Masa cu lumânări
Primele semne a ce avea să vină le-am avut în sâmbăta de dinainte, dar nu le-am înțeles. Era o zi dumnezeiesc de frumoasă, o după-amiază de septembrie caldă și luminoasă, ca un ultim zvâcnet al vieții în miez de toamnă. Și am ieșit să mă plimb. M-au luat prin surprindere culorile estompate, păstoase, ale copacilor, și chipurile difuze ale trecătorilor. M-am frecat la ochi, de parcă iluzia s-ar fi născut în pupilele ce refuzau să-mi arate lumea așa cum o știam. Dar nu mi-am bătut capul și am mers mai departe. O amețeală, la început plăcută, mă izola de tot ce era în jur. Apoi oamenii cu care mă intersectam păreau să se tulbure, ca scăldați de o apă, și tremurau cu stradă cu tot. M-am oprit câteva momente, am tras aer adânc în piept și m-am sprijinit de gărdulețul metalic de pe marginea drumului. "Mda, iată că supărările din ultima vreme m-au zdruncinat!", m-am gândit. Și mi-au trecut prin minte toate umilințele pe care le-am înghițit, fără să cârtesc, la locul meu de muncă. Și nu de teamă, ci pentru că rușinea și furia au fost atât de grele, încât, pur și simplu, mi-au înecat cuvintele. Șeful meu de-atunci îmi spunea, ori de câte ori mă vedea, în loc de bună ziua, că nu mai dau randament, sunt depășită de situații, iar pe el nu-l interesează că greșesc pentru că mă lasă vederea, astea-s doar încercări jalnice de a-mi scuza incompetența. De altfel, așa vorbea cu toată lumea, nu doar cu mine! N-ai fi zis că dintr-un bătrânel bondoc, așa cum era, aveau de unde țâșni atâtea ocări. Da, m-au măcinat toate astea, dar n-am spus nimănui. Nici soțului meu, nici prietenelor, iar fetelor mele, nici atât! De ce să amărăsc oameni dragi cu necazurile mele? Dar vorbele otrăvite mi-au rulat prin cap zi și noapte și nu m-au lăsat nici să respir, nici să dorm. Și da, m-a apăsat și depărtarea de fiicele mele, care lucrează amândouă în alt oraș. Am rămas rezemată de gardul din metal până mi-a trecut amețeala, apoi m-am întors acasă.
Mai era un strop din zi și voiam s-o petrec cu soțul meu. Ne îndepărtaserăm cam mult în ultima vreme. De mult nu mai avuseserăm o cină romantică, în doi, în care să ne privim ca doi îndrăgostiți, să râdem și să ne atingem mâinile pe furiș pe sub masă, așa, ca și când ne-am fi ferit de ochii lucrurilor sau de aer sau de lumină, ca de niște străini ce se vâră în intimitatea noastră! Am pregătit cât ai clipi un pui cu struguri la cuptor, mâncarea lui preferată. Mi-am scos din dulap rochia bordo, în care îi plăcea atât de mult să mă vadă! Am așezat pe masă două lumânări cu parfum de iasomie și-am așteptat.
Seara s-a lăsat încet și grav peste masa întinsă și peste cameră și peste toate gândurile mele. Nici nu mai știam dacă întunericul venea de-afară sau din mine! Lumânările erau topite deja pe jumătate când a ajuns soțul meu. Am mâncat în tăcere. Și degetele ni s-au atins doar pe puiul rumenit, ce stătea străin între noi, drept în mijlocul mesei, ca un martor a ceva ce, aidoma lui, se împuțina cu fiecare secundă. Iar bezna străvezie pe care pâlpâitul timid al flăcăruilor de lumânare o decupa de jur împrejurul nostru, învăluindu-ne ca într-un halou ce se topea tot mai mult și mai mult, ne transforma, cumva, în complicii unui rău neînțeles. La sfârșitul cinei, în timp ce mă ajuta să strâng masa, bărbatul cu care eram căsătorită de 25 de ani mi-a spus, simplu și metalic, așa cum abandona tacâmurile în chiuveta din bucătărie, că are nevoie să fie singur o vreme. Încă mă iubește, nu, nu îl interesează altcineva. Doar că nu se mai simte împlinit, ceva esențial îi lipsește, dar nu din vina mea. Și trebuie să afle ce. Să se regăsească. Și îmi cere puțin timp... Mai puteam spune ceva? Am acceptat. A ieșit pe ușă cu promisiunea că la ziua mea va veni negreșit.
