Ea, Elena Stancu - jurnalist "emerit" de reportaj social (a publicat în Marie Claire și Dilema Veche, în The Independent, Der Standard, Neue Zürcher Zeitung și Süddeutsche). El, Cosmin Bumbuț, unul dintre cei mai apreciați fotografi români. Ei, parteneri de viață, au luat hotărârea să devină și parteneri de muncă, renunțând la tot ce aveau, pentru a locui într-o auto-rulotă. Scopul? Un proiect frumos și îndrăzneț, numit Teleleu, în care el, artist fotograf, și ea, reporteriță, își dau măsura profesionalismului și a bucuriei de a trăi cum le place.
Tot timpul din lume
- Elena, cum a început, de fapt, aventura în mica voastră căsuță pe patru roți?
- Totul a început în 2013, cu o bursă din partea "Centrului de jurnalism independent" și a "Centrului Rosalyn Carter", ca să facem un documentar despre părinții care-și cresc copiii folosind violența. Documentarea era de un an. Cei 5000 de euro primiți nu ne-ar fi ajuns pentru un an de stat prin hoteluri. Nici vorbă! Așa că am renunțat la chiria garsonierei din București, am adăugat toți banii pe care-i mai aveam noi și am cumpărat auto-rulota. Economic vorbind, a fost singura variantă de a ne putea face treaba în acel an. Iar apoi, ne-am dat seama că aceasta era soluția și pentru următorul subiect, și următorul și următorul...
- Au trecut patru ani de atunci... I-ați tras greu după voi sau v-au fugit pe nesimțite de sub picioare?
- Într-adevăr, pe 15 noiembrie se împlinesc patru ani de când locuim exclusiv în auto-rulotă. Cum au trecut? Nu ne dăm seama deloc, chiar ne minunăm la fiecare "aniversare" că a mai zburat un an. N-am realizat deloc trecerea timpului, pentru că, în toată această perioadă, am lucrat amândoi mult mai mult decât o făceam în București. Cosmin este free lancer de mult timp, iar eu am devenit propriul meu stăpân după ce am plecat de la revista Marie Claire. Lucrăm enorm. Avem mereu proiecte pe rol. Poate din exterior dăm impresia că suntem niște nomazi în continuă vacanță, când, de fapt, suntem un jurnalist și un fotograf care lucrează non stop și care locuiesc într-o mașină, tocmai pentru că își doresc să lucreze. Am ales singuri acest stil de viață, deoarece este singurul mod prin care putem să ne documentăm luni întregi, într-un singur loc, să putem scrie despre lucruri cu adevărat importante, fără să plătim hotel și mese la restaurant. Revenind la trecerea timpului, un alt motiv pentru care nu ne-am dat seama de asta este că noi am încetat să-l mai măsurăm în ore, săptămâni sau luni. Timpul nostru se măsoară în materiale lucrate. Ele au fost atât de multe, atât de multe povești am auzit, atât de mulți oameni am cunoscut, încât timpul și-a pierdut total noțiunea. Culmea este că mai des ne punem întrebarea "Unde suntem?" decât "Ce zi e azi?". Noi gătim și ne facem cumpărăturile la supermarket. Kaufland sau Lidl arată la fel peste tot în țară, așa că punând merinde în coș, ne uităm unul la altul, încercând să ne aducem aminte în ce localitate suntem.
- Doi reporteri mereu pe teren, practic, visul oricărui om de presă adevărat...
- Pare ciudat, dar noi nu călătorim atât de mult pe cât s-ar crede, ci mai degrabă stăm foarte mult. Pentru documentarul "Ultimul căldărar", am stat șase luni într-o singură comunitate, la Corcova, în Mehedinți. La fiecare trei, patru săptămâni, mai plecam câteva zile să ne rezolvăm ceva treburi, apoi iar stăteam câte o lună. Dacă înainte, revistele la care lucram își permiteau să ne țină pe teren maximum o săptămână, acum putem sta oricât. Este grozav să simți că îți poți face meseria exact așa cum vrei, fără grabă, fără presiune. Să am luxul să nu scot reportofonul de la prima întâlnire, să am răgazul să-mi cunosc personajul, să ne împrietenim, să nu-l sperii, să nu-l zoresc, să am timp să-i povestesc și lui despre mine... Aceeași regulă este și pentru Cosmin, care nu face nicio fotografie în prima zi. Câteodată, aflăm lucruri pe care nici nu ne-ar fi trecut prin cap să le întrebăm, amănunte atât de subtile și de importante pe care, dacă nu aveam acest timp, nu le-am fi aflat niciodată. Relaxarea ne ajută să ne facem meseria mult mai bine și tot ea ne ajută foarte mult în relația cu oamenii, când stai mai mult lângă ei, se deschid altfel. Ei ne spun mereu "Eee, păi pentru asta trebuie să stați mult cu noi, să vorbim, să vedeți anumite lucruri. Voi cât mai stați?". "Oricât", e răspunsul nostru. "Avem tot timpul din lume."
- Și roadele au venit: premiul de debut la TIFF, pentru documentarul "Ultimul căldărar". Vă așteptați la acest premiu?
- Doamne, nu ne-am fi așteptat niciodată la așa ceva. În primul rând, nu ne așteptam la nominalizare. Erau acolo oameni cu case de producții, cu promovări. Noi? Noi eram noi doi și câteva anunțuri pe Facebook. Nu aveam absolut nimic. Nici afiș pentru documentar nu am avut. Noroc de o prietenă, care ne-a făcut subtitrările. În plus, noi, când am început documentarea la Corcova, nu plănuiam un film, ci tot un reportaj. Cosmin nu mai montase filme niciodată, a învățat cu această ocazie, folosind lecții de pe internet. De fapt, mai mult decât premiul, ne-a bucurat faptul că "Ultimul căldărar" a fost pe primele locuri, în ceea ce privește aprecierea publicului. Așadar, dincolo de juriu, filmul nostru a plăcut oamenilor, iar aceasta este adevărata recompensă.
