Răpire în Rai
Era în 1996. Arma de vânătoare s-a descărcat scurt și imediat, Gheorghe Iova, pe atunci directorul Cramelor Recaș, a simțit o fierbințeală ciudată în stomac. "Deci, sfârșitul poate să arate și așa: un stupid accident de vânătoare...", și-a spus, mirat că din rană nu îi curge sânge, dar conștient că focul care îi ardea măruntaiele făcea să i se scurgă viața, încetul cu încetul. Era ca într-un vis din care l-a trezit strigătul șoferului: "Repede, la Timișoara!". L-a urcat în mașina Aro și competiția cu moartea a început. Au intrat mai întâi în Recaș și s-au oprit în fața casei. Să schimbe mașina cu un Cielo mai rapid? Au rămas în Aro. Soția lui Iova a sunat la spitalul din Timișoara, rugând medicii să pregătească sala de operații. Au pornit în viteză maximă. La intrarea în Timișoara, un tramvai deraiase. Traficul era blocat. Dacă ar fi luat mașina mică, acum erau pierduți. Au trecut cu Aro peste șinele de tramvai. Spitalul. Masa de operații. Luminile albe, orbitoare. Ultimele cuvinte pe care le-a auzit Gheorghe Iova au fost ale medicului de gardă: "Hemoragie internă. A pierdut trei litri de sânge...". După care luminile din sala de operații s-au stins. Dar imediat s-a trezit zburând printr-un tunel de lumini și mai intense. Un tub uriaș de iradieri orbitoare pe care îl parcurgea, ca aspirat de o forță uriașă. Brusc, a ajuns la capătul lui. A privit împrejur. Aerul strălucea precum aurul. Grădini nemaiîntâlnite se întindeau până în depărtare, populate de ființe diafane. Nu aveau fizionomie umană și se deplasau într-o plutire ușoară. Sfinți? Îngeri? Heruvimi? Oricum, bucuria de a te afla cu ei, în acel tărâm, nu se putea compara cu nimic pământesc. El însuși, Gheorghe Iova, devenise un sentiment, o stare: era o picătură de fericire, de beatitudine, ce plutea în acele peisaje de o frumusețe stranie. Apoi a deschis ochii. Era din nou pe patul spitalului. Nu a putut spune decât "Mare ești, Doamne!". Și a început să plângă. Vise? Delir? Doctorul care îl operase era lângă el și l-a liniștit: "În curând, eu o să ies la pensie. În toată viață mea de medic am mai avut două cazuri ca dumneata, doi bolnavi care mi-au povestit exact aceleași lucruri, care au văzut exact ceea ce ai văzut și dumneata. Bucură-te! Dumnezeu a îngăduit să vezi Raiul!".
A fost momentul în care viața directorului Gheorghe Iova s-a schimbat total. Acum își amintește cu lacrimi în ochi: "Deși lucram la Recaș din 1983, acel accident a fost un moment de cotitură. Dumnezeu a îngăduit să văd Raiul și asta a schimbat totul în viața mea. A schimbat relația mea cu Dumnezeu, cu familia, cu oamenii și cu munca mea. M-am întors către ortodoxie cu toate puterile mele. În fiecare duminică merg la biserică, măcar o dată pe an merg la Muntele Athos și sunt nelipsit de la întâlnirea cu Fecioara Maria de la Mânăstirea Polovragi. Mi-am ales un duhovnic și, atât cât pot, ajut bisericile și mânăstirile. Atunci am căpătat credință și încredere în Dumnezeu și am înțeles că face multe lucruri pentru noi, trebuie doar să le vedem. Am înțeles atunci unde trebuie să ajungem și către ce trebuie să tindem. Și m-am gândit ca rostul meu omenesc să fie împlinit cu o muncă în care să cred și pe care să o fac cu drag".
De la fereastra directorului Iova se vede podgoria Recaș, de peste o mie de hectare, perfect aliniată. De aici pornește cunoscutul vin cu același nume, cea mai profitabilă afacere cu vinuri din România. Dar povestea acestei podgorii începe cu câteva sute de ani înainte...
Vinul împușcat
Cea mai veche mențiune despre existența viilor din Recaș datează din 11 noiembrie 1447, într-un act care arată că Mihail de Ciorna, Banul Severinului, cumpără viile de la Ioan și Ecaterina Magyar, pentru 32 de florini ungurești de aur. Trei sute de ani mai târziu, la 1726, împinși de foamete, sosesc în Banat primii germani, cunoscuți la noi ca șvabi. Ei au colonizat în totalitate satul Recaș, au preluat podgoriile și, cu binecunoscuta lor seriozitate și perseverență le-au păstrat și le-au dezvoltat. Cu timpul, satul a crescut, a devenit oraășel, iar șvabii au dispărut aproape de tot. Iosif Steinhardt este unul dintre ultimii șvabi care mai locuiesc astăzi în Recaș. Un om vesel și în putere, la 75 de ani.
