Am citit cu mare atenție articolul publicat în numărul trecut al revistei "Formula AS" și simt nevoia să intervin, pentru a exemplifica unele afirmații din text, cu întâmplări din viața mea, dar și cu unele petrecute în familia fiului meu. De fapt, în fosta familie, pentru că a avut loc un divorț, în care, din păcate, am fost implicată și eu într-un mod neașteptat și umilitor. Dar să vă spun povestea de la început.
Căsătorie târzie
M-am căsătorit destul de târziu, dacă judec după obiceiurile de acum aproape o jumătate de veac, când fetele erau socotite bătrâne după ce treceau de douăzeci și cinci de ani. Bărbatul meu a știut că înaintea lui am mai avut un prieten care mă părăsise, cu puțin înainte de nuntă, pentru o fată mai înstărită, deși eram logodiți. După ruperea logodnei, au urmat câțiva ani în care m-am luptat cu depresia. Nu se vorbea prea mult în anii aceia despre asta, deși era la fel de cumplită ca și acum. Dar mai era ceva ce astăzi pare că a dispărut. Era o decență în a-ți manifesta suferința, în a o ține departe de ochii publicului, mai ales dacă ea era provocată de o dezamăgire în dragoste. Nu te afișai cu așa ceva peste tot, nu strigai în gura mare, deși cei care au trecut prin asta știu că îți vine uneori să te tăvălești pe jos și să urli.
M-am căsătorit după zece ani de la drama prin care am trecut, cu un bărbat mai în vârstă, căruia îi murise soția. N-a fost mare dragoste între noi, mai degrabă o prietenie. Ne-am salvat amândoi și am încercat în mod elegant să ne cârpim viețile, ajutându-ne unul pe altul. Mi-am asumat această viață fără mari efuziuni și sclipiri sentimentale, dar care, la momentul acela, a fost salvatoare pentru mine. De aceea am și considerat că trebuie să întorc, într-un fel sau altul, generozitatea bărbatului care m-a ajutat să mă vindec și m-am dedicat lui din toate puterile. Abia după ce am avut un copil, atenția mea s-a îndreptat către el, simțind că este iubirea cea mare, care nu-mi fusese dăruită până atunci. Viața noastră s-a desfășurat în acest mod, calm, și nu mi-am dat seama că ar fi ceva greșit sau deplasat în felul în care trăiam, până în ziua când, cu o vehemență aspră și nemiloasă, băiatul nostru, ajuns la divorț, după doar câteva luni de căsătorie, a dat vina pe mine pentru dezastrul vieții lui. Păcătuisem prin dragoste. Grija și afecțiunea mea pentru el îl transformaseră într-un "neputincios".
Cuibul gol
Înainte de a se căsători, Alexandru se mutase cu viitoarea lui soție, pentru a se cunoaște mai bine, zicea. Era firesc să-mi fac griji. Era prima dată când plecase de-acasă, și îl întrebam la telefon una, alta, voiam să știu ce se mai întâmplă pe la serviciu, cum o duce cu noua lui tovarășă de viață, când va veni pe la noi. Mi se părea normal să-l atenționez dacă vedeam ceva nelalocul lui în felul în care se comporta. La urma urmei, eram mama lui și nu aveam decât bune intenții, nu "curiozități bolnave", cum mă acuza el. Tensiunea a tot crescut, era tot mai greu să fim calmi când ne întâlneam, ajunsese să se enerveze chiar și dacă îl întrebam ce mănâncă. Am suferit enorm și-am plâns, ca și cum l-aș fi pierdut definitiv. Parcă îmi pierise siguranța. Nu mai aveam cum să îmi umplu timpul. Găteam și pentru ei și-l trimiteam pe bărbatul meu să le ducă mâncare, voiam măcar așa să fiu prezentă în viața lor. Asta, până într-o zi, când bărbatul meu a venit cu oalele pline înapoi. "Eram prea posesivă", a fost mesajul. Cu mare suferință, am hotărât să-i lăsăm pe cei doi să-și trăiască viața, să nu ne mai amestecăm.
După câteva luni de la nuntă, au apărut însă semne că cei doi nu mai au o relație armonioasă. Erau mereu nervoși și grăbiți atunci când îi întrebam la telefon ce mai fac, iar când veneau la noi, rar, stăteau puțin și se vedea că e doar o formalitate vizita lor. Ceea ce m-a întristat tare rău a fost o replică a băiatului meu care, la un moment dat, i-a reproșat soției lui că s-a transformat într-o "dădacă plicticoasă, la fel ca și mama". Ba și mai mult, i-a zis că seamănă tot mai mult cu mine, "curioasă, cârtitoare și băgătoare de seamă" și că prin căsătorie, el n-a făcut decât să schimbe "un dictator" cu altul, a scăpat de o "belea" și a dat de alta, mai mare, o "cerșetoare de dragoste". Până la urmă, nu s-au mai putut împăca, și după doi ani au divorțat.
La judecată
Într-o seară, fiul meu a venit pe la noi. Era puțin amețit, băuse cu colegii și poate de aceea a avut mai mult curaj la vorbe. Mi-a reproșat că nefericirea lui pornește de la mine, pentru că el nu va putea uita niciodată cât de "slugarnic" m-am purtat cu tatăl lui, căruia îi încălzeam până și ciorapii, înainte de a se îmbrăca. Mi-a spus că a fost rușinat, ani de-a rândul, de felul în care m-am lăsat "folosită", pentru ca apoi, perfid, să-i controlez și lui viața, să decid totul în casă. Mi-a mai zis că n-a suportat s-o vadă pe nevasta lui "jertfindu-se" în același fel ca și mine, "năclăindu-l" cu afecțiunea ei. Vedea în gesturile ei încercarea de a-l acapara cu totul, de a-i pune grumazul sub papuc. I se părea că ea va ajunge ca mine, "o atârnătoare sâcâitoare", care va cere mereu dovezi de afecțiune, anulându-i independența. Am rămas uluită și speriată. Unde greșisem oare, în relația cu el? Îl iubisem cum își iubește o mamă copilul: total. Poate exista în iubire exagerare? Pot sufoca sentimentele? Mi-ar fi plăcut enorm să pot discuta cu el, ochi în ochi, să mă ajute să-mi înțeleg mai corect viața, excesul sentimental. Iubirea trebuie măsurată? Preaplinul ei poate plictisi și scârbi?
Din păcate, n-are cine să-mi răspundă la aceste întrebări. Băiatul meu s-a înstrăinat, nu mai vine la noi, dă, când și când, câte un telefon. Sunt vinovată? Unde am greșit? Nu cred că iubirea poate deveni o povară. S-a demodat ea în lumea de azi? M-aș bucura enorm dacă vreun cititor al revistei ar ști să-mi dea un răspuns.
SILVIA PAVELESCU - București
Reproducere după pictură de GEORGETA NĂPĂRUȘ