La ceasul amiezii, doar cerul și pădurea sunt stăpâni pe centrul satului. Arșița mijlocului de august a alungat oamenii. Mai că-mi vine a crede că am bătut degeaba drumul până-aici, că sărbătoarea anunțată nu se va prea bucura de succes. Nu-i nimic, îmi spun, nu-i nimic! Mă voi bucura, oricum, de fiecare clipă, pentru că, nu-i așa?, Apusenii sunt ei înșiși o sărbătoare fără egal! Mă trag și eu la umbră o jumătate de oră, iar la întoarcere, nu mai recunosc locul. Mașini din toate colțurile țării și oameni, oameni mulți, adunați în grupuri vesele și povestitoare, umplu mica piațetă din fața căminului cultural. Se îmbrățișează și râd, povestesc. Sunt veniți din toată țara aici, la Bucium-Poieni, un sat din Munții Apuseni, "gard în gard" cu Roșia Montană. Cei mai mulți sunt localnici plecați în lume, întorși să-și cinstească rădăcinile și istoria, găzduite cu cinste în încăperile Muzeului Buciumanilor, a cărui inaugurare se întâmplă azi.
Înlăuntrul căminului cultural, nici loc de așezat nu se mai găsește, nici aer de respirat. Sala e arhiplină. Când, dintr-un colț, se aud sunetele oarecum nedeslușite ale unui cântec. Rumoarea încetează brusc, și toată lumea intonează, cu mic, cu mare, Imnul Minerilor. "În mină, "Dumnezeu cu noi!",/ Afară - grijă și nevoi.../ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner". Fii ai locului, oaspeți, turiști cântă din suflet un imn trăit și durut, altul decât cel al României. Un imn al unei țări mai mici, dar vechi de când lumea: Țara Moților. Apoi, timp de peste trei ore, nimeni nu se ridică de pe scaun, ascultând, cu lacrimi în ochi, spusele invitaților care urcă pe scenă: ingineri mineri, arheologi, istorici, profesori universitari, oficialități.
"Deasupra noastră n-avem cer, c-așa-i viața de miner"
Nicolae, cel mai mare din cei patru frați Țandrău. Tatăl lor, buciuman, s-a stins la doar 61 de ani, de silicoză, după ce lucrase mai bine de 30 de ani în subteran. "Să știu că umblu în opinci tătă viața, da' tot îmi trimit feciorii la școală, să nu mai aibă de-ndurat ce-am îndurat eu!", obișnuia să spună. Și au plecat feciorii la școală, la oraș. Nu l-au făcut de rușine. Și-au făcut rost bun și frumos, familii așezate. Dar n-au uitat să se întoarcă în satul copilăriei, pentru a-i da înapoi, după puteri, câte ceva ce ei înșiși primiseră odinioară. "Când eram copii și mergeam cu vitele la păscut, ne mai abăteam uneori prin gurile de mină din deal. Nu intram afund, dar nu pentru că ne-ar fi fost teamă, ci pentru că ai noștri ne dăduseră în grijă vacile, de care trebuia să băgăm de seamă. Dar era ceva ce ne chema, cumva, de fiecare dată, acolo, lângă mină. Când am crescut și am mers la școală, pe măsură ce trecea timpul, am înțeles și ce anume: exact ceea ce ne aduce și acum acasă - rădăcinile, fără de care umblatul prin lume rămâne fără rost". Nicolae Țandrău vorbește calm, fără grabă, cu ceva de dascăl în tonul vocii, deși nu asta i-a fost profesia. A lucrat mai bine de 40 de ani în domeniul minier, ajungând, ca director, să aibă la un moment dat, în subordine, peste 3500 de oameni, neuitând vreo clipă să-și ajute satul natal și comunitatea de acasă.
"La distanță de doar șapte ani, în 1975 și 1982, Valea Negrilesei, de-a lungul căreia se-ntinde satul nostru, a ieșit din matcă, provocând inundații cumplite. Mica piață din fața actualului cămin cultural și din imediata apropiere a bisericii ortodoxe a fost distrusă, ceea ce buciumanii, dar nu numai ei, au resimțit-o ca pe o durere de nevindecat. Asta, pentru că aici, din străvechime, avea loc târgul duminical, la care se adunau moți din Bucium, Lupșa, Mogoș, din toată Țara Moților să-și vândă produsele alimentare din gospodărie sau animalele ce le prisoseau. Tot aici se comercializa, într-o vreme, aurul, pe care câțiva oameni mai înstăriți, veniți de la oraș, cărora toți le spuneau «evrei», îl cumpărau de la băieși, la un preț mai mic decât cel oferit de băncile vremii".
Prin 1984, câțiva localnici inimoși, în frunte cu Petru Colda, Eugen Crâsnic și Mircea Popa, și-au dorit să refacă albia râului în acea zonă, iar de cealaltă parte a apei, să ridice o clădire ce ar fi urmat să adăpostească un magazin sătesc. "Mi-au solicitat ajutorul și n-am stat pe gânduri. Au fost foarte mulți oameni care s-au implicat. Am gândit clădirea în așa fel, încât să poată adăposti, la un moment dat, și o colecție muzeală, dedicată mineritului din zonă. Am apucat să ridicăm clădirea până la primul nivel, când a venit Revoluția din Decembrie 1989. Atunci, lucrurile s-au strâmbat rău de tot...", povestește inginerul Țandrău, și proiectul a fost abandonat pentru 25 de ani.
"Clădirea se distrusese în mare parte, arhitecții clujeni chiar ne-au sfătuit s-o demolăm. Mă durea sufletul și n-am fost de acord. Atunci, în 2010, am înființat Asociația «Baia Domnilor», în care am cooptat oameni de-ai locului, cu posibilități financiare, ca să facem totul cum trebuie și să aducem construcția la stadiul de acum", spune Nicolae Țandrău. În patru dintre încăperile de la parter este amenajat muzeul, dedicat, în mare parte, mineritului, dar și tradițiilor zonei. O alta va aparține unui centru de informare turistică, amenajat de Primăria Comunei Bucium, iar la etaj își vor găsi loc biroul Asociației "Baia Domnilor", o bibliotecă și încă o cameră de expunere pentru obiecte pe care mulți s-au oferit deja să le doneze.
Cuibul de viespi
În imediata apropiere a clădirii, au fost amenajate reproducerile a trei guri de mină, dar și un șteamp în mărime naturală. "Țac, țac, țac". Ciocanele cele mari, de lemn, lovesc încet și ritmic bolovani de minereu imaginari, din care se va fi ales cândva praful de aur. Apa, lăsată să curgă printr-un artificiu ingineresc, face să se învârtă roata cea mare a șteampului, iar toată mulțimea aceea de oameni se adună iute, iute, ca să vadă minunea. Nu e vorba de o simplă metaforă. În comparație cu viața de astăzi a așezării, trecutul pare un vis frumos. Bucium-Poieni e un loc la fel de amenințat ca și Roșia, o amenințare ce poartă numele "Gabriel Resources/Roșia Montană Gold Corporation" și care înseamnă minerit cu cianuri. Pentru oricine vine din afară, e greu de înțeles cu adevărat ce se întâmplă. Bag bățul în cuibul cu viespi, cum spune vorba românească, chiar dacă voi afla lucruri ce s-ar putea să doară cu mult mai rău decât înțepătura insectelor. Nicolae Țandrău nu e un novice, ci un specialist cu mai bine de jumătate de viață petrecută în domeniul mineritului.
"În orice perioadă istorică în care munca în mină a fost sistată, prin catastrofe naturale sau măsuri politice, zona a fost văduvită de vlagă, pentru că toți bărbații viguroși, care ar fi putut și ar fi trebuit să-și întrețină familiile, plecau în alte zone, ca să-și poată asigura traiul de zi cu zi. Ultima astfel de catastrofă s-a produs în anul 2006, când s-a decis închiderea tuturor minelor. Acum, toată zona e plină doar de văduve și de pensionari, satele sunt în moarte clinică, iar tineretul care a mai rămas e insuficient pentru o viață activă, vizibilă în comunitate", spune Țandrău. "Trist e că zăcământul încă există și chiar e foarte bogat, ar putea asigura surse de trai multor oameni din zonă, dar concepția asupra extragerii și prelucrării acestuia a fost contaminată de cianuri. Pe vremuri, în zona asta, bărbații munceau în mină, iar femeile își creșteau copiii, poate de aceea mulți au ajuns, profesional vorbind, foarte departe. Azi, aleg străinătatea. Cum să pleci, să-ți lași copiii în grija te miri cui? Cei plecați la lucru în străinătate ar face bine să se gândească la asta și să se întoarcă în țară. Dar trebuie să găsească singuri motivația de a se întoarce: dacă nu te cheamă rădăcinile, înseamnă că ești bun de dus".
Târziu de tot, manifestările iau sfârșit. Buciumenii au pus o piatră împotriva uitării: Muzeul. Ziua pleacă, pe furiș, la culcare, lăsând în loc întunericul spuzit cu stele. Aurul lor e luat din minele cerului: "Deasupra noastră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner...".