"Când eram eu copil", își amintește Iosif, "erau două-trei familii de români în Recaș. Restul, nemți. Astăzi este exact invers. Din bătrâni știu că nemții s-au oprit aici, tocmai interesați de aceste dealuri însorite. Au luat-o de la zero atunci: și-au împărțit podgoriile ca pe niște grădini, fiecare cu bucata lui, au început să își facă case și le-a mers bine. Eu am apucat acele podgorii. Vița nu era pusă pe rânduri, cu sârmă, ca acum, era așa, butuci din loc în loc și se lega cu coajă de tei. Și între rânduri erau căpșuni, și aveau oamenii și mulți pomi fructiferi. Țăranii veneau cu căruțele la vie. În timpul culesului, storceau strugurii acolo, pe deal, și se ajutau între ei, ca să meargă treaba mai repede. Așa era pe atunci".
Au fost câteva generații de șvabi care au dus mai departe faima podgoriilor de la Recaș, bucurându-se de un trai liniștit și îndestulat între dealurile Banatului. E adevărat că pentru ei, ziua de sărbătoare, în care se odihneau, era atunci când ploua, pentru că doar atunci nu ieșeau la lucru. Dar asta i-a făcut bogați, cu case mari, cu o biserică mândră, cu două fanfare în sat, cu balul recoltei în octombrie și ierni în care bărbații jucau liniștiți cărți, în timp ce femeile lucrau de mână la lumina lămpilor cu gaz. Numai că în 1945, istoria avea să se schimbe și să îi întoarcă la sărăcia de la care porniseră.
"Rușii au venit în crama satului și au tras cu pistoalele în butoaie, ca să bea vin", își amintește Iosif. "Toți șvabii au fost deportați în Siberia. Eu și sora mea eram copii, am scăpat, că ne-am ascuns la o mătușă, însă părinții noștri au fost luați. S-au întors după cinci ani: mama lucrase într-o mină de cărbuni în Donbas, iar tata, ca tâmplar. În Recaș totul fusese naționalizat, și casele, și podgoriile, așa că ne-am descurcat cum am putut. Șvabii, atâția câți s-au mai întors, munceau la viile lor, fără să aibă însă voie să ia un bob de strugure măcar. La zilele recoltei, venea câte un milițian la fiecare răspântie de drumuri, nu cumva să luăm ceva... Dar nouă ne-a fost drag de podgoriile astea și, de multe ori, oamenii aduceau ei, de acasă, piatră vânătă ca să le trateze, numai ca să nu se piardă viile. Am lucrat de drag. Am lucrat cinstit".
Și când, după revoluția din 1989, șvabii ar fi putut să își recupereze averile și pământul și să trăiască mai departe în vechile tradiții, ei au ales să o ia de la zero și au plecat în Germania. Iosif Steinhardt a rămas. Se plimbă câteodată pe străduțele Recașului și își amintește unde locuia dogarul satului, unde se ținea festivalul "Hänsel și Gretel", sau de unde începea kervas-ul, sărbătoarea populară a șvabilor. Apoi bea o jumătate de pahar de vin roșu și ia o lingură de miere. E secretul longevității sale.