Bastonul alb
Prima noapte din timpul pe care i l-am acordat soțului meu a fost pentru mine lungă și grea ca moartea. Se făcuse duminică fără să închid un ochi și fără să mă opresc din plâns. Iar prima geană de lumină a fost o binecuvântare. Mi-am dezlipit obrazul din perna udă de lacrimi și m-am târât spre fereastră, ca un somnambul. Căutam în razele timide alinare și, cumva, amăgirea că despărțirea nu a fost decât un vis urât. Dar pleoapele zvâcneau și mă usturau. Trupul tot îmi tremura, sleit, bolnav. Iar sufletul îmi ardea, sfârtecat, tot numai o rană, și-mi venea să-mi bag mâinile în piept și să-l smulg, cu durerea aceea insuportabilă cu tot, ca să scap. Am crezut atunci că aceea trebuie să fie cea mai mare durere pe care o poate simți un om și mi-a trecut prin cap, chiar, că o să mă omoare. De-aș fi ghicit măcar, în clipele acelea, că mă înșelam amarnic și că era abia începutul suferinței mele, nici nu vreau să mă gândesc ce-aș fi putut să fac! Dar nu știam. Ba, chiar, mi-a mijit în suflet un început de speranță, că tot chinul se va sfârși curând, că soțul meu se va întoarce, că poate asta se va întâmpla tocmai de ziua mea! Doar vom fi din nou împreună atunci! Și vor fi și fetele cu noi. Veneau special pentru asta în oraș. M-am reconstruit pe gândurile astea, așa cum un orb se sprijină în bastonul lui alb. Și am pipăit cu mintea spre ziua următoare. Mi-am șters lacrimile și un val fragil de bucurie proaspătă m-a inundat.
Am deschis larg ferestrele și am lăsat soarele să intre din belșug. Mai aveam de făcut ultimele pregătiri. Dar cea mai mare încercare era să-mi iau liber de la lucru, de ziua mea. "Ar fi prima în 15 ani, de când muncesc pe brânci și, uneori, peste program și chiar de sărbători. Nici măcar concediile nu mi le-am luat pe toate. Bine, n-o să scot nimănui ochii cu asta, voi spune doar cât de importantă e ziua de marți pentru mine. Sigur voi găsi un pic de înțelegere! Și, astfel, o să am timp să mă ocup și de mine! Și de oaspeții mei prețioși."
A doua zi, m-am dus, dis-de-dimineață, în biroul șefului meu. Ochii i-au ieșit din orbite când a auzit, firișoare de nădușeală au început să i se prelingă pe gușa uriașă, care se umfla de-ai fi zis că o să plesnească! "Ieși afară chiar acum! Ești concediată!". Vorbele îi gâlgâiau pe gâtlej în timp ce le răcnea, semn că pândiseră de mult acolo, pregătite să mă lovească. Dăduse afară jumătate de echipă în ultimul an, și asta, doar pentru că prefera să aducă mereu oameni noi pe care să-i plătească prost. A tăcut câteva clipe, apoi, pe un ton dintr-odată mieros și calm, mi-a mai trântit, în timp ce-mi deschidea ușa: "În cel mai scurt timp vei primi demiterea, cu motivația mea cu tot! La revedere!". După ce ușa s-a închis în urma mea, am simțit o imensă ușurare! Eram liberă, după atâta timp! Rămăsesem prea mult acolo. Îmi plăcea ce făceam. Dar voi găsi eu o altă slujbă, și încă foarte repede! Simțeam din nou puterea bastonului meu alb, interior, ce mă ghida magistral, spre mai departe, prin necunoscutul orb.
