România la vârf - Cramele Recaş

- Tezaur viticol al şvabilor bănăţeni, Cramele Recaş sunt astăzi campionul absolut al vinurilor româneşti. Reţeta succesului: o echipă "de aur", o muncă tita­nică şi o viţă-de-vie care răspunde la mângâieri -

Răpire în Rai

Era în 1996. Arma de vânătoare s-a descărcat scurt şi imediat, Gheorghe Iova, pe atunci directorul Cramelor Recaş, a simţit o fierbinţeală ciudată în stomac. "Deci, sfârşitul poate să arate şi aşa: un stupid accident de vân­ătoare...", şi-a spus, mirat că din rană nu îi curge sânge, dar con­şti­ent că focul care îi ardea măruntaiele făcea să i se scurgă viaţa, încetul cu încetul. Era ca într-un vis din care l-a trezit strigătul şoferului: "Repede, la Timişoara!". L-a urcat în maşina Aro şi competiţia cu moartea a început. Au intrat mai întâi în Recaş şi s-au oprit în faţa casei. Să schimbe ma­şina cu un Cielo mai rapid? Au ră­mas în Aro. Soţia lui Iova a sunat la spitalul din Ti­mişoara, rugând medicii să pregătească sala de ope­raţii. Au pornit în vi­te­ză ma­ximă. La intrarea în Timi­şoara, un tramvai deraiase. Traficul era blo­cat. Dacă ar fi luat maşi­na mică, acum erau pier­duţi. Au trecut cu Aro pes­te şinele de tramvai. Spitalul. Masa de operaţii. Luminile albe, orbitoare. Ul­timele cuvinte pe care le-a auzit Gheorghe Iova au fost ale medicului de gardă: "He­­moragie internă. A pierdut trei litri de sân­ge...". După care luminile din sala de operaţii s-au stins. Dar imediat s-a trezit zburând printr-un tunel de lumini şi mai intense. Un tub uriaş de ira­dieri orbi­­toare pe care îl parcurgea, ca aspirat de o forţă uria­şă. Brusc, a ajuns la capătul lui. A privit îm­pre­jur. Aerul strălucea precum aurul. Grădini nemai­întâl­nite se întindeau până în depărtare, popu­late de fiinţe diafane. Nu aveau fizionomie umană şi se deplasau într-o plutire uşoară. Sfinţi? Îngeri? Heru­vimi? Oricum, bucuria de a te afla cu ei, în acel tărâm, nu se putea compara cu nimic pământesc. El însuşi, Gheorghe Iova, devenise un sentiment, o stare: era o picătură de fericire, de beatitudine, ce plutea în acele peisaje de o frumuseţe stranie. Apoi a deschis ochii. Era din nou pe patul spitalului. Nu a putut spune decât "Mare eşti, Doamne!". Şi a înce­put să plângă. Vise? Delir? Doctorul care îl operase era lângă el şi l-a liniştit: "În curând, eu o să ies la pensie. În toată viaţă mea de medic am mai avut două cazuri ca dumneata, doi bolnavi care mi-au povestit exact aceleaşi lucruri, care au văzut exact ceea ce ai văzut şi dumneata. Bucură-te! Dum­nezeu a îngăduit să vezi Raiul!".
A fost momentul în care viaţa directorului Gheorghe Iova s-a schimbat total. Acum îşi amin­teşte cu lacrimi în ochi: "Deşi lucram la Recaş din 1983, acel accident a fost un moment de cotitură. Dumnezeu a îngăduit să văd Raiul şi asta a schim­bat totul în viaţa mea. A schimbat relaţia mea cu Dumnezeu, cu familia, cu oamenii şi cu munca mea. M-am întors către ortodoxie cu toate pute­rile mele. În fiecare du­minică merg la biserică, măcar o dată pe an merg la Muntele Athos şi sunt nelipsit de la în­tâlnirea cu Fecioara Maria de la Mânăstirea Polovragi. Mi-am ales un du­hov­nic şi, atât cât pot, ajut bi­sericile şi mânăstirile. Atunci am căpătat credinţă şi în­credere în Dumnezeu şi am în­ţeles că face multe lucruri pentru noi, trebuie doar să le vedem. Am înţeles atunci unde trebuie să ajungem şi către ce trebuie să tindem. Şi m-am gândit ca rostul meu omenesc să fie împli­nit cu o muncă în care să cred şi pe care să o fac cu drag".
De la fereastra directo­rului Iova se vede pod­goria Recaş, de peste o mie de hectare, perfect ali­niată. De aici porneşte cunos­cutul vin cu acelaşi nume, cea mai profitabilă afacere cu vinuri din Ro­mânia. Dar povestea acestei podgorii începe cu câteva sute de ani înainte...

