O "piatră" împotriva uitării - Muzeul mineritului din Bucium-Poieni

Camelia Starcescu
- Chiar dacă n-au nici prezent, nici viitor, moții din Apuseni își prăznuiesc rădăcinile -

La ceasul amiezii, doar cerul și pădurea sunt stăpâni pe centrul satului. Arșița mij­lo­cu­lui de august a alungat oamenii. Mai că-mi vine a crede că am bătut degeaba dru­mul pâ­nă-aici, că sărbătoarea anunțată nu se va prea bucura de suc­ces. Nu-i nimic, îmi spun, nu-i nimic! Mă voi bucu­ra, oricum, de fiecare clipă, pentru că, nu-i așa?, Apu­senii sunt ei în­șiși o sărbătoare fără egal! Mă trag și eu la umbră o jumătate de oră, iar la întoarcere, nu mai re­cu­nosc locul. Mașini din toate col­țurile țării și oa­meni, oameni mulți, adunați în grupuri vesele și po­ves­ti­toa­re, umplu mica piațetă din fața căminului cultural. Se îm­brățișează și râd, poves­tesc. Sunt veniți din toată țara aici, la Bu­cium-Poieni, un sat din Mun­ții Apuseni, "gard în gard" cu Ro­șia Montană. Cei mai mulți sunt localnici ple­cați în lume, întorși să-și cinstească rădăcinile și is­toria, găzduite cu cinste în încă­perile Muzeului Buciumanilor, a cărui inaugurare se întâmplă azi.
Înlăuntrul căminului cultural, nici loc de așezat nu se mai găseș­te, nici aer de respirat. Sala e arhi­plină. Când, din­tr-un colț, se aud sunetele oarecum nedeslușite ale unui cântec. Rumoarea încetează brusc, și toată lu­mea intonează, cu mic, cu mare, Imnul Minerilor. "În mi­nă, "Dumnezeu cu noi!",/ Afară - grijă și nevoi.../ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner". Fii ai locului, oaspeți, turiști cântă din suflet un imn trăit și durut, altul decât cel al României. Un imn al unei țări mai mici, dar vechi de când lumea: Țara Moților. Apoi, timp de peste trei ore, nimeni nu se ridică de pe scaun, ascultând, cu lacrimi în ochi, spusele invitaților care urcă pe scenă: ingineri mineri, arheologi, istorici, profesori univer­sitari, oficialități.

"Deasupra noastră n-avem cer, c-așa-i viața de miner"

Nicolae, cel mai mare din cei patru frați Țandrău. Tatăl lor, buciuman, s-a stins la doar 61 de ani, de silicoză, după ce lucrase mai bine de 30 de ani în subteran. "Să știu că umblu în opinci tătă viața, da' tot îmi trimit feciorii la școală, să nu mai aibă de-ndu­rat ce-am îndurat eu!", obișnuia să spună. Și au plecat feciorii la școală, la oraș. Nu l-au făcut de rușine. Și-au făcut rost bun și frumos, familii așe­zate. Dar n-au uitat să se întoarcă în satul copilăriei, pentru a-i da înapoi, după puteri, câte ceva ce ei înșiși primiseră odinioară. "Când eram copii și mergeam cu vitele la păscut, ne mai abăteam uneori prin gurile de mină din deal. Nu intram afund, dar nu pentru că ne-ar fi fost teamă, ci pentru că ai noștri ne dăduseră în grijă vacile, de care trebuia să băgăm de seamă. Dar era ceva ce ne chema, cum­va, de fiecare dată, acolo, lângă mină. Când am crescut și am mers la școală, pe măsură ce trecea tim­pul, am înțeles și ce anume: exact ceea ce ne adu­ce și acum acasă - rădăcinile, fără de care umblatul prin lume rămâne fără rost". Nicolae Țandrău vor­bește calm, fără grabă, cu ceva de dascăl în tonul vocii, deși nu asta i-a fost profesia. A lucrat mai bine de 40 de ani în domeniul minier, ajungând, ca di­rec­tor, să aibă la un moment dat, în subordine, peste 3500 de oameni, neuitând vreo clipă să-și ajute satul natal și comunitatea de acasă.
"La distanță de doar șapte ani, în 1975 și 1982, Valea Negrilesei, de-a lungul căreia se-ntinde satul nos­tru, a ieșit din matcă, provocând inundații cum­plite. Mica piață din fața actualului cămin cultural și din imediata apropiere a bisericii ortodoxe a fost distrusă, ceea ce buciumanii, dar nu numai ei, au resimțit-o ca pe o durere de nevindecat. Asta, pentru că aici, din străvechime, avea loc târgul duminical, la care se adunau moți din Bucium, Lupșa, Mogoș, din toată Țara Moților să-și vân­dă produsele ali­men­­tare din gos­podărie sau animalele ce le priso­seau. Tot aici se co­mer­cia­liza, în­tr-o vreme, aurul, pe care câțiva oa­meni mai înstăriți, veniți de la oraș, că­rora toți le spuneau «evrei», îl cumpărau de la băieși, la un preț mai mic decât cel oferit de băncile vremii".
Prin 1984, câțiva lo­calnici inimoși, în frunte cu Petru Colda, Eugen Crâsnic și Mir­cea Popa, și-au dorit să refacă albia râului în acea zonă, iar de cealaltă parte a apei, să ridice o clădire ce ar fi urmat să adă­pos­teas­că un magazin sătesc. "Mi-au solicitat aju­torul și n-am stat pe gânduri. Au fost foarte mulți oameni care s-au implicat. Am gândit clădirea în așa fel, încât să poată adăposti, la un moment dat, și o colecție muzeală, dedicată mineritului din zonă. Am apucat să ridicăm clădirea până la primul nivel, când a venit Revoluția din Decembrie 1989. Atunci, lucrurile s-au strâmbat rău de tot...", povestește in­ginerul Țandrău, și pro­iectul a fost abandonat pentru 25 de ani.
"Clădirea se distru­se­se în mare parte, arhi­tecții clujeni chiar ne-au sfătuit s-o demolăm. Mă durea sufletul și n-am fost de acord. Atunci, în 2010, am înființat Asociația «Ba­ia Domnilor», în care am cooptat oameni de-ai locului, cu posibilități fi­nanciare, ca să facem to­tul cum trebuie și să adu­cem construcția la stadiul de acum", spune Nicolae Țandrău. În patru dintre încăperile de la parter es­te amenajat mu­zeul, de­dicat, în mare par­te, mi­ne­­ritului, dar și tradițiilor zonei. O alta va aparține unui centru de informare turistică, ame­najat de Pri­măria Co­mu­nei Bu­cium, iar la etaj își vor gă­si loc biroul Aso­ciației "Baia Domnilor", o bi­bliotecă și încă o ca­meră de expunere pentru obiecte pe care mulți s-au oferit deja să le doneze.

