O "piatră" împotriva uitării - Muzeul mineritului din Bucium-Poieni

- Chiar dacă n-au nici prezent, nici viitor, moţii din Apuseni îşi prăznuiesc rădăcinile -

La ceasul amiezii, doar cerul şi pădurea sunt stăpâni pe centrul satului. Arşiţa mij­lo­cu­lui de august a alungat oamenii. Mai că-mi vine a crede că am bătut degeaba dru­mul pâ­nă-aici, că sărbătoarea anunţată nu se va prea bucura de suc­ces. Nu-i nimic, îmi spun, nu-i nimic! Mă voi bucu­ra, oricum, de fiecare clipă, pentru că, nu-i aşa?, Apu­senii sunt ei în­şişi o sărbătoare fără egal! Mă trag şi eu la umbră o jumătate de oră, iar la întoarcere, nu mai re­cu­nosc locul. Maşini din toate col­ţurile ţării şi oa­meni, oameni mulţi, adunaţi în grupuri vesele şi po­ves­ti­toa­re, umplu mica piaţetă din faţa căminului cultural. Se îm­brăţişează şi râd, poves­tesc. Sunt veniţi din toată ţara aici, la Bu­cium-Poieni, un sat din Mun­ţii Apuseni, "gard în gard" cu Ro­şia Montană. Cei mai mulţi sunt localnici ple­caţi în lume, întorşi să-şi cinstească rădăcinile şi is­toria, găzduite cu cinste în încă­perile Muzeului Buciumanilor, a cărui inaugurare se întâmplă azi.
Înlăuntrul căminului cultural, nici loc de aşezat nu se mai găseş­te, nici aer de respirat. Sala e arhi­plină. Când, din­tr-un colţ, se aud sunetele oarecum nedesluşite ale unui cântec. Rumoarea încetează brusc, şi toată lu­mea intonează, cu mic, cu mare, Imnul Minerilor. "În mi­nă, "Dumnezeu cu noi!",/ Afară - grijă şi nevoi.../ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-aşa e viaţa de miner". Fii ai locului, oaspeţi, turişti cântă din suflet un imn trăit şi durut, altul decât cel al României. Un imn al unei ţări mai mici, dar vechi de când lumea: Ţara Moţilor. Apoi, timp de peste trei ore, nimeni nu se ridică de pe scaun, ascultând, cu lacrimi în ochi, spusele invitaţilor care urcă pe scenă: ingineri mineri, arheologi, istorici, profesori univer­sitari, oficialităţi.

"Deasupra noastră n-avem cer, c-aşa-i viaţa de miner"

Nicolae, cel mai mare din cei patru fraţi Ţandrău. Tatăl lor, buciuman, s-a stins la doar 61 de ani, de silicoză, după ce lucrase mai bine de 30 de ani în subteran. "Să ştiu că umblu în opinci tătă viaţa, da' tot îmi trimit feciorii la şcoală, să nu mai aibă de-ndu­rat ce-am îndurat eu!", obişnuia să spună. Şi au plecat feciorii la şcoală, la oraş. Nu l-au făcut de ruşine. Şi-au făcut rost bun şi frumos, familii aşe­zate. Dar n-au uitat să se întoarcă în satul copilăriei, pentru a-i da înapoi, după puteri, câte ceva ce ei înşişi primiseră odinioară. "Când eram copii şi mergeam cu vitele la păscut, ne mai abăteam uneori prin gurile de mină din deal. Nu intram afund, dar nu pentru că ne-ar fi fost teamă, ci pentru că ai noştri ne dăduseră în grijă vacile, de care trebuia să băgăm de seamă. Dar era ceva ce ne chema, cum­va, de fiecare dată, acolo, lângă mină. Când am crescut şi am mers la şcoală, pe măsură ce trecea tim­pul, am înţeles şi ce anume: exact ceea ce ne adu­ce şi acum acasă - rădăcinile, fără de care umblatul prin lume rămâne fără rost". Nicolae Ţandrău vor­beşte calm, fără grabă, cu ceva de dascăl în tonul vocii, deşi nu asta i-a fost profesia. A lucrat mai bine de 40 de ani în domeniul minier, ajungând, ca di­rec­tor, să aibă la un moment dat, în subordine, peste 3500 de oameni, neuitând vreo clipă să-şi ajute satul natal şi comunitatea de acasă.
"La distanţă de doar şapte ani, în 1975 şi 1982, Valea Negrilesei, de-a lungul căreia se-ntinde satul nos­tru, a ieşit din matcă, provocând inundaţii cum­plite. Mica piaţă din faţa actualului cămin cultural şi din imediata apropiere a bisericii ortodoxe a fost distrusă, ceea ce buciumanii, dar nu numai ei, au resimţit-o ca pe o durere de nevindecat. Asta, pentru că aici, din străvechime, avea loc târgul duminical, la care se adunau moţi din Bucium, Lupşa, Mogoş, din toată Ţara Moţilor să-şi vân­dă produsele ali­men­­tare din gos­podărie sau animalele ce le priso­seau. Tot aici se co­mer­cia­liza, în­tr-o vreme, aurul, pe care câţiva oa­meni mai înstăriţi, veniţi de la oraş, că­rora toţi le spuneau «evrei», îl cumpărau de la băieşi, la un preţ mai mic decât cel oferit de băncile vremii".
Prin 1984, câţiva lo­calnici inimoşi, în frunte cu Petru Colda, Eugen Crâsnic şi Mir­cea Popa, şi-au dorit să refacă albia râului în acea zonă, iar de cealaltă parte a apei, să ridice o clădire ce ar fi urmat să adă­pos­teas­că un magazin sătesc. "Mi-au solicitat aju­torul şi n-am stat pe gânduri. Au fost foarte mulţi oameni care s-au implicat. Am gândit clădirea în aşa fel, încât să poată adăposti, la un moment dat, şi o colecţie muzeală, dedicată mineritului din zonă. Am apucat să ridicăm clădirea până la primul nivel, când a venit Revoluţia din Decembrie 1989. Atunci, lucrurile s-au strâmbat rău de tot...", povesteşte in­ginerul Ţandrău, şi pro­iectul a fost abandonat pentru 25 de ani.
"Clădirea se distru­se­se în mare parte, arhi­tecţii clujeni chiar ne-au sfătuit s-o demolăm. Mă durea sufletul şi n-am fost de acord. Atunci, în 2010, am înfiinţat Asociaţia «Ba­ia Domnilor», în care am cooptat oameni de-ai locului, cu posibilităţi fi­nanciare, ca să facem to­tul cum trebuie şi să adu­cem construcţia la stadiul de acum", spune Nicolae Ţandrău. În patru dintre încăperile de la parter es­te amenajat mu­zeul, de­dicat, în mare par­te, mi­ne­­ritului, dar şi tradiţiilor zonei. O alta va aparţine unui centru de informare turistică, ame­najat de Pri­măria Co­mu­nei Bu­cium, iar la etaj îşi vor gă­si loc biroul Aso­ciaţiei "Baia Domnilor", o bi­bliotecă şi încă o ca­meră de expunere pentru obiecte pe care mulţi s-au oferit deja să le doneze.

Cuibul de viespi

În imediata apropiere a clădirii, au fost amenajate reproducerile a trei guri de mină, dar şi un şteamp în mărime naturală. "Ţac, ţac, ţac". Ciocanele cele mari, de lemn, lovesc încet şi ritmic bolovani de mi­nereu imaginari, din care se va fi ales cândva praful de aur. Apa, lăsată să curgă printr-un artificiu ingi­ne­resc, face să se învârtă roata cea mare a şteam­pului, iar toată mulţimea aceea de oameni se adună iute, iute, ca să vadă minunea. Nu e vorba de o sim­plă metaforă. În comparaţie cu viaţa de astăzi a aşezării, trecutul pare un vis frumos. Bucium-Poieni e un loc la fel de ameninţat ca şi Roşia, o ameninţare ce poartă numele "Gabriel Resources/Roşia Mon­tană Gold Corporation" şi care înseamnă minerit cu cianuri. Pentru oricine vine din afară, e greu de înţe­les cu adevărat ce se întâmplă. Bag băţul în cuibul cu viespi, cum spune vorba românească, chiar dacă voi afla lucruri ce s-ar putea să doară cu mult mai rău decât înţepătura insectelor. Nicolae Ţandrău nu e un novice, ci un specialist cu mai bine de jumătate de viaţă petrecută în domeniul mineritului.
"În orice perioadă istorică în care munca în mină a fost sistată, prin catastrofe naturale sau mă­suri politice, zona a fost văduvită de vlagă, pentru că toţi bărbaţii viguroşi, care ar fi putut şi ar fi tre­buit să-şi întreţină familiile, plecau în alte zone, ca să-şi poată asigura traiul de zi cu zi. Ultima astfel de catastrofă s-a produs în anul 2006, când s-a decis în­chiderea tuturor minelor. Acum, toată zona e plină doar de văduve şi de pensionari, satele sunt în moarte clinică, iar tineretul care a mai rămas e in­su­­ficient pentru o viaţă activă, vizibilă în comu­nitate", spune Ţandrău. "Trist e că zăcământul încă există şi chiar e foarte bogat, ar putea asigura surse de trai multor oameni din zonă, dar concepţia asu­pra extragerii şi prelucrării acestuia a fost conta­mi­nată de cianuri. Pe vremuri, în zona asta, băr­ba­ţii munceau în mină, iar femeile îşi creş­teau co­piii, poate de aceea mulţi au ajuns, profesional vor­bind, foarte de­par­te.Azi, aleg străi­nă­tatea. Cum să pleci, să-ţi laşi co­piii în grija te miri cui? Cei ple­caţi la lucru în stră­inătate ar face bine să se gân­dească la asta şi să se în­toarcă în ţară. Dar trebuie să găsească singuri motivaţia de a se întoarce: dacă nu te cheamă rădăcinile, înseamnă că eşti bun de dus".
Târziu de tot, ma­­nifestările iau sfâr­şit. Buciumenii au pus o piatră împotriva ui­tă­rii: Muzeul. Ziua plea­că, pe furiş, la cul­ca­re, lăsând în loc în­tu­ne­ricul spuzit cu stele. Aurul lor e luat din minele ceru­lui: "Dea­supra noas­tră n-avem cer,/ C-aşa e viaţa de miner...".