mult în anii aceia despre asta, deşi era la fel de cumplită ca şi acum. Dar mai era ceva ce astăzi pare că a dispărut. Era o decenţă în a-ţi manifesta suferinţa, în a o ţine departe de ochii publicului, mai ales dacă ea era provocată de o dezamăgire în dragoste. Nu te afişai cu aşa ceva peste tot, nu strigai în gura mare, deşi cei care au trecut prin asta ştiu că îţi vine uneori să te tăvăleşti pe jos şi să urli.
M-am căsătorit după zece ani de la drama prin care am trecut, cu un bărbat mai în vârstă, căruia îi murise soţia. N-a fost mare dragoste între noi, mai degrabă o prietenie. Ne-am salvat amândoi şi am încercat în mod elegant să ne cârpim vieţile, ajutându-ne unul pe altul. Mi-am asumat această viaţă fără mari efuziuni şi sclipiri sentimentale, dar care, la momentul acela, a fost salvatoare pentru mine. De aceea am şi considerat că trebuie să întorc, într-un fel sau altul, generozitatea bărbatului care m-a ajutat să mă vindec şi m-am dedicat lui din toate puterile. Abia după ce am avut un copil, atenţia mea s-a îndreptat către el, simţind că este iubirea cea mare, care nu-mi fusese dăruită până atunci. Viaţa noastră s-a desfăşurat în acest mod, calm, şi nu mi-am dat seama că ar fi ceva greşit sau deplasat în felul în care trăiam, până în ziua când, cu o vehemenţă aspră şi nemiloasă, băiatul nostru, ajuns la divorţ, după doar câteva luni de căsătorie, a dat vina pe mine pentru dezastrul vieţii lui. Păcătuisem prin dragoste. Grija şi afecţiunea mea pentru el îl transformaseră într-un "neputincios".
Cuibul gol
Înainte de a se căsători, Alexandru se mutase cu viitoarea lui soţie, pentru a se cunoaşte mai bine, zicea. Era firesc să-mi fac griji. Era prima dată când plecase de-acasă, şi îl întrebam la telefon una, alta, voiam să ştiu ce se mai întâmplă pe la serviciu, cum o duce cu noua lui tovarăşă de viaţă, când va veni pe la noi. Mi se părea normal să-l atenţionez dacă vedeam ceva nelalocul lui în felul în care se comporta. La urma urmei, eram mama lui şi nu aveam decât bune intenţii, nu "curiozităţi bolnave", cum mă acuza el. Tensiunea a tot crescut, era tot mai greu să fim calmi când ne întâlneam, ajunsese să se enerveze chiar şi dacă îl întrebam ce mănâncă. Am suferit enorm şi-am plâns, ca şi cum l-aş fi pierdut definitiv. Parcă îmi pierise siguranţa. Nu mai aveam cum să îmi umplu timpul. Găteam şi pentru ei şi-l trimiteam pe bărbatul meu să le ducă mâncare, voiam măcar aşa să fiu prezentă în viaţa lor. Asta, până într-o zi, când bărbatul meu a venit cu oalele pline înapoi. "Eram prea posesivă", a fost mesajul. Cu mare suferinţă, am hotărât să-i lăsăm pe cei doi să-şi trăiască viaţa, să nu ne mai amestecăm.
După câteva luni de la nuntă, au apărut însă semne că cei doi nu mai au o relaţie armonioasă. Erau mereu nervoşi şi grăbiţi atunci când îi întrebam la telefon ce mai fac, iar când veneau la noi, rar, stăteau puţin şi se vedea că e doar o formalitate vizita lor. Ceea ce m-a întristat tare rău a fost o replică a băiatului meu care, la un moment dat, i-a reproşat soţiei lui că s-a transformat într-o "dădacă plicticoasă, la fel ca şi mama". Ba şi mai mult, i-a zis că seamănă tot mai mult cu mine, "curioasă, cârtitoare şi băgătoare de seamă" şi că prin căsătorie, el n-a făcut decât să schimbe "un dictator" cu altul, a scăpat de o "belea" şi a dat de alta, mai mare, o "cerşetoare de dragoste". Până la urmă, nu s-au mai putut împăca, şi după doi ani au divorţat.
La judecată
Într-o seară, fiul meu a venit pe la noi. Era puţin ameţit, băuse cu colegii şi poate de aceea a avut mai mult curaj la vorbe. Mi-a reproşat că nefericirea lui porneşte de la mine, pentru că el nu va putea uita niciodată cât de "slugarnic" m-am purtat cu tatăl lui, căruia îi încălzeam până şi ciorapii, înainte de a se îmbrăca. Mi-a spus că a fost ruşinat, ani de-a rândul, de felul în care m-am lăsat "folosită", pentru ca apoi, perfid, să-i controlez şi lui viaţa, să decid totul în casă. Mi-a mai zis că n-a suportat s-o vadă pe nevasta lui "jertfindu-se" în acelaşi fel ca şi mine, "năclăindu-l" cu afecţiunea ei. Vedea în gesturile ei încercarea de a-l acapara cu totul, de a-i pune grumazul sub papuc. I se părea că ea va ajunge ca mine, "o atârnătoare sâcâitoare", care va cere mereu dovezi de afecţiune, anulându-i independenţa. Am rămas uluită şi speriată. Unde greşisem oare, în relaţia cu el? Îl iubisem cum îşi iubeşte o mamă copilul: total. Poate exista în iubire exagerare? Pot sufoca sentimentele? Mi-ar fi plăcut enorm să pot discuta cu el, ochi în ochi, să mă ajute să-mi înţeleg mai corect viaţa, excesul sentimental. Iubirea trebuie măsurată? Preaplinul ei poate plictisi şi scârbi?
SILVIA PAVELESCU - Bucureşti
Reproducere după pictură de GEORGETA NĂPĂRUŞ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