Cuibul de viespi

În imediata apropiere a clădirii, au fost amenajate reproducerile a trei guri de mină, dar și un șteamp în mărime naturală. "Țac, țac, țac". Ciocanele cele mari, de lemn, lovesc încet și ritmic bolovani de mi­nereu imaginari, din care se va fi ales cândva praful de aur. Apa, lăsată să curgă printr-un artificiu ingi­ne­resc, face să se învârtă roata cea mare a șteam­pului, iar toată mulțimea aceea de oameni se adună iute, iute, ca să vadă minunea. Nu e vorba de o sim­plă metaforă. În comparație cu viața de astăzi a așezării, trecutul pare un vis frumos. Bucium-Poieni e un loc la fel de amenințat ca și Roșia, o amenințare ce poartă numele "Gabriel Resources/Roșia Mon­tană Gold Corporation" și care înseamnă minerit cu cianuri. Pentru oricine vine din afară, e greu de înțe­les cu adevărat ce se întâmplă. Bag bățul în cuibul cu viespi, cum spune vorba românească, chiar dacă voi afla lucruri ce s-ar putea să doară cu mult mai rău decât înțepătura insectelor. Nicolae Țandrău nu e un novice, ci un specialist cu mai bine de jumătate de viață petrecută în domeniul mineritului.
"În orice perioadă istorică în care munca în mină a fost sistată, prin catastrofe naturale sau mă­suri politice, zona a fost văduvită de vlagă, pentru că toți bărbații viguroși, care ar fi putut și ar fi tre­buit să-și întrețină familiile, plecau în alte zone, ca să-și poată asigura traiul de zi cu zi. Ultima astfel de catastrofă s-a produs în anul 2006, când s-a decis în­chiderea tuturor minelor. Acum, toată zona e plină doar de văduve și de pensionari, satele sunt în moarte clinică, iar tineretul care a mai rămas e in­su­­ficient pentru o viață activă, vizibilă în comu­nitate", spune Țandrău. "Trist e că zăcământul încă există și chiar e foarte bogat, ar putea asigura surse de trai multor oameni din zonă, dar concepția asu­pra extragerii și prelucrării acestuia a fost conta­mi­nată de cianuri. Pe vremuri, în zona asta, băr­ba­ții munceau în mină, iar femeile își creș­teau co­piii, poate de aceea mulți au ajuns, profesional vor­bind, foarte de­par­te. Azi, aleg străi­nă­tatea. Cum să pleci, să-ți lași co­piii în grija te miri cui? Cei ple­cați la lucru în stră­inătate ar face bine să se gân­dească la asta și să se în­toarcă în țară. Dar trebuie să găsească singuri motivația de a se întoarce: dacă nu te cheamă rădăcinile, înseamnă că ești bun de dus".
Târziu de tot, ma­­nifestările iau sfâr­șit. Buciumenii au pus o piatră împotriva ui­tă­rii: Muzeul. Ziua plea­că, pe furiș, la cul­ca­re, lăsând în loc în­tu­ne­ricul spuzit cu stele. Aurul lor e luat din minele ceru­lui: "Dea­supra noas­tră n-avem cer,/ C-așa e viața de miner...".