Băiatul din Salonta
Când a ajuns prima oară la podgoriile Recaș, în 1977, Gheorghe Iova nu știa toată această istorie a locului. El era doar un elev al liceului agricol din așezarea bihoreană Salonta, venit în practică. Pe atunci, visul lui era să devină horticultor, dar frumusețea dealurilor din jurul Recașului îi amintea de dealurile copilăriei din satul bihorean Săldăbagiu Mic. Acolo prinsese el drag de agricultură, muncind alături de bunicii săi. I-a rămas în suflet Recașul și, câțiva ani mai târziu, când a terminat facultatea ca șef de promoție, a ales fără să stea pe gânduri. "Dumnezeu a făcut în așa fel încât am venit aici în 1983, cu soția, și împreună cu noi a venit și Ionică Georgiu. De-asta nu se poate vorbi despre ce este aici, fără să îl amintesc și pe el. El era șef la vinificație și eu eram șef de fermă de vie. Tot ce am putut să facem pe atunci a fost să dăm vinuri la export, dar vrac, pentru că linie de îmbuteliere am avut abia în 1996. Nu știa nimeni de Recaș, nu exista acest nume pe piața de vinuri. Practic, noi am plecat de nicăieri. Jidveiul, în 1959, aveau deja linie de îmbuteliere, erau corifeii... Și mai erau și Murfatlar, Cotnari... Noi am plecat mult mai de jos decât ei și iată că am ajuns să fim la ora asta numărul unu în exportul de vin al României. 30-35% din vinul exportat din România e de la noi. Ceva mai târziu ne-am întâlnit și cu Philip Cox și l-am cooptat în echipă, a devenit acționar încă din 1996, când s-a privatizat ferma de aici. El este englez și s-a căsătorit cu o româncă. Așa am devenit echipa de astăzi: eu știam viticultură, Ionică era șef de fermă și Philip se ocupa de export. E meritul lui absolut că astăzi vindem în 25 de țări ale lumii".
Trei, Doamne, și toți patru...
Dar cei trei muschetari ai vinului aveau nevoie de un d'Artagnan: nu poți să faci vinuri bune fără să ai un oenolog bun, specialistul care are toată știința culesului, a fermentării și amestecului de musturi. L-au ales pe Hartley Smithers, australian de origine, unul dintre cei mai buni creatori de vinuri din lume. "Din cele 12 mii de tone de struguri nu se culege niciun ciorchine până Hartley nu dă semnalul și spune: «Acum e momentu!». Într-un an l-am contrazis și i-am spus că nu înțeleg - merlotul avea destul zahăr ca să fie cules, conform oricărui manual. Și el mi-a spus «Da, dar limba mea simte mult tanin verde în struguri și ar fi o catastrofă». De-atunci nu l-am mai contrazis niciodată, am înțeles că, să faci un vin, nu e doar o știință, e o artă", spune domnul Iova.
Apoi, cei patru viteji de pe dealurile din Recaș au plecat împreună în Italia, la podgoria cu cele mai mari vânzări de răsaduri de vie din lume. După îndelungi degustări, au decis viitorul podgoriilor Recaș, care trebuiau refăcute: au ales soiurile nobile ce urmau să întinerească viile și să le pună pe o nouă linie. Așa s-au plantat aproape patru milioane de noi butuci de viță-de-vie. "Atunci a fost un moment de cotitură", își amintește directorul Iova. "În viticultura mondială sunt două curente: cel clasic, european, Franța fiind purtătorul de stindard, și cel al Lumii Noi, adică Chile, Africa de sud, Australia, California. Deosebirea dintre cele două curente este că cele europene merg mai mult pe vinurile de tip oxidativ, adică în contact cu oxigenul, de aici și culoarea lor mai galbenă-aurie și mai puțină fructuozitate și aromă primară de fruct, dar mai ample și mai complexe. Cele din Lumea Nouă sunt foarte aromate și fructuoase, îți amintesc de strugurele din care provin. Noi am mers pe varianta din urmă și se pare că am făcut o alegere bună".
Harta soarelui
Rezultatul echipei de la Recaș se poate vedea dintr-o singură ochire, a celor peste o mie de hectare de viță-de-vie. Totul este aliniat perfect, întreținut la milimetru, pe toată această suprafață uriașă. Niciun butuc de viță nu lipsește, fiecare parcelă poartă o inscripție cu soiul și anul în care a fost plantată. Milioane de butuci de vie sunt tăiați, uneori manual, pentru a lăsa un anumit număr de ciorchini, atât cât este nevoie pentru o producție de calitate foarte bună. Unele rânduri sunt desfrunzite numai pe partea nordică, pentru a avea mai mult soare, de dimineață până seara. Și totul se culege noaptea, când temperaturile sunt mai mici, pentru ca strugurii să își păstreze în felul ăsta aroma. Vechile soiuri ale șvabilor nu mai există, au fost înlocuite cu viță nobilă, nu înainte ca bătrânii viticultori să-și lase moștenire experiența: "Adam Heuer era un bătrân care știa ca în palmă toate dealurile astea", mărturisește directorul Iova. "El m-a plimbat pe aici și îmi spunea: locul ăsta e bun pentru cabernet, dealul ăla e bun pentru fetească și așa mai departe. Mi-a dat, practic, o hartă amănunțită a întregului micro-climat, pe fiecare palmă de pământ, ceea ce ne-a ajutat enorm. Așa ceva nu aveai cum să știi decât din tradiție și din experiență de generații. În felul ăsta am știut fiecare soi unde e mai bine să fie plantat. Este moștenirea seriozității și preciziei șvabilor, de care suntem foarte mândri și bucuroși".
Crama podgoriei este pe măsură: toată tehnologia este de ultimă oră, de la laboratorul unde se fac analize zilnice ale vinurilor păstrate, și până la depozitare și îmbuteliere. Peste 30 de milioane de euro au fost investiți în retehnologizare...
Viitorul vinurilor și România
Când credința în Dumnezeu, tradiția și dragostea pentru vița-de-vie se întâlnesc, rezultatele sunt pe măsură. "Pentru un vin bun, ai nevoie de trei lucruri", spune d-l Iova, "materie primă de calitate, adică struguri de soi, tehnologie - și noi am cumpărat tot ce a fost mai bun pe piață, și un oenolog care să îți facă vinurile - și noi îl avem pe Hartley. Am reușit să întrunim toate condițiile astea".
În ultimii 15 de ani, vinurile de la Recaș au luat peste 300 de medalii în competițiile internaționale. Doar anul acesta au câștigat peste 40 de premii. Dintre toate distincțiile, echipa de aici este foarte mândră de premiul luat în 2011 la Paris:
"Am luat medalia de aur cu un vin alb, sec, «Solo Quinta». A fost o surpriză pentru toată lumea. Când au anunțat premiul, toți participanții au început să caute pe internet să vadă unde este România și ce sunt Cramele Recaș. Practic, la acel moment, vinul nostru a fost cel mai bun din lume. A fost prima dată când un vin din Estul Europei primea o asemenea distincție. Am fost mândri și pentru România, nu doar pentru noi".
Și motive de mândrie mai sunt. Revista Americană a Consumatorilor a desemnat vinul de Recaș pe locul șapte în preferințele americanilor. Un vin obișnuit, "Schwaben Wine", care se găsește pe toate rafturile magazinelor, la un preț pentru toate buzunarele, a luat medalia de aur la Bruxelles. Și lista poate continua.
"Bucuria noastră", spune directorul Iova, "este că noi luăm aceste premii nu cu vinuri de colecție, pe care după aceea oamenii nu le pot găsi în magazine, așa cum fac de obicei producătorii. Noi luăm aceste premii cu vinuri care sunt la îndemâna oricui, se găsesc în magazine obișnuite. Secretul succesului nostru? Un raport corect între calitate și preț. Și dacă într-un an nu am avut struguri care să dea vinul la calitatea pe care oamenii o știau, nu am mai scos acel vin. În general, România este într-o creștere bună și sănătoasă pe piața internațională de vinuri. Încă mai întâmpinăm câteodată neîncredere, dar suntem pe un drum bun. Românii au șansa să bea, acum, în România, vinuri foarte bune, produse chiar aici, acasă la noi. În Germania, nemții sunt atât de patrioți, încât preferă să bea vinul lor, chiar dacă nu este de mare calitate. Românii au șansa să bea vin românesc de calitate foarte bună și la prețuri foarte accesibile. Un vin din Noua Zeelandă costă 75 de euro sticla, și nu este cu nimic mai bun decât ceea ce produc românii, cu 8 euro sticla. Cu siguranță, România va avea un cuvânt de spus în viitor, în lumea vinurilor."
Vița îndrăgostită
Înainte de a pleca de la Cramele Recaș, unde în fiecare an vin peste 15 mii de curioși să deguste vinurile, domnul Iova îmi face o ultimă mărturisire. "Când sunt supărat sau nervos, merg și mă plimb în vie. Asta mă liniștește imediat. Nu știu cum să explic, dar această plantă e capabilă de o prietenie extraordinară. E o ființă vie, e o ființă generoasă, care îți dă înapoi însutit. Am pus și pe terenuri terasate viță, și acum, cu seceta asta, am mers și am udat acolo cu cisterna, că nu poți să o lași să sufere, să o vezi cum se chinuie. Dacă te ocupi de ea și o îngrijești, vezi cum radiază de bucurie, cum strălucește, vezi cum îți întoarce afecțiunea și îți dă tot ce are mai bun, fără să ceară nimic în schimb. Astea sunt minunile lui Dumnezeu. Am avut șansa să muncesc ce îmi place și să mă bucur de prietenia și generozitatea unei plante extraordinare, vița-de-vie. Și când mă gândesc că din vinul ei, la Liturghie, se fac Sfintele Daruri, nu pot să nu fiu fericit că am avut acest privilegiu, de a face vinuri bune și curate".