ELENA STANCU - Jurnalist - "Meseria noastră presupune mişcare. Deci, vom călători!"

Viaţa în rulotă

Ea, Elena Stancu - jurnalist "emerit" de re­por­taj social (a publicat în Marie Claire şi Dilema Veche, în The Independent, Der Standard, Neue Zürcher Zeitung şi Süddeutsche). El, Cos­min Bumbuţ, unul din­tre cei mai apreciaţi foto­grafi români. Ei, parte­neri de viaţă, au luat ho­tărârea să devină şi par­teneri de muncă, renun­ţând la tot ce aveau, pen­tru a locui într-o auto-rulotă. Scopul? Un pro­iect frumos şi îndrăzneţ, numit Teleleu, în care el, artist fotograf, şi ea, reporteriţă, îşi dau mă­sura profesionalismului şi a bucuriei de a trăi cum le place.

Tot timpul din lume

- Elena, cum a început, de fapt, aventura în mica voastră căsuţă pe patru roţi?

- Totul a început în 2013, cu o bursă din partea "Centrului de jurnalism independent" şi a "Cen­trului Rosalyn Carter", ca să facem un do­cumentar despre părinţii care-şi cresc copiii fo­losind violenţa. Documentarea era de un an. Cei 5000 de euro primiţi nu ne-ar fi ajuns pentru un an de stat prin hoteluri. Nici vorbă! Aşa că am re­nunţat la chiria garsonierei din Bucureşti, am adă­ugat toţi banii pe care-i mai aveam noi şi am cum­părat auto-rulota. Economic vorbind, a fost sin­gura variantă de a ne putea face treaba în acel an. Iar apoi, ne-am dat seama că aceasta era soluţia şi pentru următorul subiect, şi următorul şi urmă­torul...

- Au trecut patru ani de atunci... I-aţi tras greu după voi sau v-au fugit pe nesimţite de sub picioare?

- Într-adevăr, pe 15 noiembrie se împlinesc patru ani de când locuim exclusiv în auto-rulotă. Cum au trecut? Nu ne dăm seama deloc, chiar ne minunăm la fiecare "aniversare" că a mai zburat un an. N-am realizat deloc trecerea timpului, pentru că, în toată această perioadă, am lucrat amândoi mult mai mult decât o făceam în Bucureşti. Cosmin este free lancer de mult timp, iar eu am devenit propriul meu stăpân după ce am plecat de la revista Marie Claire. Lucrăm enorm. Avem mereu proiecte pe rol. Poate din exterior dăm impresia că suntem nişte nomazi în continuă vacanţă, când, de fapt, suntem un jurnalist şi un fotograf care lucrează non stop şi care locuiesc într-o maşină, tocmai pentru că îşi doresc să lucreze. Am ales singuri acest stil de viaţă, de­oarece este singurul mod prin care putem să ne documentăm luni întregi, într-un singur loc, să putem scrie despre lucruri cu adevărat impor­tante, fără să plătim hotel şi mese la restaurant. Revenind la trecerea timpului, un alt motiv pentru care nu ne-am dat seama de asta este că noi am încetat să-l mai măsurăm în ore, săptă­mâni sau luni. Timpul nostru se măsoară în ma­te­riale lucrate. Ele au fost atât de multe, atât de multe poveşti am auzit, atât de mulţi oameni am cunoscut, încât timpul şi-a pierdut total noţiunea. Culmea este că mai des ne punem întrebarea "Unde suntem?" decât "Ce zi e azi?". Noi gătim şi ne fa­cem cumpărăturile la su­per­market. Kaufland sau Lidl arată la fel peste tot în ţară, aşa că punând merinde în coş, ne uităm unul la altul, încercând să ne adu­cem aminte în ce localitate suntem.

- Doi reporteri mereu pe teren, practic, visul oricărui om de presă adevărat...

- Pare ciudat, dar noi nu călătorim atât de mult pe cât s-ar crede, ci mai degrabă stăm foarte mult. Pentru do­cu­mentarul "Ultimul căldărar", am stat şase luni într-o sin­gu­ră comunitate, la Corcova, în Mehe­dinţi. La fiecare trei, patru săptămâni, mai plecam câteva zile să ne rezolvăm ceva treburi, apoi iar stă­team câte o lună. Da­că înainte, re­vis­tele la care lucram îşi permiteau să ne ţină pe teren ma­ximum o săptă­mâ­nă, acum putem sta oricât. Este grozav să simţi că îţi poţi face meseria exact aşa cum vrei, fără grabă, fără presiune. Să am luxul să nu scot reportofonul de la prima întâlnire, să am ră­ga­zul să-mi cunosc personajul, să ne împrietenim, să nu-l sperii, să nu-l zoresc, să am timp să-i po­vestesc şi lui despre mine... Aceeaşi regulă este şi pentru Cosmin, care nu face nicio fotografie în prima zi. Câteodată, aflăm lucruri pe care nici nu ne-ar fi trecut prin cap să le întrebăm, amănunte atât de subtile şi de importante pe care, dacă nu aveam acest timp, nu le-am fi aflat niciodată. Relaxarea ne ajută să ne facem meseria mult mai bine şi tot ea ne ajută foarte mult în relaţia cu oamenii, când stai mai mult lângă ei, se deschid altfel. Ei ne spun mereu "Eee, păi pentru asta trebuie să staţi mult cu noi, să vorbim, să vedeţi anumite lucruri. Voi cât mai staţi?". "Oricât", e răspunsul nostru. "Avem tot timpul din lume."

- Şi roadele au venit: premiul de debut la TIFF, pentru documentarul "Ultimul căldărar". Vă aşteptaţi la acest premiu?

- Doamne, nu ne-am fi aşteptat niciodată la aşa ceva. În primul rând, nu ne aşteptam la no­mi­nalizare. Erau acolo oameni cu case de producţii, cu promovări. Noi? Noi eram noi doi şi câteva anunţuri pe Facebook. Nu aveam absolut nimic. Nici afiş pentru documentar nu am avut. Noroc de o prietenă, care ne-a făcut subtitrările. În plus, noi, când am început documentarea la Corcova, nu plănuiam un film, ci tot un reportaj. Cosmin nu mai montase filme niciodată, a învăţat cu această ocazie, folosind lecţii de pe internet. De fapt, mai mult decât premiul, ne-a bucurat faptul că "Ultimul căldărar" a fost pe primele locuri, în ceea ce priveşte apre­cierea publicului. A­şa­dar, dincolo de ju­riu, filmul nostru a plă­cut oamenilor, iar aceasta este adevărata recompensă.

Dragoste pe metru pătrat

- Să vă "do­cu­mentăm" acum puţin pe voi: doi în­dră­gos­tiţi care locuiesc în­tr-o maşină. Cum ara­tă viaţa pe patru roţi?

- Arată frumos şi concentrată pe un spa­ţiu foarte mic. O cămeruţă în care patul se lasă din tavan peste masă şi aragaz. Când te trezeşti, nu ai loc să şezi pe pat, te ridici mereu cu grijă, să nu dai cu capul de pla­fon. Cosmin, care se tre­zeşte primul, nu poa­te să-şi facă cafeaua până nu mă trezesc şi eu, pentru că patul îi ia accesul la masă şi aragaz. O auto-rulotă cu jumătate de metru mai mare ar fi grozav, ca să poate fi compartimentată altfel. Acesta e singurul nostru vis, momentan, doar că e unul imposibil, din cauza preţului foarte mare. Ce să-ţi mai spun... De exemplu, ştim exact câtă apă foloseşte fiecare la duş. Rezerva e de o sută de litri, eu folosesc zece pentru un duş, iar Cos­min numai şapte. Nu ştiu cum reuşeşte... Gătim, mâncăm cât putem de sănătos.

- Sunteţi de patru ani tot timpul împreună. Cu toată dragostea dintre voi, nu vă e dor şi de puţin spaţiu liber?

- Sincer, şi noi ne-am temut de asta. Ne-am temut să nu ajungem vremuri în care să nu ne mai suportăm. Ne-am făcut griji degeaba, pentru că în timp, relaţia noastră a devenit mai mult decât una dintre doi iubiţi. Suntem şi colegi de serviciu, şi prieteni foarte buni. Aşadar, între noi a in­ter­venit camaraderia aceea pe care o întâlneşti la sol­daţi. Am trecut printr-o mulţime de lucruri îm­preună. Am lucrat la nişte materiale atât de grele, încât am fost amândoi în pragul depresiei. La cel despre copiii cu dizabilităţi am parcat maşina în faţa ONG-ului care se ocupa de ei şi acolo am locuit. Cosmin mergea la anumite terapii să facă poze, eu la altele să iau notiţe şi, din timp în timp, ne întâlneam în maşină ca să plângem. Era atât de copleşitor ce se întâmpla acolo şi ne era atât de ruşine de oamenii aceia minunaţi, care zilnic lu­crează cu copiii, încât fugeam câteva minute doar ca să plângem ascunşi în casa noastră pe roţi. La fel ni s-a întâmplat şi la penitenciarul Gherla, în singurul centru pentru femei cu de­presii şi tulburări de comportament din ţară. Ma­jo­ritatea femeilor de acolo suferă din cauza des­părţirii de copiii lor. Acest centru este singurul un­de întâlnirea cu copiii e mai prietenoasă - au vo­ie să-i atingă, să se joace împreună. Am asistat la o astfel de întâlnire: a fost atât de emoţionantă, încât, odată întorşi în maşină, am avut amândoi o criză de plâns. Aceste momente, plus cele în ca­re ne-a fost teamă că am parcat în locuri mai du­bioase, plus cele în care am râs ca nebunii, ne-au apropiat enorm. Ne suntem, efectiv, necesari unul altuia.

- Şi nu simţi nicio clipă că această ca­ma­raderie poate distruge iubirea pasională dintre voi?

- Nu. Deloc. Îţi spun şi de ce. Noi suntem foarte mult înconjuraţi de oameni. Ne instalăm în parcarea unui ONG şi stăm săptămâni în­tregi acolo. Oamenii vin la noi, intră, ne întreabă mereu fel de fel de lucruri. Nu e ca într-o casă normală, în care închizi uşa între tine şi lumea de afară. Ei, atunci avem momente când abia aşteptăm să terminăm documentarea şi să ple­căm într-un loc re­tras, unde să fim doar noi doi, doi iubiţi, în­drăgostiţi, şi nu co­legi de muncă. Şi ce privilegiu e să ne bem cafeaua di­mi­neaţa, şi vinul seara, având la fereastră ta­blouri sublime. Ma­rea sau muntele sau o poiană între două dea­luri sau o ploaie torenţială... Astea sunt micile noastre pre­mii. Alegem lo­curi din acestea, când do­cu­mentarea e gata şi urmează munca "de birou": eu scot textele de pe în­registrări, Cosmin îşi editează fotografiile. Va­ra, mergem pe o plajă pustie de la mare, pentru că ne ajută briza să ne răcorim. Ca fapt divers, nu iarna e problema la statul în rulotă, pentru că avem sobă şi pături groase. Vara e extrem de greu, fără aer condiţionat. Căldura e insuportabilă, aşadar, vara ne-o petrecem la mare sau la Gărâna, unde e răcoare. Iarna, când e chiar ger, mai fugim din ţară la câteva grade cu plus.

- Spaţiul vostru este şi casa Tinei, un schnautzer, pitic extrem de sim­patic...

- Tina e cel mai tandru căţel din lume. Ea a apărut în viaţa noastră după primul an de "casa pe drum", pentru că simţeam nevoia de un animal care să ne înveselească. Lui Cosmin îi plac enorm câinii, toţi maidanezii primesc mâncare de la noi şi adăpost sub rulotă. Când ple­cam din câte un loc, se vedea su­ferinţa pe chipul lui Cosmin, că-şi lasă prietenii în urmă. Am căutat o rasă mi­că, care nu lasă blană, şi aşa a apărut Tina. Acum ea e cea care ne vindecă toate de­pre­siile.

Schimbă un destin şi ai făcut o minune

- Un jurnalist şi un fotograf, călători "de me­serie" - nu e nimeni mai potrivit decât voi pen­tru o radiografie a României. Cum arată ea, văzută de aproape?

- Din păcate, România, cu excepţia Bucu­reştiului, a Clujului şi poate alte două, trei centre culturale, este foarte săracă. Mai grav, România este o ţară foarte needucată. Sistemul educaţional e la pământ, iar de la asta pornesc toate relele. Bucureştenii se plâng că sistemul de învăţământ e praf, dar ei nu-şi dau seama ce e aceea să fie "praf". Eu cunosc comunităţi foarte numeroase, în care analfabetismul are procente de peste 50%. Abandonul şcolar este foarte larg răspândit. În sate, foarte puţini copii termină liceul. Ba, mai grav, au pe foaia matricolă şase, şapte clase, dar nu ştiu să scrie şi să citească. Nici măcar nu e vorba de sate izolate ci, pur şi simplu, de mediul rural. Transportul şcolar e la pământ, microbuzele nu vin să ia copiii de la grădiniţă. Nu ştiu nici zi­lele săptămânii, vor­besc incorect sau foar­te puţin, nu ştiu cum se numeşte ţara lor sau să ţină un pix în mână. Pare ne­ve­rosimil, dar este ade­vărat. Urmarea este că devin copii mar­gi­nalizaţi, sunt con­sideraţi proşti, sunt aşe­zaţi în ultima ban­că şi, foarte cu­rând, vor abandona şcoala. Copiii aceş­tia ajung tineri care pur şi simplu stau, nu lucrează, nu în­va­ţă, şi sunt foarte vul­ne­rabili. Penitencia­rele sunt pline de ei. Pe mine mă sperie foarte mult diferenţa dintre "bula" noas­tră, prietenii noştri cu copii educaţi, că­ro­ra nu le lipseşte ni­mic, şi ceilalţi. Di­ferenţa e cât o pră­pas­tie. Enormă!

- Chiar nu e­xis­tă nicio spe­ran­ţă? Sunt multe zone în ţară - Bucovina, Ar­dea­lul, nordul Gorjului, unde ţăranii trăiesc mai bine decât orăşenii...

- Da, am observat şi noi ceva minunat în ultimul an şi jumătate. Am primit o bursă de la Ambasada Norvegiei şi documentăm o parte din proiectele finanţate de ei. Care sunt enorme, vreo opt sute! Având totală libertate din partea nor­ve­gie­nilor, am hotărât să ne documentăm la ONG-urile foarte mici, din provincie. Cu prilejul ăsta, am descoperit nişte oameni de care nu aveam habar, şi care ne-au uluit cu dedicaţia lor, cu încăpăţânarea lor pozitivă. Ei sunt speranţa de care întrebai. La Satu Mare, de pildă, e un ONG care se ocupă de oamenii străzii, la Zalău există un centru de terapie pentru copiii cu dizabilităţi, la Bistriţa un ONG face programe de intervenţie timpurie pentru copiii romilor, la Târgu Neamţ, o femeie grozavă a pus pe picioare o afacere so­cială, unde lucrează persoane cu dizabilităţi fizice şi mentale. Oamenii care au înfiinţat aceste ONG-uri sunt numai inimă. Se luptă cu toată lumea, cu au­torităţile locale, nu primesc fonduri, dar su­pra­vieţuiesc din an în an, din entuziasm şi suflet mare. Ei reuşesc să schimbe vieţi, ne emoţionează şi ne dau speranţă. Un singur destin dacă ai schim­bat, este o minune. Din punctul meu de ve­dere, toţi ne putem schimba în bine. Trebuie doar să facem nişte mici lucruri. De exemplu, dacă am alege un ONG la care să fim donatori permanenţi, nu numai de Crăciun. Dacă am protesta imediat la fiecare nedreptate. Dacă am suna la Protecţia Copilului, când vedem un puşti care cerşeşte pe stradă. Toate aceste lucruri au răsunet, dacă le-am face. Iar pe plan global, cred că faţa României s-ar schimba complet, dacă sistemul de învăţă­mânt ar intra într-o reformă totală.

- Şi viitorul vostru, el cum arată?

- Pregătim o carte despre viaţa noastră. Multă lume ne întreabă cât vom mai rezista să trăim în rulotă. Le răspund că dacă vreo revistă din Ro­mânia ar zice că ne plăteşte hotelul pe câteva luni, când avem un subiect de documentat, evident că renunţăm la patul mic de rulotă. Ha! Ha! Asta e o glumă între jurnalişti. Ştim că e imposibil. Aşa­dar, atâta timp cât vrem să ne facem meseriile bine, nu avem altă soluţie. Vom continua să locu­im în auto-rulotă, vom continua să ne finanţăm din burse, vom continua să refuzăm orice formă de publicitate.Cosmin a jurat că nu va mai face niciodată fotografii comerciale, nu va mai lăsa niciun compromis între el şi arta lui. Eu nu am fost niciodată mai fericită cu textele mele. Nu ne-am mai putea întoarce la ce făceam înainte. Aşa­dar, vom călători, pentru că meseria noastră pre­supune mişcare. Vom sta, pentru că meseria noas­tră presupune documentare. Cât timp suntem să­nătoşi, asta vom face.

Foto: Cosmin Bumbuţ, CORNEL BRAD

Îi puteţi urmări pe Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ pe www.teleleu.eu