ELENA STANCU - Jurnalist - "Meseria noastră presupune mișcare. Deci, vom călători!"

Bogdana Tihon Buliga
Viața în rulotă

Ea, Elena Stancu - jurnalist "emerit" de re­por­taj social (a publicat în Marie Claire și Dilema Veche, în The Independent, Der Standard, Neue Zürcher Zeitung și Süddeutsche). El, Cos­min Bumbuț, unul din­tre cei mai apreciați foto­grafi români. Ei, parte­neri de viață, au luat ho­tărârea să devină și par­teneri de muncă, renun­țând la tot ce aveau, pen­tru a locui într-o auto-rulotă. Scopul? Un pro­iect frumos și îndrăzneț, numit Teleleu, în care el, artist fotograf, și ea, reporteriță, își dau mă­sura profesionalismului și a bucuriei de a trăi cum le place.

Tot timpul din lume

- Elena, cum a început, de fapt, aventura în mica voastră căsuță pe patru roți?

- Totul a început în 2013, cu o bursă din partea "Centrului de jurnalism independent" și a "Cen­trului Rosalyn Carter", ca să facem un do­cumentar despre părinții care-și cresc copiii fo­losind violența. Documentarea era de un an. Cei 5000 de euro primiți nu ne-ar fi ajuns pentru un an de stat prin hoteluri. Nici vorbă! Așa că am re­nunțat la chiria garsonierei din București, am adă­ugat toți banii pe care-i mai aveam noi și am cum­părat auto-rulota. Economic vorbind, a fost sin­gura variantă de a ne putea face treaba în acel an. Iar apoi, ne-am dat seama că aceasta era soluția și pentru următorul subiect, și următorul și urmă­torul...

- Au trecut patru ani de atunci... I-ați tras greu după voi sau v-au fugit pe nesimțite de sub picioare?

- Într-adevăr, pe 15 noiembrie se împlinesc patru ani de când locuim exclusiv în auto-rulotă. Cum au trecut? Nu ne dăm seama deloc, chiar ne minunăm la fiecare "aniversare" că a mai zburat un an. N-am realizat deloc trecerea timpului, pentru că, în toată această perioadă, am lucrat amândoi mult mai mult decât o făceam în București. Cosmin este free lancer de mult timp, iar eu am devenit propriul meu stăpân după ce am plecat de la revista Marie Claire. Lucrăm enorm. Avem mereu proiecte pe rol. Poate din exterior dăm impresia că suntem niște nomazi în continuă vacanță, când, de fapt, suntem un jurnalist și un fotograf care lucrează non stop și care locuiesc într-o mașină, tocmai pentru că își doresc să lucreze. Am ales singuri acest stil de viață, de­oarece este singurul mod prin care putem să ne documentăm luni întregi, într-un singur loc, să putem scrie despre lucruri cu adevărat impor­tante, fără să plătim hotel și mese la restaurant. Revenind la trecerea timpului, un alt motiv pentru care nu ne-am dat seama de asta este că noi am încetat să-l mai măsurăm în ore, săptă­mâni sau luni. Timpul nostru se măsoară în ma­te­riale lucrate. Ele au fost atât de multe, atât de multe povești am auzit, atât de mulți oameni am cunoscut, încât timpul și-a pierdut total noțiunea. Culmea este că mai des ne punem întrebarea "Unde suntem?" decât "Ce zi e azi?". Noi gătim și ne fa­cem cumpărăturile la su­per­market. Kaufland sau Lidl arată la fel peste tot în țară, așa că punând merinde în coș, ne uităm unul la altul, încercând să ne adu­cem aminte în ce localitate suntem.

- Doi reporteri mereu pe teren, practic, visul oricărui om de presă adevărat...

- Pare ciudat, dar noi nu călătorim atât de mult pe cât s-ar crede, ci mai degrabă stăm foarte mult. Pentru do­cu­mentarul "Ultimul căldărar", am stat șase luni într-o sin­gu­ră comunitate, la Corcova, în Mehe­dinți. La fiecare trei, patru săptămâni, mai plecam câteva zile să ne rezolvăm ceva treburi, apoi iar stă­team câte o lună. Da­că înainte, re­vis­tele la care lucram își permiteau să ne țină pe teren ma­ximum o săptă­mâ­nă, acum putem sta oricât. Este grozav să simți că îți poți face meseria exact așa cum vrei, fără grabă, fără presiune. Să am luxul să nu scot reportofonul de la prima întâlnire, să am ră­ga­zul să-mi cunosc personajul, să ne împrietenim, să nu-l sperii, să nu-l zoresc, să am timp să-i po­vestesc și lui despre mine... Aceeași regulă este și pentru Cosmin, care nu face nicio fotografie în prima zi. Câteodată, aflăm lucruri pe care nici nu ne-ar fi trecut prin cap să le întrebăm, amănunte atât de subtile și de importante pe care, dacă nu aveam acest timp, nu le-am fi aflat niciodată. Relaxarea ne ajută să ne facem meseria mult mai bine și tot ea ne ajută foarte mult în relația cu oamenii, când stai mai mult lângă ei, se deschid altfel. Ei ne spun mereu "Eee, păi pentru asta trebuie să stați mult cu noi, să vorbim, să vedeți anumite lucruri. Voi cât mai stați?". "Oricât", e răspunsul nostru. "Avem tot timpul din lume."

- Și roadele au venit: premiul de debut la TIFF, pentru documentarul "Ultimul căldărar". Vă așteptați la acest premiu?

- Doamne, nu ne-am fi așteptat niciodată la așa ceva. În primul rând, nu ne așteptam la no­mi­nalizare. Erau acolo oameni cu case de producții, cu promovări. Noi? Noi eram noi doi și câteva anunțuri pe Facebook. Nu aveam absolut nimic. Nici afiș pentru documentar nu am avut. Noroc de o prietenă, care ne-a făcut subtitrările. În plus, noi, când am început documentarea la Corcova, nu plănuiam un film, ci tot un reportaj. Cosmin nu mai montase filme niciodată, a învățat cu această ocazie, folosind lecții de pe internet. De fapt, mai mult decât premiul, ne-a bucurat faptul că "Ultimul căldărar" a fost pe primele locuri, în ceea ce privește apre­cierea publicului. A­șa­dar, dincolo de ju­riu, filmul nostru a plă­cut oamenilor, iar aceasta este adevărata recompensă.

Dragoste pe metru pătrat

- Să vă "do­cu­mentăm" acum puțin pe voi: doi în­dră­gos­tiți care locuiesc în­tr-o mașină. Cum ara­tă viața pe patru roți?

- Arată frumos și concentrată pe un spa­țiu foarte mic. O cămeruță în care patul se lasă din tavan peste masă și aragaz. Când te trezești, nu ai loc să șezi pe pat, te ridici mereu cu grijă, să nu dai cu capul de pla­fon. Cosmin, care se tre­zește primul, nu poa­te să-și facă cafeaua până nu mă trezesc și eu, pentru că patul îi ia accesul la masă și aragaz. O auto-rulotă cu jumătate de metru mai mare ar fi grozav, ca să poate fi compartimentată altfel. Acesta e singurul nostru vis, momentan, doar că e unul imposibil, din cauza prețului foarte mare. Ce să-ți mai spun... De exemplu, știm exact câtă apă folosește fiecare la duș. Rezerva e de o sută de litri, eu folosesc zece pentru un duș, iar Cos­min numai șapte. Nu știu cum reușește... Gătim, mâncăm cât putem de sănătos.

- Sunteți de patru ani tot timpul împreună. Cu toată dragostea dintre voi, nu vă e dor și de puțin spațiu liber?

- Sincer, și noi ne-am temut de asta. Ne-am temut să nu ajungem vremuri în care să nu ne mai suportăm. Ne-am făcut griji degeaba, pentru că în timp, relația noastră a devenit mai mult decât una dintre doi iubiți. Suntem și colegi de serviciu, și prieteni foarte buni. Așadar, între noi a in­ter­venit camaraderia aceea pe care o întâlnești la sol­dați. Am trecut printr-o mulțime de lucruri îm­preună. Am lucrat la niște materiale atât de grele, încât am fost amândoi în pragul depresiei. La cel despre copiii cu dizabilități am parcat mașina în fața ONG-ului care se ocupa de ei și acolo am locuit. Cosmin mergea la anumite terapii să facă poze, eu la altele să iau notițe și, din timp în timp, ne întâlneam în mașină ca să plângem. Era atât de copleșitor ce se întâmpla acolo și ne era atât de rușine de oamenii aceia minunați, care zilnic lu­crează cu copiii, încât fugeam câteva minute doar ca să plângem ascunși în casa noastră pe roți. La fel ni s-a întâmplat și la penitenciarul Gherla, în singurul centru pentru femei cu de­presii și tulburări de comportament din țară. Ma­jo­ritatea femeilor de acolo suferă din cauza des­părțirii de copiii lor. Acest centru este singurul un­de întâlnirea cu copiii e mai prietenoasă - au vo­ie să-i atingă, să se joace împreună. Am asistat la o astfel de întâlnire: a fost atât de emoționantă, încât, odată întorși în mașină, am avut amândoi o criză de plâns. Aceste momente, plus cele în ca­re ne-a fost teamă că am parcat în locuri mai du­bioase, plus cele în care am râs ca nebunii, ne-au apropiat enorm. Ne suntem, efectiv, necesari unul altuia.

- Și nu simți nicio clipă că această ca­ma­raderie poate distruge iubirea pasională dintre voi?

- Nu. Deloc. Îți spun și de ce. Noi suntem foarte mult înconjurați de oameni. Ne instalăm în parcarea unui ONG și stăm săptămâni în­tregi acolo. Oamenii vin la noi, intră, ne întreabă mereu fel de fel de lucruri. Nu e ca într-o casă normală, în care închizi ușa între tine și lumea de afară. Ei, atunci avem momente când abia așteptăm să terminăm documentarea și să ple­căm într-un loc re­tras, unde să fim doar noi doi, doi iubiți, în­drăgostiți, și nu co­legi de muncă. Și ce privilegiu e să ne bem cafeaua di­mi­neața, și vinul seara, având la fereastră ta­blouri sublime. Ma­rea sau muntele sau o poiană între două dea­luri sau o ploaie torențială... Astea sunt micile noastre pre­mii. Alegem lo­curi din acestea, când do­cu­mentarea e gata și urmează munca "de birou": eu scot textele de pe în­registrări, Cosmin își editează fotografiile. Va­ra, mergem pe o plajă pustie de la mare, pentru că ne ajută briza să ne răcorim. Ca fapt divers, nu iarna e problema la statul în rulotă, pentru că avem sobă și pături groase. Vara e extrem de greu, fără aer condiționat. Căldura e insuportabilă, așadar, vara ne-o petrecem la mare sau la Gărâna, unde e răcoare. Iarna, când e chiar ger, mai fugim din țară la câteva grade cu plus.

- Spațiul vostru este și casa Tinei, un schnautzer, pitic extrem de sim­patic...

- Tina e cel mai tandru cățel din lume. Ea a apărut în viața noastră după primul an de "casa pe drum", pentru că simțeam nevoia de un animal care să ne înveselească. Lui Cosmin îi plac enorm câinii, toți maidanezii primesc mâncare de la noi și adăpost sub rulotă. Când ple­cam din câte un loc, se vedea su­ferința pe chipul lui Cosmin, că-și lasă prietenii în urmă. Am căutat o rasă mi­că, care nu lasă blană, și așa a apărut Tina. Acum ea e cea care ne vindecă toate de­pre­siile.

Schimbă un destin și ai făcut o minune

- Un jurnalist și un fotograf, călători "de me­serie" - nu e nimeni mai potrivit decât voi pen­tru o radiografie a României. Cum arată ea, văzută de aproape?

- Din păcate, România, cu excepția Bucu­reștiului, a Clujului și poate alte două, trei centre culturale, este foarte săracă. Mai grav, România este o țară foarte needucată. Sistemul educațional e la pământ, iar de la asta pornesc toate relele. Bucureștenii se plâng că sistemul de învățământ e praf, dar ei nu-și dau seama ce e aceea să fie "praf". Eu cunosc comunități foarte numeroase, în care analfabetismul are procente de peste 50%. Abandonul școlar este foarte larg răspândit. În sate, foarte puțini copii termină liceul. Ba, mai grav, au pe foaia matricolă șase, șapte clase, dar nu știu să scrie și să citească. Nici măcar nu e vorba de sate izolate ci, pur și simplu, de mediul rural. Transportul școlar e la pământ, microbuzele nu vin să ia copiii de la grădiniță. Nu știu nici zi­lele săptămânii, vor­besc incorect sau foar­te puțin, nu știu cum se numește țara lor sau să țină un pix în mână. Pare ne­ve­rosimil, dar este ade­vărat. Urmarea este că devin copii mar­gi­nalizați, sunt con­siderați proști, sunt așe­zați în ultima ban­că și, foarte cu­rând, vor abandona școala. Copiii aceș­tia ajung tineri care pur și simplu stau, nu lucrează, nu în­va­ță, și sunt foarte vul­ne­rabili. Penitencia­rele sunt pline de ei. Pe mine mă sperie foarte mult diferența dintre "bula" noas­tră, prietenii noștri cu copii educați, că­ro­ra nu le lipsește ni­mic, și ceilalți. Di­ferența e cât o pră­pas­tie. Enormă!

- Chiar nu e­xis­tă nicio spe­ran­ță? Sunt multe zone în țară - Bucovina, Ar­dea­lul, nordul Gorjului, unde țăranii trăiesc mai bine decât orășenii...

- Da, am observat și noi ceva minunat în ultimul an și jumătate. Am primit o bursă de la Ambasada Norvegiei și documentăm o parte din proiectele finanțate de ei. Care sunt enorme, vreo opt sute! Având totală libertate din partea nor­ve­gie­nilor, am hotărât să ne documentăm la ONG-urile foarte mici, din provincie. Cu prilejul ăsta, am descoperit niște oameni de care nu aveam habar, și care ne-au uluit cu dedicația lor, cu încăpățânarea lor pozitivă. Ei sunt speranța de care întrebai. La Satu Mare, de pildă, e un ONG care se ocupă de oamenii străzii, la Zalău există un centru de terapie pentru copiii cu dizabilități, la Bistrița un ONG face programe de intervenție timpurie pentru copiii romilor, la Târgu Neamț, o femeie grozavă a pus pe picioare o afacere so­cială, unde lucrează persoane cu dizabilități fizice și mentale. Oamenii care au înființat aceste ONG-uri sunt numai inimă. Se luptă cu toată lumea, cu au­toritățile locale, nu primesc fonduri, dar su­pra­viețuiesc din an în an, din entuziasm și suflet mare. Ei reușesc să schimbe vieți, ne emoționează și ne dau speranță. Un singur destin dacă ai schim­bat, este o minune. Din punctul meu de ve­dere, toți ne putem schimba în bine. Trebuie doar să facem niște mici lucruri. De exemplu, dacă am alege un ONG la care să fim donatori permanenți, nu numai de Crăciun. Dacă am protesta imediat la fiecare nedreptate. Dacă am suna la Protecția Copilului, când vedem un puști care cerșește pe stradă. Toate aceste lucruri au răsunet, dacă le-am face. Iar pe plan global, cred că fața României s-ar schimba complet, dacă sistemul de învăță­mânt ar intra într-o reformă totală.

- Și viitorul vostru, el cum arată?

- Pregătim o carte despre viața noastră. Multă lume ne întreabă cât vom mai rezista să trăim în rulotă. Le răspund că dacă vreo revistă din Ro­mânia ar zice că ne plătește hotelul pe câteva luni, când avem un subiect de documentat, evident că renunțăm la patul mic de rulotă. Ha! Ha! Asta e o glumă între jurnaliști. Știm că e imposibil. Așa­dar, atâta timp cât vrem să ne facem meseriile bine, nu avem altă soluție. Vom continua să locu­im în auto-rulotă, vom continua să ne finanțăm din burse, vom continua să refuzăm orice formă de publicitate. Cosmin a jurat că nu va mai face niciodată fotografii comerciale, nu va mai lăsa niciun compromis între el și arta lui. Eu nu am fost niciodată mai fericită cu textele mele. Nu ne-am mai putea întoarce la ce făceam înainte. Așa­dar, vom călători, pentru că meseria noastră pre­supune mișcare. Vom sta, pentru că meseria noas­tră presupune documentare. Cât timp suntem să­nătoși, asta vom face.

Foto: Cosmin Bumbuț, CORNEL BRAD

Îi puteți urmări pe Elena Stancu și Cosmin Bumbuț pe www.teleleu.eu