În seara aceleiași zile, m-am dus la oftalmolog - o doamnă tânără și drăguță, care mă chemase să vorbim, după ultimul control. Ajunsesem la ea pentru că, într-adevăr, mi se întâmplase odată, la lucru, să nu pot completa la timp niște acte, pentru că, pur și simplu, mă lăsase vederea. Și mă gândeam că-mi trebuie o nouă pereche de ochelari. Nu mi-a venit să cred când mi-a spus că ochii nu aveau nicio problemă, ci bănuia că o tumoră cerebrală, un gliom, îmi afecta nervii optici. Mi-a dat trimitere la neurolog și oncolog. Am realizat cât de gravă era situația, din expresia doamnei doctor atât de drăguțe, care mă privea cu toată mila și îngrijorarea ce încăpeau în inima ei, pe care credea că le ascunde sub un zâmbet dezinvolt.
N-o să insist asupra acelei perioade negre din viața mea, pentru că încă mă doare să mi-o aduc aminte. Oricum, au urmat analize, tomografii, biopsii. Un lung șir de investigații, la pachet cu emoții cumplite. În starea aceea, de spaimă și incertitudine, a trecut și ziua mea, pe care am petrecut-o cu fetele și soțul care tocmai mă părăsise. Nu le-am spus nimic, nu le-am dat de înțeles nimic. Am povestit, am mâncat, am zâmbit.
A venit, la scurt timp, confirmarea diagnosticului. Medicii mi-au adus la cunoștință, cu toată delicatețea pe care cinismul o poate încăpea, că tumora era malignă, adică aveam să orbesc foarte curând și că, în astfel de situații, speranța de viață - așa, în general, și nu, nu în cazul meu neapărat - era de cel mult un an. Dar blândețea și diplomația nu pot alina durerea, disperarea și spaima născute de gândul că poți pleca din lumea asta atât de repede și atât de... întunecat. Cred că în lunile acelea negre, cel mai rău m-a durut sentimentul că n-o să-i mai pot vedea pe oamenii dragi. Adică... nici măcar înainte de a nu-i mai vedea deloc! Mărturisesc că m-am prăbușit. Durerile de cap și amețelile erau simptome care s-au agravat rapid. Mă trezeam zdrobită de migrene cumplite, nu puteam să mă țin pe picioare, pentru că totul în jur se clătina. Apoi, am început să văd tot mai rău, până când nu am mai văzut deloc. Ochii îmi erau tot mai grei și umflați și simțeam că-mi ies din orbite. Eram programată la operație, cu șanse minime de extirpare totală a tumorei și, chiar și așa, de supraviețuire. Toate economiile pe care le aveam s-au dus pe tratamente și investigații. Soțul și fetele mele nu aflaseră nimic, pentru că, pur și simplu, el era plecat, iar lor nu știam ce și cum să le spun. Amânam momentul adevărului și mă durea să le mint la telefon. Treceam de la o stare la alta. Frică, revoltă, singurătate, disperare. Mă simțeam învinsă, îngenuncheată. Strivită nu atât de spaima de moarte, cât de durerea insuportabilă, la gândul că mă aștepta separarea definitivă de cei dragi. Apoi au venit la mine și mi-au fost cârje câteva prietene și mama, care mai trăia pe-atunci. Aveam nevoie de ajutor pentru orice. Să mă îmbrac, să fac doi pași, să găsesc lingura de mâncare pe care s-o duc la gură. Căutam, cu ochii larg deschiși, o geană de lumină, o urmă din formele lucrurilor, așa cum le știam. Operația a venit la scurt timp, iar medicii mi-au spus că, cel mai probabil, o să-mi revină vederea, cel puțin parțial. Verdictul lor sumbru rămânea însă în picioare. Cu acest tip de gliom optic agresiv, șansele de viață erau mai mici de un an, chiar cu intervenție chirurgicală, chimioterapie și radioterapie. "Atunci, de ce m-au mai operat?", mă tot întrebam, căutând un răspuns salvator, dătător de speranță. Iar salvarea avea să vină, în cele din urmă, din mine. Sau de la Dumnezeu.
Și am învățat să văd... cu alți ochi
După aproape un an în care am jelit, țintuită la pat de durere și groază, m-am ridicat. Vederea îmi revenea, timid, treptat. Am început să privesc și să recunosc lucrurile din jur. Și, mai ales, să nu mă mai tem de moartea anunțată. O liniște adâncă m-a cuprins și o mulțumire profundă față de tot ce trăisem până atunci m-a învăluit. Lacrimi calde, de iubire, față de oamenii care au făcut parte din viața mea, și de recunoștință, tocmai pentru această iubire, mi-au încălzit ochii, atâta vreme morți. O seninătate și împăcare depline, din altă lume, m-au inundat. Era ca și când Dumnezeu mă vizita și mă îmbrățișa, cu dragostea lui fierbinte. O bucurie fără margini, inexplicabilă, m-a cuprins. Am simțit, atunci, că nu există moarte, ci numai bucurie născută dintr-o iubire uriașă, pentru viață și pentru lucruri și pentru toți oamenii din jur. Și pentru mine însămi. Niciodată nu mă mai iubisem așa, necondiționat, cu tandrețe nemărginită. M-am așezat pe pat și m-am cuprins singură în brațe și m-am legănat. Și am plâns în hohote, cu sughițuri, cu țipete ce țâșneau dintr-un miez al meu necunoscut până atunci. Am plâns de parcă trebuia să mă curăț de tot răul lumii sau să vărs toate lacrimile din ochii ce se trezeau la viață abia atunci. M-am învelit cu pătura moale, portocalie, cu care odinioară mă învelea soțul meu. Și, cu gestul ăsta, l-am jelit și pe el, celulă cu celulă, clipă de iubire cu clipă de iubire, cu amintirile noastre, toate la un loc, și cu gesturile noastre de tandrețe apuse. Mi-am amintit chipul lui chinuit din ultima vreme și tristețea lui de a fi fost lipsit de orice urmă de dragoste a mea. "Eu l-am gonit", am înțeles abia atunci. Îl vedeam, cocoșat de durerea singurătății, străin în casa iubirii noastre, din care tocmai dragostea s-a dus. Amărât, stingher și, Doamne!, atât de neiubit! Atât de lipsit de mângâierile și vorbele mele de alint! Unde fusesem atâta vreme? Când se stinsese sufletul meu? Mi-am șters lacrimile și l-am sunat și l-am chemat. Iar el, bietul, a venit. Abia mă aștepta să mă-ntorc, să mai fiu eu!
O nouă viață
Au trecut aproape 20 de ani de-atunci și, iată-mă, trăiesc și sunt sănătoasă și fericită. Mi s-a spus că vindecarea mea a fost un miracol medical. Eu vă spun însă că, în momentele acelea negre și disperate, l-am simțit pe Dumnezeu, pogorât în sufletul și în viața mea. Și cred că tămăduirea mea a fost o minune pe care a înfăptuit-o iubirea mea pentru viață și pentru cei dragi. Pur și simplu, nu-mi încheiasem menirea pe lumea asta și am mai primit un răgaz. Acum, soțul meu și cu mine trăim o dragoste ca la început, plină de tandrețe, înțelegere și dăruire. Fetele s-au mutat înapoi în oraș și relațiile noastre sunt mult mai strânse. Eu am renunțat la ideea de a mai lucra pentru alții și mi-am deschis propria florărie, pentru că plantele au fost, dintotdeauna, pasiunea mea.
De-atunci, de la cumpăna pe care am avut-o la 50 de ani, am redescoperit în fiecare zi, iar și iar, ce înseamnă să te bucuri de clipa prezentă, să trăiești doar aici și acum, cu dragoste. Azi, aș putea spune chiar că, de fapt, nu am fost nicio clipă la un pas de moarte. Ci că am fost la un pas să mor fără să fi trăit cu adevărat! Și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să trec prin experiența aceasta, ca să mă redescopăr și să fiu mai vie ca oricând și să dăruiesc iubirea mea necontenit și necondiționat. Sigur, cei mai mulți oameni nu au nevoie de învățături atât de grele ca să se bucure de viață, pentru că au fost mai înțelepți dintru-nceput! Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Doamne, ce proverb minunat!
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUȘ