Prea Sfinţitul MACARIE DRĂGOI - episcopul românilor ortodocşi din Europa de Nord - "Românii din diaspora simt nevoia să se întoarcă acasă, la rădăcini"

- De două ori pe an, vara şi iarna, "mai marele" bisericilor ortodoxe din Scandinavia organizează în România tabere spirituale -

Un altfel de episcop

Prea Sfinţitul Macarie Drăgoi s-a născut şi a crescut într-un sat năsăudean, frumos ca o icoană - Sper­mezeu. Are, aşadar, imprimată în inimă, o iubire nestinsă pen­tru tot ceea ce este vechi şi autentic în România. Iubirea aceasta îl face să fie mereu aninat între două lumi - cea scan­dinavă, unde îi păstoreşte pe româ­nii plecaţi afară şi unde a convertit mulţi occidentali la ortodoxie şi locurile sale natale, unde re­vine mereu şi unde îşi aduce şi ucenicii. Tot în sat era şi când l-am rugat să ne acorde un inter­viu, unde tocmai salvase cea mai veche şi mai frumoasă casă, în pericol să fie dărâmată de pro­prie­tari. O casă pe care sfinţia sa a cumpărat-o, a restaurat-o, transformând-o în muzeu. Dialogul nos­tru a pornit, firesc, de la taberele de spiritualitate ortodoxă pe care le organizează în România.

- Prea Sfinţia Voastră, cum aţi ajuns la această idee, a unor tabere pentru familiile ortodoxe, ro­mâ­neşti şi scandinave, din Europa de Nord?

- Am venit în întâmpinarea unor aşteptări evi­dente ale familiilor şi tinerilor din Ţările Nordice: cunoaşterea României, sau, după caz, reîntâlnirea cu ea, cu mânăstirile noastre, cu slujbele atât de frumoase ale Bisericii noastre, implicarea în activi­tăţi care le descoperă participanţilor că se poate trăi şi munci şi altfel decât în lumea scandinavă. Este, practic, o "evadare" din această lume occidentală, totuşi, atât de secularizată, pentru a intra în contact direct, viu, cu o lume a mânăstirilor, a duhului şi a frăţietăţii, căci aceste tabere sunt şi prilejuri de a "exersa" frăţietatea. Poate că pentru românii de aca­să, care au toate lucrurile acestea aproape, ele par oarecum banale, însă noi, cei din diaspora, însetăm după aceste oaze de duhovnicie şi de trăire în co­mun. Unele tinere familii, în special cele scandi­nave, se gândeau că, dacă e vorba de o tabără orto­doxă, înseamnă că programul este foarte strict şi compus numai din participare la slujbe, o impresie rapid "corectată" la faţa locului. Tabăra este o ex­perienţă în libertate şi frăţietate a participării la viaţa unei mânăstiri, ceea ce înseamnă şi participare, după puteri, la Sfânta Liturghie, la privegheri, ve­cernii, dar înseamnă şi drumeţii sau pelerinaje la mâ­năstirile din jur, participarea la ateliere de meş­terit obiecte de cult, activităţi recreative, seri duhovniceşti în jurul focului de tabără... Iernile, uneori, organizăm şi concursuri de sanie.

- De ce credeţi că românii pe care îi păstoriţi în străinătate aleg să se întoarcă mereu la lumea satului românesc, la tradiţiile ei şi la biserica ortodoxă?

- Exilul te forţează fie să te îndepărtezi, să te înstrăinezi, chiar, de credinţa şi tradiţiile tale, fie să te apropii cu şi mai multă ardoare de ele. Mulţi dintre cei care vin la bisericile noastre ortodoxe, în Ţările Scandinave, au devenit "creştini practicanţi" în diaspora, nu în ţară. Şi atunci au început să se întoarcă la rădăcini, la identitatea lor reală. Au me­reu această nevoie, de a se reîntoarce acasă. Oricât de mult se integrează românii în ţările de destinaţie, există ceva ce nu poate fi şters din sufletul lor. Unii îşi pot nega această durere, însă mulţi îşi dau seama că în noile ţări de adopţie rămân, totuşi, străini. Iar alţii, parcă tot mai mulţi în ultima vreme, încep să realizeze că tot ce au lăsat în spate este ceva foarte pre­ţios, care trebuie păstrat, cultivat, că, de exem­plu, societăţile scandinave au pierdut total lumea lor tradiţională şi mulţi regretă acest lucru. Crâm­peie din lumea satului de odinioară se păstrează, astăzi, doar în muzeele etnografice scandinave, care sunt foarte bine organizate. Or, noi încă mai avem o civilizaţie rurală, dacă vorbim de sa­tul românesc, şi  o comuniune fră­ţească deplină, da­că vorbim de bise­rică. Eu sunt, cum se spune, "de la ţară", şi de câte ori am prilejul să mă întorc în Ro­mânia, îmi vizitez satul meu năsău­dean natal, Sper­me­zeu, şi casa părinteas­că. Există aici ceea ce nu­mim "tradi­ţii" ale satelor, ca­re sunt atât de fru­moase şi care, dacă mai vrem să fim un po­por care preţuieşte frumu­seţea, tre­buie sal­vate, re­trăi­te spiri­tual şi de noile ge­neraţii, trans­mise mai de­parte. Dar nu doar obiceiu­rile, nu doar ele­mentele de folclor sunt preţi­oase. Sa­tul româ­nesc are şi un mod de viaţă specific, o anume comuniu­ne, o frăţietate şi o soli­daritate greu lovite de încercările istoriei, şi care merită cu atât mai mult să fie recuperate, înţelese şi puse, din nou, în lucrare, cu ajutorul şi darul Prea­milostivului Dumnezeu.

- Prea Sfinţia Voastră, sunteţi un împătimit al tradiţiei. Tocmai aţi inaugurat un muzeu la dvs. în sat, într-o casă veche, cea mai frumoasă din Sper­­mezeu, pe care aţi cumpărat-o pentru a o sal­va de la demolare. Aţi fost la fel şi înainte de a ple­ca în misiunea dvs. episcopală din Europa de Nord?

- Preocupările faţă de cultura tradiţională a satului meu natal au debutat în lucrarea de licenţă de acum 17 ani, când am realizat monografia Sper­mezeului. După ce am ajuns să îi păstoresc pe ro­mânii din ţările scandinave, am făcut toate demer­surile pentru ca în trei muzee etnografice în aer liber, satul meu şi satele de pe Văile Ţibleşului să fie reprezentate. Tot mai numeroase şi mai intere­sante sunt în ţara noastră şi în Europa demersurile de păstrare in situ a minunatelor case de lemn din spaţiul etnocultural, unde comunităţile locale se implică în conservarea şi studierea lor sistematică. Iată de ce, gândul meu s-a îndreptat spre un astfel de muzeu sătesc al comunei Spermezeu, dar şi al satelor de pe bine­cuvântatele Văi ale Ţibleşului, pe care l-am inau­gu­rat chiar astăzi. Vizitatorii vor ve­dea aici, cumulate, exemple de pro­duse meşteşugă­reşti, unelte pe ca­re strămoşii noştri le-au împodobit cu măiestrie, pe care le-au folosit apoi în munca de zi cu zi sau în îm­prejurări de săr­bătoare. Obiectele acestea nu sunt sim­ple unelte. A­se­menea textelor populare şi for­mu­lelor rituale, ele alcătuiesc o filoso­fie de viaţă, o con­cepţie unitară des­pre mediul geo­gra­fic, despre spa­ţiu şi despre timp, despre întreaga creaţie a lui Dum­nezeu. Sunt, aşa­dar, foarte strâns legate de credinţa noastră ortodoxă.

"La noi e vorba de omenie. În Danemarca e vorba de educaţie"

Sânziana Sofa este o româncă plecată în nordul Europei după o viaţă mai bună pentru familia ei. Participă în fiecare an la taberele organizate de Prea Sfinţitul Macarie Drăgoi, pentru că o parte din su­flet i-a rămas acasă, în lumea satului românesc, unde au trăit bunicii ei şi unde îşi petrecea, copilă fiind, vacanţele de vară.

- Doamnă Sofa, sunteţi nelipsită de la taberele din România, organizate de Prea Sfinţitul Maca­rie. Ce vă atrage cu atâta putere înapoi?

- Noi venim în aceste tabere pentru dorul de casă, de spiritualitate şi tradiţie românească auten­tică, pe care nu le poţi găsi decât în ţară. Ne plac aceste meleaguri, locurile în care Prea Sfinţitul Ma­carie alege să facem aceste tabere, şi ştim că vom avea parte de timp frumos petrecut împreună cu el şi cu celelalte familii. Dar faptul cel mai important pentru noi este că prin ele copiii noştri pot lua con­tact cu lucruri pur româneşti, pe care aici, în Dane­marca, nu prea au şansa să le întâlnească. Vrem să le transmitem identitatea noastră româ­nească, ştiin­ţa noastră de a fi oameni generoşi şi deschişi. Când spun identitate românească, mă gândesc la modul autentic în care se poartă oamenii la noi acasă, la felul în care îi primesc, de pildă, pe străini. Din punctul meu de vedere, danezii printre care trăim sunt foarte politicoşi şi sociabili, dar mi se pare că toate acestea ţin la ei de o formalitate, că e vorba de o educaţie pe care şi-au însuşit-o. Li se impune să fie aşa, pe când la noi, în România, oa­menii, mai ales ţăranii, sunt naturali. Aşa simt ei - să te pofteas­că în casă, să îţi ofere un pahar cu apă, chiar dacă nu pari însetat. La noi e vorba de omenie, în Dane­marca e vorba de educaţie şi civilizaţie, care sunt bune şi ele, nimic de zis, dar noi căutăm acasă dra­gostea simplă, sinceră, curată, cu care, de altfel, am crescut.
Eu mi-am petrecut toate vacanţele de vară la ţară, cu mirosul de busuioc în nări, duminica, atunci când bunicii scoteau hainele bune din casa de curat, pentru a merge la biserică. Pe vremea aceea, nu ştiam să preţuiesc toate astea, dar ele m-au făcut adultul care sunt astăzi. Eu cred că aceste realităţi nu pot fi înţelese de copiii noştri decât aducându-i înapoi, acasă, şi punându-i în mijlocul comunităţilor autentice de la noi.

- Viaţa în străinătate te apropie sau te în­de­părtează de Dum­nezeu?

- Din punctul meu de vedere, aş spune că te apro­pie. Fără dubiu! N-aş şti să arăt cu degetul şi să spun de ce, dar cred că învăţăm să ne apre­ciem mai mult or­todoxia şi identita­tea noastră naţio­nală. Când nu sunt biserici la tot pasul, în care să intri în timpul săptămânii oricând doreşti, când duci dorul mirosului de tămâie şi pe cel al dangătului de clo­pot, duminica dimineaţa, atunci ajungi însetat de slujbe şi ajungi să apreciezi mult mai mult ceea ce aveai în ţară. Ca să vă dau un exemplu, la noi, în Copenhaga, ca preoţii să împace pe toată lumea, au început să facă în timpul săptămânii slujbe la mie­zul nopţii. Liturghia de sărbători se face în cursul săptămânii, la unu, două sau patru noaptea, ca să poată credincioşii să vină, să se întoarcă apoi acasă, să doarmă puţin şi să plece dimineaţa la lucru. Şi să ştiţi că vin oamenii la aceste slujbe, vin uneori chiar şi cu copii. E o stare de priveghere, de Înviere, pentru că şi slujba Paştilor e tot noaptea. Şi facem toate acestea, ca să nu ni se pară nouă, românilor, că a doua zi când mergem la serviciu, trece săr­bătoarea pe lângă noi. Ai în felul acesta o altfel de stare interioară, o împlinire sufletească. Ştii că, deşi ziua trebuie să lucrezi, măcar ai fost noaptea la liturghie.

- V-aţi gândit vreodată să vă întoarceţi în ţară defi­nitiv?

- Da, noi, adulţii, ne-am gândit. Ne-am gândit că am răzbate şi în ţară, dar pentru copii, cântărind lucrurile, mo­mentan balanţa înclină că­tre societatea daneză. Cred că la fel ca şi celorlalţi români care trăim în străi­nătate, siguranţa financiară a zilei de mâine ne este prin­cipala piedică în calea reve­nirii. Şi mai este şi frica aceasta că, în viitor, copiii mei, care acum sunt destul de măricei, ar vedea dife­ren­ţele dintre cele două socie­tăţi pe care noi le ştim, şi că ar fi poate dezamăgiţi de alegerea pe care am face-o dacă ne-am întoarce defini­tiv. Mă gândesc că, poate, ne-ar acuza mai apoi că le-am răpit şansa unei alte vieţi, şansa unui viitor mai bun. Financiarul cântăreşte mult. În Danemarca, dacă munceşti, ai siguranţa că pri­meşti bani pentru munca prestată şi poţi să înaintezi către luna viitoare. Or, în România, incertitudinea îşi spune şi astăzi cuvântul, te stresează pe tine, ca individ, iar mai apoi asta îşi pune amprenta asupra cuplului şi asupra întregii familii. Mo­mentan, nu aş vrea să îmi pun copiii în faţa acestei si­tuaţii. Dar nu ştiu peste ani cum se vor schimba lucrurile. Şi cred că la fel este situaţia cu mulţi dintre cei veniţi aici - se gândesc că, deocamdată cel puţin, mai stau în străinătate. Dar suntem în legătură foarte strânsă cu ţara, venim des la bunici, ne programăm concediile în aşa fel încât să putem merge la ţară, să locuim acolo, să poată sta copiii împreună cu bunicii, trei-patru săptămâni. Facem tot ce putem ca şi ei să trăiască vacanţele de vară aşa cum le-am trăit şi noi odini­oară. Pentru că acasă e numai în România. Slujbele ortodoxe sunt mult mai mişcătoare de inimi.

Un istoric descoperă ortodoxia

Jon Gissen este istoric, profesor aso­ciat la Universitatea din Copenhaga şi, de câţiva ani, unul dintre membrii parohiei or­todoxe româneşti din capitala daneză. Era firesc să ne intereseze cum a ajuns în biserica ortodoxă.
- Înainte de a mă converti la ortodoxie, am făcut parte din Biserica Statului Danemarca, aşa-numita "biserică a poporului", care este luterană, cel puţin cu numele. Am simţit, însă, că ceea ce se întâmplă acolo nu poate fi numit "creştinism", aşa că am vrut să părăsesc acea comunitate şi a trebuit să caut, să văd încotro să mă îndrept. Ca istoric, sunt membru al Comitetului Naţional Danez Pentru Studii Bizan­tine şi, uimitor, un membru al acestei comisii a fost cel care m-a informat pentru prima oară despre o parohie ortodoxă română din Ordrup, la nord de Copenhaga. Am putea numi această informaţie ca un act al providenţei, care a avut consecinţe pe termen lung pentru mine. În 2014, am devenit catehumen şi am părăsit biserica Danemarcei. În 2015, de Rusalii, am fost botezat în credinţa ortodo­xă, de Episcopul Macarie Drăgoi. Să intri în bise­rica ortodoxă înseamnă să intri într-o altă mentalita­te, dar, mult mai mult decât atât, într-o altă experi­en­ţă a timpului. Iar felul de a trăi al ortodoxiei şi felul de a trăi în timpul modern pot intra în conflict. Viaţa în zilele obişnuite este cumva diferită pentru un ortodox, încerci să păstrezi un mod de a trăi mai liniştit şi mai profund decât modul occidental de viaţă. Pentru mulţi danezi, ar putea fi dificil să tră­ias­că în ritmul acesta măsurat în posturi şi rugă­ciuni. Pentru mine nu este complicat. M-am adaptat la noua măsură a timpului, în care am loc mai mult pentru mine.

- Ce apreciaţi cel mai mult la ortodoxie şi cum vi s-a părut cea românească?

- Ar fi multe de spus, dar cu certitudine, ideea şi experienţa unei parohii ortodoxe ca o familie m-a mişcat. De asemenea, gândul la experienţa su­ferinţei în ortodoxie, care a trecut prin multe pri­goane, sub turci, sub comunişti, nu este doar la nivel intelectual, ci şi la nivel emoţional. Este o problemă profundă, deopotrivă intelectuală şi emoţională, care îţi marchează întreaga viaţă. De asemenea, chiar din prima clipă de când am început să particip la slujbele ortodoxe, ele mi-au părut mult mai miş­că­toare de inimi decât cele catolice. Bineînţeles, înţelegeam puţin în acea vreme, acum înţeleg ceva mai mult, dar ele continuă sa îmi atingă sufletul. Cât priveşte ortodoxia românească, am luat contact cu ea în cele două vizite făcute în România. Am fost la Cluj-Napoca, iar prima dată călătoria a inclus şi drumuri în alte părţi ale Clujului şi în Maramureş.Am fost atunci însoţit de preotul meu paroh şi de un grup de români ortodocşi, care trăiesc în Scandi­navia, într-un pelerinaj care a avut în centru Întâl­nirea Tinerilor Ortodocşi din Cluj-Napoca. Pot să spun că peisajul a fost frumos, şi la fel au fost mâ­năs­tirile pe care le-am vizitat. Vizitarea mânăstirilor a fost o experienţă marcantă pentru mine, pentru că mânăstirile sunt o prezenţă rară în ţara mea. Dar, categoric, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost vizita la Aiud şi contactul direct cu suferinţa din epoca comunistă şi cu represiunea fizică a creş­ti­nismului. Acum, când mă gândesc la ţara voas­tră, am în minte o ţară frumoasă, care a suferit mult.

Foto: Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord