A început un nou an școlar și, odată cu el, au fost reluate aceleași subiecte interminabile, aceleași talk-show-uri sterile, aceleași discursuri sforăitoare ținute de politicienii noștri zeloși în fața elevilor și a dascălilor adunați în curțile școlilor. De 27 de ani încoace, același festivism ieftin, aceleași vorbe goale. An după an, situația învățământului românesc s-a înrăutățit tot mai mult, iar imaginea dascălului, odinioară respectabilă și impunătoare, s-a degradat până la depersonalizare. Niciun guvern nu se mai sinchisește să facă ceva pentru reabilitarea demnității acestor oameni, care plămădesc destinele copiilor noștri. Umiliți cu salarii de mizerie, batjocoriți în campanii de compromitere a lor, dascălii români au devenit, astăzi, pentru mulți dintre elevii lor, doar niște bieți oropsiți ai soartei, vrednici de milă sau chiar de dispreț. Conform unor studii făcute acum câțiva ani pentru Ministerul Educației, peste 70 de mii de dascăli români au fost, cel puțin o dată, insultați, înjurați, amenințați sau chiar loviți de elevi sau părinți. Din totalul de 586.000 de elevi chestionați, 2.400 au mărturisit că și-au insultat sau înjurat profesorii, iar aproape 200 au recunoscut că au bătut, cel puțin o dată, un cadru didactic. Presa și internetul sunt pline de asemenea povești, multe dintre ele fiind de-a dreptul monstruoase. Acum câțiva ani, o profesoară gravidă din județul Suceava a căzut pe podea, fiind la un pas de a-și pierde sarcina, după ce elevii i-au tras scaunul de la catedră. În Bistrița, o profesoară de engleză a fost umilită în ultimul hal de câțiva elevi, pentru că, după 25 de ani de catedră, nu-și putea permite să-și cumpere haine, o iarnă întreagă purtând zi de zi același pulover. Elevii dintr-o școală din Târgu-Jiu au filmat o scenă oribilă, în care un coleg de-al lor lovește cu pumnii în catedră, înjurându-și profesorul și cerându-i amenințător să nu-i treacă o notă în catalog. Doi elevi din Craiova au bătut un profesor cu un scaun în cap, pentru simplul motiv că le-a cerut să nu se mai joace cu telefonul mobil. Un profesor de educație fizică din Hunedoara a fost lovit cu pumnii de un elev pentru că a refuzat să accepte o scutire medicală de la orele de sport. Niciunul din protagoniștii acestor scandaloase întâmplări nu a fost exmatriculat, singura pedeapsă fiind, eventual, nota scăzută la purtare. Iar asemenea incidente se întâmplă în fiecare an, fără ca nimeni să ia vreo măsură mai drastică. În aceste condiții, pentru foarte mulți dintre profesori, începutul fiecărui an școlar a devenit un chin. Din nou vor fi puși la punct de părinți arțăgoși, vor ajunge iar la cheremul unor directori numiți și ținuți în brațe de partidele politice, vor fi din nou batjocoriți de inspectori parveniți și impertinenți. Și toate astea, pentru un salariu derizoriu, după zeci de ani de umilințe și, la capătul acestui drum, pentru o pensie de mizerie. Cam asta este imaginea de astăzi a dascălului din România, o imagine cândva venerabilă și impunătoare.
Și totuși, povestea pe care o voi scrie mai jos este una luminoasă. Este povestea unei femei, a unei simple profesoare din București, care a reușit să treacă cu fruntea sus prin tot acest labirint înnegurat și să-și salveze anii batrâneții ce vor veni.
Agenda cu amintiri
"Dacă pornești la drum cu dragoste pentru meseria asta, atunci nimeni nu te va putea umili. Din păcate, astăzi nu prea mai sunt tineri care aleg să fie profesori din vocație. Majoritatea aleg calea asta doar pentru că nu au alta, nu au altceva de făcut. Aceștia sunt niște oameni vulnerabili și formează masa aceea amorfă a dascălilor ușor de manipulat, care acceptă foarte ușor orice compromis. Iar dacă asemenea oameni ajung să-i educe și să-i formeze pe copiii sau nepoții noștri, atunci e destul de grav. Chiar foarte grav".
Stăm sub bolta răcoroasă de viță-de-vie din curtea casei sale, undeva, pe lângă aeroportul Băneasa. E casa părintească pe care a reușit din agoniseala ei s-o renoveze și să o mai extindă cu trei camere, pentru copii și nepoți. Pe masă a așezat un teanc mare de fotografii și o agendă veche, în care sunt așternute cele mai dragi amintiri ale ei. "După 35 de ani de catedră, doar cu astea am rămas. Cu pozele și cu gândurile scrise aici de elevi". Zâmbește mereu, discret, rostind meticulos și cu grație fiecare frază, așa cum a făcut-o atâția ani, în fața miilor de elevi pe care i-a avut. O cheamă Antonina Rizea, are 61 de ani, e profesoară de matematică, și asta e prima toamnă în care nu mai merge la școală. După 35 de ani de stat la catedră, astăzi nu mai este decât o modestă pensionară. Septembrie va fi prima lună în care va primi drept răsplată pentru o viață de dascăl suma de 1.200 de lei, adică pensia pe care de azi înainte o va primi lună de lună. "Știam ce mă așteaptă, așa că nu mă plâng. Sunt mii de oameni în situații poate mai rele decât mine. Eu însă m-am pregătit pentru vremurile astea și presimt că o să fiu învingătoare. Până una, alta, cei de la Inspectorat m-au invitat anul ăsta la o festivitate despre care au spus că ne e oferită nouă, adică mie și unei colege, și ea proaspăt pensionară. Totul s-a petrecut la Liceul «George Enescu». Nu pot să spun că nu m-am simțit bine, am primit o diplomă de excelență, o carte și un aranjament floral. Dar nici prea fericită n-am fost. Ba chiar am fost puțin revoltată. Mi s-a părut meschin: de ce nu s-a întâmplat asta niciodată în toți anii ăștia de catedră? De ce ne dau diplome doar acum, la sfârșit? De ce o festivitate ca asta, la care a venit și primarul de sector, căruia i s-a mulțumit pentru niște instrumente donate Liceului «George Enescu», a fost transformată într-o manifestare politică?". Deschide agenda de pe masă și o răsfoiește ușor, cu un aer nostalgic. "Aici se află cea mai prețioasă răsplată pentru tot ce-am încercat să fac vreme de 35 de ani", spune, căutând parcă ceva anume în paginile agendei. "Aici sunt gânduri ale elevilor mei, din 2001 până azi. Alții mi-au trmis scrisori, îmi trimit și astăzi, îmi scriu pe facebook, mă sună, îmi cer sfaturi, mă întreabă de sănătate. Ia uitați: «Doamnă dirigintă, vă mulțumesc din tot sufletul pentru frumoasele amintiri, multe și sensibile ca bobițele de rouă înșirate pe pânza de păianjen a adolescenței. Îmi va rămâne mereu vie și dragă amintirea zilei în care v-am cunoscut, atunci când ați intrat în clasă la prima oră și ne-ați spus cu gasul blând, dar ferm, că vom încerca împreună să dezlegăm tainele matematicii. Nu-mi plăcea matematica, dar dumneavoastră ați reușit să mă apropiați de ea cu eleganță și o răbdare de fier, până a devenit una din materiile mele preferate»". Zâmbește cu ochii ușor înlăcrimați, răsfoind mai departe caietul. "Un milion de diplome nu valorează cât cuvintele astea. Ia uitați ce-mi scrie un băiat, care în clasa a noua era să rămână repetent. «Fiecare clipă petrecută cu dumneavoastră a însemnat pentru mine un uriaș câștig. Am câștigat cunoaștere, înțelepciune, am învățat ce e demnitatea și ce înseamnă să te pregătești pentru o carieră și o viață frumoasă. Pentru mine ați fost ca o mamă, m-ați ajutat și mi-ați deschis ochii exact atunci când trebuia. Ați făcut toate astea mereu cu aceeași eleganță și dragoste, cum nimeni n-a făcut pentru mine, iar pentru asta veți rămâne toată viața în sufletul meu». Băiatul ăsta este astăzi un extraordinar medic veterinar". Continuă să răsfoiască agenda. Nimic n-o mai poate opri de la răgazul ăsta de amintiri. Ține minte perfect chipul fiecărui elev, îi știe și-acum calitățile sau năravurile, își aduce aminte fiecare oră la care a dat o notă de zece, sau, dimpotrivă, o notă proastă, încă le vede parcă ochii plin de lacrimi, atunci când îi destăinuiau necazurile lor de-acasă. "Am avut un elev al cărui tată murise", îmi zice întorcând mai departe foile agendei. "Era un copil tare necăjit, dar cu o voință extraordinară. A, uite-l aici. Scrie așa dragul de el: «Doamnă dirigintă, așa după cum știți, nu prea m-am omorât cu învățatul, mai ales la matematică, deși eram fascinat la orele dumneavoastră, de felul în care știați să ne explicați și să vedem orice ecuație, logaritm sau integrală ca pe o necunoscută ușor de rezolvat, dacă există un pic de voință și răbdare. Și totuși, pentru mine, învățatul nu a fost niciodată o prioritate, pentru că acasă trebuia mereu să o ajut pe mama la treabă și să mă ocup de frățiorul meu mai mic. M-ați învățat însă foarte bine lecția despre viață, cum poți să reușești cu aceeași voință și răbdare cu care rezolvi o problemă de matematică. Ați știut întotdeauna să-mi ascultați necazurile și mi-ați dat mereu sfaturile cele mai bune, și pentru asta, vă mulțumesc din toată inima. E un moment greu, acum, cel al despărțirii, și asta, fiindcă pentru mine, după moartea tatălui meu, despărțirile nu mai sunt deloc ușoare. Dar tot ce pot să vă spun este că nu vă voi dezamăgi niciodată, că voi face tot ce pot pentru a vă arăta că am reușit în viață, așa cum m-ați învățat»". Se oprește brusc, cu ultimele cuvinte înecate într-un plâns discret. Trage apoi aer în piept și mă privește zâmbind firav."Anul trecut", îmi zice,"băiatul ăsta m-a sunat din Danemarca. Mi-a povestit că și-a făcut acolo o firmă de construcții și că are mare succes. «Doamna dirigintă, v-am sunat pentru că v-am promis că n-o să vă dezamăgesc niciodată». A fost un telefon care mi-a făcut toată ziua frumoasă".
O văd cu câtă bucurie retrăiește toate momentele astea, cu câtă satisfacție îmi povestește despre foștii ei elevi, deși nu se poate lăuda că a ajuns vreunul din ei un mare matematician. În afară de câțiva olimpici pe care i-a avut, foarte rar s-a întâmplat să aibă parte de un elev eminent la matematică. Asta, în primul rând pentru că liceul la care a predat timp de 29 de ani este unul cu profil tehnic. Se numește Colegiul Tehnologic "Viaceslav Harnaj", unde vin elevi din toată țara, fiind singurul liceu care pregătește viitori veterinari, apicultori, agricultori ori funcționari în alimentație sau mediu. Așadar, cam greu să găsești într-un asemenea loc vreun geniu într-ale matematicii. "Am avut și clase care zbârniau, dar și unele de groază. Însă, în toți anii ăștia am învățat un lucru, că harul didactic se vede mai mult atunci când lucrezi cu elevi normali, dacă nu chiar slabi, iar tu, ca profesor, reușești să-i ridici. Atunci când ai de-a face cu genii, nu trebuie să faci mare lucru. Ce-am putut eu să fac la liceul ăsta a fost să-i apropii sau să-i ridic pe copii la orele de matematică și să-i învăț să trăiască frumos, la cele de dirigenție".
Navetista cu doi copii
A absolvit matematica în 1982. Era o tânără ambițioasă, deja mamă a doi copii, unul dintre ei de vreo cinci ani, iar al doilea, o fetiță de abia câteva luni. Pe vremea aceea, la repartiție, orașele mari erau total închise, așa că n-avea altceva de făcut decât să aleagă între câteva sate din țară. A încercat totuși să găsească o soluție mai bună. A fost la inspectorat în audiență, iar acolo, un inspector general, pe nume Jinga, a început să țipe la ea și s-o bălăcărească în fel și chip, spunându-i că statul nu-i instituție de binefacere, că nu a ținut-o în facultate ca să-și crească copiii. Așa că, n-a avut încotro, trebuia să-și aleagă unul dintre satele rămase fără profesor. A căutat un loc cu cale ferată, să-i vină mai ușor cu drumul spre casă, și așa a ajuns în comuna Băneasa, din județul Galați. Și-a luat băiatul cu ea, lăsând fetița în grija bunicii, și a început aventura. O sâmbătă la două săptămâni venea acasă pentru două zile, iar o dată pe săptămână, putea să dea un telefon de la consiliul popular. "Erau vremuri grele", spune. "Puțini știu astăzi cum se trăia atunci, parcă eram condamnată într-un lagăr. A durat un an tot calvarul. Țin minte că atunci mi-au ieșit primele fire albe de păr". După un an, și-a dat demisia. A început să facă aproape zilnic drumul la inspectorat, încercând să explice că nu poate pleca departe de casă. "Mai încercați mâine", doar asta i se spunea. Într-un târziu, a obținut un post de suplinitor la o școală din Dobroiești, la marginea Bucureștiului, la vreo patru kilometri de mers pe jos. După un an, postul s-a ocupat, așa că iar a început să bată drumul la inspectorat. De data asta, s-a rezolvat mai repede, a reușit să obțină un post, tot de suplinitor, în comuna Grădiștea, la vreo 30 de kilometri de București. Pe-atunci, locuia într-un apartament din Aviației, și ieșea prima din bloc dimineața. Mergea cu două autobuze până la gară, lua trenul și apoi traversa pe jos un câmp de trei kilometri până la școală. Iarna era cumplit, lua de acasă o pătură cu care se înfășura în tren, din cap până în picioare, iar câmpul acela era obstacolul cel mai de temut. Aici, la școala din Grădiștea, avea niște copii minunați. Învățau pe rupte, parcă dintr-o dorință obsesivă de a pleca mai târziu din locul ăsta. Printre ei, era un băiat pe care l-a îndrăgit tare mult. Trăia cu familia într-un grajd, atât de săraci erau. Însă puștiul avea o pasiune uriașă pentru geometrie. Era o plăcere să-l asculți, să-l vezi în fața clasei cum umplea tabla de figuri geometrice și formule. I-a dăruit într-o zi o carte de geometrie. Pentru el a fost poate primul cadou, unul de mare valoare. În câteva zile, a citit-o din scoarță-n scoarță. Astăzi, puștiul sărac de atunci este un mare arhitect într-o țară din occident. "Țin minte că în ultima mea zi la școala de-acolo, a plâns în hohote. Și nici eu nu prea m-am putut abține. Era un copil minunat".
Următorul liceu pe care l-a putut obține a fost unul din cartierul Timpuri Noi. Era școala cu faima cea mai proastă, plină de țigani și copii cu mari probleme în familie. Ea trebuia să le facă vizite acasă, să se intereseze de soarta lor, de ce nu vin la ore, de ce nu învață. N-a avut nici cea mai mică problemă. Știa cum să le vorbească, cum să se impună în fața lor. "Și aici am întâlnit însă copii foarte buni", îmi zice. "Iar cei slabi, sigur erau mai buni decât cei slabi de acum". Aici a avut prima inspecție pe care a luat-o cu zece. A reușit să facă o clasă model, provocându-i pe elevi într-o continuă concurență. Nimeni nu reușise așa ceva în liceul ăsta. După doi ani, însă, postul s-a ocupat, iar ea a trebuit din nou să o ia de la capăt și să-și caute altă catedră. A mai luat vreo două trimestre la un liceu din Balta Albă, și-apoi a reușit să se mute mai aproape de casă, adică la Liceul Apicol "Viaceslav Harnaj", cum se numea în vremurile acelea. De-atunci, a primit numeroase alte oferte, chiar la licee de top din București, dar ea a refuzat. Antonina Rizea era deja un nume cunoscut în învățământ, trecuse cu brio prin mai multe inspecții, iar confrații în matematică începuseră să o vorbească de bine. Ea însă n-a vrut să mai plece de-aici, prea mult o plimbaseră de la o școală la alta, prea mult se chinuise cu naveta asta între școli, prea tare au umilit-o în anii din urmă. Și-a dat titulatura și a rămas la acest liceu aproape 30 de ani, până acum, când a ieșit la pensie. A fost ca un refugiu într-o oază de liniște și normalitate, după ce a simțit pe pielea ei cinismul sistemului. N-a avut niciodată relații sus puse, n-a cerut niciodată vreun privilegiu, n-a vrut decât să-și găsească o școală decentă, la care să poată preda. Și iată că, după șase ani de chin, și-a găsit liniștea. În urmă cu câteva luni, a fost invitată la agapa unei generații care a terminat liceul acum 25 de ani. Era o clasă la care ea fusese dirigintă. Majoritatea erau medici veterinari, unii dintre ei cu cabinete private prin Europa. I-au dăruit un buchet uriaș de flori și o felicitare pe care i-au scris doar atât: "Vă iubim, sunteți mereu în sufletele noastre!". În schimb, pentru toate cele scrise mai sus, dar și multe, foarte multe altele, statul român îi oferă Antoninei Rizea o pensie de 1200 de lei. Și asta, în vreme ce mai marii de astăzi își împart cu nerușinare așa numitele pensii speciale, după o viață de huzur.
Un epilog fericit
"Cum vă spuneam, m-am pregătit din timp pentru anii ăștia. N-am vrut să-mi plâng de milă cu pensia asta mizerabilă și să trăiesc din amintiri. Pentru mine, acum începe o altă viață". Așa i-a învățat și pe elevii ei, să treacă peste hopurile vieții cu demnitate. A visat dintotdeauna să aibă un magazin al ei, cu mici obiecte de artă. Iubește pictura, muzica, arhitectura, teatrul, filmul, adică tot ce poate fi mai frumos. A vrut cândva să vadă Italia, să savureze pe îndelete minunățiile ei. În 2009, s-a înscris la un curs intensiv de limba italiană, și după un an, o vorbea impecabil. A văzut apoi un anunț, în care se oferea o bursă, chiar în Italia. Și-a luat inima în dinți și a mers să întrebe: "O studentă ceva mai tomnatică primiți?". A obținut bursa, reușind să plece în vacanța de vară și să vadă o bună parte din tot ce-a visat. La întoarcere, s-a hotărât să învețe cum se lucrează în mozaic. Văzuse în Italia un magazin superb, cu obiecte învelite în bucăți mici de ceramică colorată. Era magazinul pe care și-l dorea. S-a înscris la un curs de mozaic, organizat de o asociație nonprofit, pentru sprijinul femeilor rămase fără serviciu. Ea era în ultimii doi ani de școală. După ore, mergea în fiecare zi direct acolo. În câteva luni, devenise expertă, lucra deja mai frumos decât instructorii de la care învățase. Și-a făcut apoi un mic atelier acasă, în colțul unei camere, și a început să lucreze de una singură. Căni, cești, glastre, suporturi de lumânări, din ce în ce mai frumoase. Le-a făcut fotografii și le-a postat pe facebook, doar așa, să ceară niște păreri. S-au năpustit zeci de mesaje pline de admirație și uimire, multe din ele chiar de la foști elevi, și au apărut și primii cumpărători. A început să viziteze magazine de artă, antichități, sau de bijuterii handmade. A mai făcut un curs de accesorii și bijuterii, și-apoi, încă unul de design vestimentar, ambele trecute cu brio. În paralel, a reușit să-și deschidă o firmă, iar zilele astea, a început să umble după un mic spațiu de închiriat. Acum, de când e proaspătă pensionară, s-a apucat intens de lucru. Cât e ziua de lungă, stă în atelier și migălește la obiectele ei din mozaic sau la bijuteriile ei inedite, sau la croiala unor rochii cum doar în revistele de modă mai vezi. Muncește neîncetat, pe acorduri de Mozart sau Beethoven, la fel cum lucra la matematică, plutind parcă dincolo de viața de zi cu zi. Doar așa mai poate uita că e o simplă pensionară, visând mai departe la micuțul ei magazin.