Vinul împuşcat

Cea mai veche menţiune despre existenţa viilor din Recaş datează din 11 noiembrie 1447, într-un act care arată că Mihail de Ciorna, Banul Severinului, cumpără viile de la Ioan şi Ecaterina Magyar, pentru 32 de florini ungureşti de aur. Trei sute de ani mai târziu, la 1726, împinşi de foamete, sosesc în Banat pri­mii germani, cunos­cuţi la noi ca şvabi. Ei au colonizat în totalitate satul Re­caş, au preluat pod­go­riile şi, cu binecu­noscuta lor seriozitate şi perseverenţă le-au păstrat şi le-au dezvoltat. Cu timpul, satul a crescut, a deve­nit oraăşel, iar şvabii au dispărut aproape de tot. Iosif Steinhardt este unul dintre ultimii şvabi care mai locuiesc astăzi în Recaş. Un om vesel şi în pu­tere, la 75 de ani.
"Când eram eu copil", îşi aminteşte Iosif, "erau două-trei familii de români în Recaş. Restul, nemţi. Astăzi este exact invers. Din bătrâni ştiu că nemţii s-au oprit aici, tocmai in­teresaţi de aceste dealuri însorite. Au luat-o de la zero atunci: şi-au împăr­ţit podgoriile ca pe nişte grădini, fiecare cu bucata lui, au început să îşi facă case şi le-a mers bine. Eu am apucat acele podgo­rii. Viţa nu era pusă pe rânduri, cu sârmă, ca acum, era aşa, butuci din loc în loc şi se lega cu coa­jă de tei. Şi între rân­duri erau căpşuni, şi a­veau oamenii şi mulţi pomi fructiferi. Ţăranii veneau cu căruţele la vie. În timpul culesului, stor­ceau strugurii acolo, pe deal, şi se ajutau între ei, ca să meargă treaba mai repede. Aşa era pe atunci".
Au fost câteva gene­raţii de şvabi care au dus mai departe faima pod­goriilor de la Recaş, bu­curân­du-se de un trai liniştit şi îndestulat între dealurile Banatului. E ade­vărat că pentru ei, ziua de sărbătoare, în care se odihneau, era atunci când ploua, pen­tru că doar atunci nu ieşeau la lucru. Dar asta i-a făcut bogaţi, cu case mari, cu o biserică mândră, cu două fanfare în sat, cu balul recoltei în octombrie şi ierni în care bărbaţii jucau liniştiţi cărţi, în timp ce femeile lucrau de mână la lumina lămpilor cu gaz. Numai că în 1945, istoria avea să se schimbe şi să îi întoarcă la sărăcia de la care porniseră.
"Ruşii au venit în crama satului şi au tras cu pistoalele în butoaie, ca să bea vin", îşi aminteşte Iosif. "Toţi şvabii au fost deportaţi în Siberia. Eu şi sora mea eram copii, am scăpat, că ne-am ascuns la o mătuşă, însă părinţii noştri au fost luaţi. S-au întors după cinci ani: mama lucrase într-o mină de cărbuni în Donbas, iar tata, ca tâm­plar. În Recaş totul fusese naţiona­lizat, şi casele, şi podgoriile, aşa că ne-am descurcat cum am pu­tut. Şva­bii, atâţia câţi s-au mai în­tors, mun­ceau la viile lor, fără să aibă însă voie să ia un bob de stru­gure măcar. La zilele recoltei, venea câte un mi­li­­ţian la fiecare răspântie de dru­muri, nu cumva să luăm ceva... Dar nouă ne-a fost drag de pod­goriile astea şi, de multe ori, oamenii adu­ceau ei, de acasă, piatră vânătă ca să le trateze, numai ca să nu se piar­dă viile. Am lucrat de drag. Am lucrat cinstit".
Şi când, după revoluţia din 1989, şvabii ar fi putut să îşi recupereze averile şi pă­mân­tul şi să trăiască mai departe în vechile tradiţii, ei au ales să o ia de la zero şi au plecat în Germania. Iosif Stein­hardt a rămas. Se plimbă câteodată pe stră­duţele Recaşului şi îşi aminteşte unde locuia dogarul satului, unde se ţinea festivalul "Hänsel şi Gretel", sau de unde începea kervas-ul, sărbătoarea populară a şvabilor. Apoi bea o jumătate de pahar de vin roşu şi ia o lingură de miere. E secretul lon­gevităţii sale.

Băiatul din Salonta

Când a ajuns prima oară la podgoriile Recaş, în 1977, Gheorghe Iova nu ştia toată această istorie a lo­cului. El era doar un elev al liceului agricol din aşe­zarea bihoreană Salonta, venit în practică. Pe atunci, visul lui era să devină horticultor, dar fru­museţea dealurilor din jurul Recaşului îi amintea de dealurile copilăriei din satul bihorean Săldăbagiu Mic. Acolo prinsese el drag de agricultură, muncind alături de bunicii săi. I-a rămas în suflet Recaşul şi, câţiva ani mai târziu, când a terminat facultatea ca şef de promoţie, a ales fără să stea pe gânduri. "Dumnezeu a făcut în aşa fel încât am venit aici în 1983, cu soţia, şi împreună cu noi a venit şi Ionică Georgiu. De-asta nu se poate vorbi despre ce este aici, fără să îl amintesc şi pe el. El era şef la vini­ficaţie şi eu eram şef de fermă de vie. Tot ce am putut să facem pe atunci a fost să dăm vinuri la export, dar vrac, pentru că linie de îmbuteliere am avut abia în 1996. Nu ştia nimeni de Recaş, nu exista acest nume pe piaţa de vinuri. Practic, noi am plecat de nicăieri. Jidveiul, în 1959, aveau deja linie de îmbuteliere, erau corifeii... Şi mai erau şi Murfatlar, Cotnari... Noi am plecat mult mai de jos decât ei şi iată că am ajuns să fim la ora asta numărul unu în exportul de vin al României. 30-35% din vinul exportat din România e de la noi. Ceva mai târziu ne-am întâlnit şi cu Philip Cox şi l-am cooptat în echipă, a devenit acţionar încă din 1996, când s-a privatizat ferma de aici. El este en­glez şi s-a căsătorit cu o româncă. Aşa am devenit echipa de astăzi: eu ştiam viticultură, Ionică era şef de fermă şi Philip se ocupa de export. E meritul lui absolut că astăzi vindem în 25 de ţări ale lumii".

Trei, Doamne, şi toţi patru...

Dar cei trei muschetari ai vinului aveau nevoie de un d'Artagnan: nu poţi să faci vinuri bune fără să ai un oenolog bun, specialistul care are toată ştiin­ţa culesului, a fermentării şi amestecului de mus­turi. L-au ales pe Hartley Smithers, australian de origine, unul dintre cei mai buni creatori de vinuri din lume. "Din cele 12 mii de tone de stru­guri nu se culege niciun ciorchine până Hartley nu dă semnalul şi spune: «Acum e momentu!». Într-un an l-am contrazis şi i-am spus că nu înţeleg - merlotul avea destul zahăr ca să fie cules, conform oricărui manual. Şi el mi-a spus «Da, dar limba mea simte mult tanin verde în struguri şi ar fi o catastrofă». De-atunci nu l-am mai contrazis niciodată, am înţeles că, să faci un vin, nu e doar o ştiinţă, e o artă", spune domnul Iova.
Apoi, cei patru viteji de pe dealurile din Recaş au plecat împreună în Italia, la podgoria cu cele mai mari vânzări de răsaduri de vie din lume. După îndelungi degustări, au decis viitorul podgoriilor Recaş, care trebuiau refăcute: au ales soiurile nobile ce urmau să întinerească viile şi să le pună pe o nouă linie. Aşa s-au plantat aproape patru milioane de noi butuci de viţă-de-vie. "Atunci a fost un mo­ment de cotitură", îşi aminteşte directorul Iova. "În viticultura mondială sunt două curente: cel clasic, european, Franţa fiind purtătorul de stindard, şi cel al Lumii Noi, adică Chile, Africa de sud, Australia, California. Deosebirea dintre cele două curente este că cele europene merg mai mult pe vinurile de tip oxidativ, adică în contact cu oxigenul, de aici şi culoarea lor mai galbenă-aurie şi mai puţină fruc­tuozitate şi aromă primară de fruct, dar mai ample şi mai complexe. Cele din Lumea Nouă sunt foarte aromate şi fructuoase, îţi amintesc de strugurele din care provin. Noi am mers pe varianta din urmă şi se pare că am făcut o alegere bună".

Harta soarelui

Rezultatul echipei de la Recaş se poate vedea dintr-o singură ochire, a celor peste o mie de hectare de viţă-de-vie. Totul este aliniat perfect, întreţinut la milimetru, pe toată această suprafaţă uriaşă. Niciun butuc de viţă nu lipseşte, fiecare parcelă poar­tă o inscripţie cu soiul şi anul în care a fost plan­tată. Milioane de butuci de vie sunt tăiaţi, une­ori manual, pentru a lăsa un anumit număr de cior­chini, atât cât este nevoie pentru o producţie de ca­litate foarte bună. Unele rânduri sunt desfrunzite numai pe partea nordică, pentru a avea mai mult soare, de dimineaţă până seara. Şi totul se culege noaptea, când temperaturile sunt mai mici, pentru ca strugurii să îşi păstreze în felul ăsta aroma. Vechile soiuri ale şvabilor nu mai există, au fost înlocuite cu viţă nobilă, nu înainte ca bătrânii viti­cultori să-şi lase moştenire experienţa: "Adam Heuer era un bătrân care ştia ca în palmă toate dealurile as­tea", mărturiseşte directorul Iova. "El m-a plimbat pe aici şi îmi spunea: locul ăsta e bun pentru cabernet, dealul ăla e bun pentru fetească şi aşa mai departe. Mi-a dat, practic, o hartă amă­nunţită a întregului micro-climat, pe fiecare palmă de pământ, ceea ce ne-a ajutat enorm. Aşa ceva nu aveai cum să ştii decât din tradiţie şi din expe­rien­ţă de generaţii. În felul ăsta am ştiut fiecare soi unde e mai bine să fie plantat. Este moştenirea seriozităţii şi preciziei şvabilor, de care suntem foarte mândri şi bucuroşi".
Crama podgoriei este pe măsură: toată tehnologia este de ultimă oră, de la la­boratorul unde se fac ana­lize zilnice ale vinurilor păs­trate, şi până la depo­zitare şi îmbuteliere. Peste 30 de milioane de euro au fost investiţi în retehno­logi­zare...

Viitorul vinurilor şi România

Când credinţa în Dum­ne­zeu, tradiţia şi dragostea pentru viţa-de-vie se întâl­nesc, rezultatele sunt pe mă­sură. "Pentru un vin bun, ai nevoie de trei lucruri", spu­ne d-l Iova, "materie primă de calitate, adică struguri de soi, tehnologie - şi noi am cumpărat tot ce a fost mai bun pe piaţă, şi un oenolog care să îţi facă vinurile - şi noi îl avem pe Hartley. Am reuşit să întru­nim toate condiţiile astea".
În ultimii 15 de ani, vi­nu­­rile de la Recaş au luat peste 300 de medalii în com­­petiţiile internaţionale. Doar anul acesta au câştigat peste 40 de premii. Dintre toate distincţiile, echipa de aici este foarte mândră de premiul luat în 2011 la Paris:
"Am luat medalia de aur cu un vin alb, sec, «Solo Quinta». A fost o surpriză pentru toată lu­mea. Când au anunţat premiul, toţi participanţii au început să caute pe internet să vadă unde este România şi ce sunt Cramele Recaş. Practic, la acel moment, vinul nostru a fost cel mai bun din lume. A fost prima dată când un vin din Estul Europei primea o asemenea distincţie. Am fost mândri şi pentru România, nu doar pentru noi".
Şi motive de mândrie mai sunt. Revista Ameri­cană a Consumatorilor a desemnat vinul de Recaş pe locul şapte în preferinţele americanilor. Un vin obişnuit, "Schwaben Wine", care se găseşte pe toate rafturile magazinelor, la un preţ pentru toate buzu­narele, a luat medalia de aur la Bruxelles. Şi lista poate continua.
"Bucuria noastră", spune directorul Iova, "este că noi luăm aceste premii nu cu vinuri de colecţie, pe care după aceea oamenii nu le pot găsi în maga­zine, aşa cum fac de obicei producătorii. Noi luăm aceste premii cu vinuri care sunt la îndemâna ori­cui, se găsesc în magazine obişnuite. Secretul suc­ce­sului nostru? Un raport corect între calitate şi preţ. Şi dacă într-un an nu am avut struguri care să dea vinul la calitatea pe care oamenii o ştiau, nu am mai scos acel vin. În general, România este într-o creştere bună şi sănătoasă pe piaţa interna­ţio­nală de vinuri. Încă mai întâmpinăm câteodată neîncredere, dar suntem pe un drum bun. Românii au şansa să bea, acum, în România, vinuri foarte bune, produse chiar aici, acasă la noi. În Germa­nia, nemţii sunt atât de patrioţi, încât preferă să bea vinul lor, chiar dacă nu este de mare calitate. Ro­mâ­nii au şansa să bea vin românesc de calitate foar­te bună şi la preţuri foarte accesibile. Un vin din Noua Zeelandă costă 75 de euro sticla, şi nu este cu nimic mai bun decât ceea ce produc româ­nii, cu 8 euro sticla. Cu siguranţă, România va avea un cuvânt de spus în viitor, în lumea vinurilor."

Viţa îndrăgostită

Înainte de a pleca de la Cramele Recaş, unde în fiecare an vin peste 15 mii de curioşi să deguste vi­nurile, domnul Iova îmi face o ultimă mărturisire. "Când sunt supărat sau nervos, merg şi mă plimb în vie. Asta mă linişteşte imediat. Nu ştiu cum să explic, dar această plantă e capabilă de o prietenie extraordinară. E o fiinţă vie, e o fiinţă generoasă, care îţi dă înapoi însutit. Am pus şi pe terenuri terasate viţă, şi acum, cu seceta asta, am mers şi am udat acolo cu cisterna, că nu poţi să o laşi să sufere, să o vezi cum se chinuie. Dacă te ocupi de ea şi o îngrijeşti, vezi cum radiază de bucurie, cum străluceşte, vezi cum îţi întoarce afecţiunea şi îţi dă tot ce are mai bun, fără să ceară nimic în schimb. Astea sunt minunile lui Dumnezeu. Am avut şansa să muncesc ce îmi place şi să mă bucur de prietenia şi generozitatea unei plante extraordinare, viţa-de-vie. Şi când mă gândesc că din vinul ei, la Litur­ghie, se fac Sfintele Daruri, nu pot să nu fiu fericit că am avut acest privilegiu, de a face vinuri bune şi curate".