Dragoste pe metru pătrat
- Să vă "documentăm" acum puțin pe voi: doi îndrăgostiți care locuiesc într-o mașină. Cum arată viața pe patru roți?
- Arată frumos și concentrată pe un spațiu foarte mic. O cămeruță în care patul se lasă din tavan peste masă și aragaz. Când te trezești, nu ai loc să șezi pe pat, te ridici mereu cu grijă, să nu dai cu capul de plafon. Cosmin, care se trezește primul, nu poate să-și facă cafeaua până nu mă trezesc și eu, pentru că patul îi ia accesul la masă și aragaz. O auto-rulotă cu jumătate de metru mai mare ar fi grozav, ca să poate fi compartimentată altfel. Acesta e singurul nostru vis, momentan, doar că e unul imposibil, din cauza prețului foarte mare. Ce să-ți mai spun... De exemplu, știm exact câtă apă folosește fiecare la duș. Rezerva e de o sută de litri, eu folosesc zece pentru un duș, iar Cosmin numai șapte. Nu știu cum reușește... Gătim, mâncăm cât putem de sănătos.
- Sunteți de patru ani tot timpul împreună. Cu toată dragostea dintre voi, nu vă e dor și de puțin spațiu liber?
- Sincer, și noi ne-am temut de asta. Ne-am temut să nu ajungem vremuri în care să nu ne mai suportăm. Ne-am făcut griji degeaba, pentru că în timp, relația noastră a devenit mai mult decât una dintre doi iubiți. Suntem și colegi de serviciu, și prieteni foarte buni. Așadar, între noi a intervenit camaraderia aceea pe care o întâlnești la soldați. Am trecut printr-o mulțime de lucruri împreună. Am lucrat la niște materiale atât de grele, încât am fost amândoi în pragul depresiei. La cel despre copiii cu dizabilități am parcat mașina în fața ONG-ului care se ocupa de ei și acolo am locuit. Cosmin mergea la anumite terapii să facă poze, eu la altele să iau notițe și, din timp în timp, ne întâlneam în mașină ca să plângem. Era atât de copleșitor ce se întâmpla acolo și ne era atât de rușine de oamenii aceia minunați, care zilnic lucrează cu copiii, încât fugeam câteva minute doar ca să plângem ascunși în casa noastră pe roți. La fel ni s-a întâmplat și la penitenciarul Gherla, în singurul centru pentru femei cu depresii și tulburări de comportament din țară. Majoritatea femeilor de acolo suferă din cauza despărțirii de copiii lor. Acest centru este singurul unde întâlnirea cu copiii e mai prietenoasă - au voie să-i atingă, să se joace împreună. Am asistat la o astfel de întâlnire: a fost atât de emoționantă, încât, odată întorși în mașină, am avut amândoi o criză de plâns. Aceste momente, plus cele în care ne-a fost teamă că am parcat în locuri mai dubioase, plus cele în care am râs ca nebunii, ne-au apropiat enorm. Ne suntem, efectiv, necesari unul altuia.
- Și nu simți nicio clipă că această camaraderie poate distruge iubirea pasională dintre voi?
- Nu. Deloc. Îți spun și de ce. Noi suntem foarte mult înconjurați de oameni. Ne instalăm în parcarea unui ONG și stăm săptămâni întregi acolo. Oamenii vin la noi, intră, ne întreabă mereu fel de fel de lucruri. Nu e ca într-o casă normală, în care închizi ușa între tine și lumea de afară. Ei, atunci avem momente când abia așteptăm să terminăm documentarea și să plecăm într-un loc retras, unde să fim doar noi doi, doi iubiți, îndrăgostiți, și nu colegi de muncă. Și ce privilegiu e să ne bem cafeaua dimineața, și vinul seara, având la fereastră tablouri sublime. Marea sau muntele sau o poiană între două dealuri sau o ploaie torențială... Astea sunt micile noastre premii. Alegem locuri din acestea, când documentarea e gata și urmează munca "de birou": eu scot textele de pe înregistrări, Cosmin își editează fotografiile. Vara, mergem pe o plajă pustie de la mare, pentru că ne ajută briza să ne răcorim. Ca fapt divers, nu iarna e problema la statul în rulotă, pentru că avem sobă și pături groase. Vara e extrem de greu, fără aer condiționat. Căldura e insuportabilă, așadar, vara ne-o petrecem la mare sau la Gărâna, unde e răcoare. Iarna, când e chiar ger, mai fugim din țară la câteva grade cu plus.
- Spațiul vostru este și casa Tinei, un schnautzer, pitic extrem de simpatic...
- Tina e cel mai tandru cățel din lume. Ea a apărut în viața noastră după primul an de "casa pe drum", pentru că simțeam nevoia de un animal care să ne înveselească. Lui Cosmin îi plac enorm câinii, toți maidanezii primesc mâncare de la noi și adăpost sub rulotă. Când plecam din câte un loc, se vedea suferința pe chipul lui Cosmin, că-și lasă prietenii în urmă. Am căutat o rasă mică, care nu lasă blană, și așa a apărut Tina. Acum ea e cea care ne vindecă toate depresiile.
Schimbă un destin și ai făcut o minune
- Un jurnalist și un fotograf, călători "de meserie" - nu e nimeni mai potrivit decât voi pentru o radiografie a României. Cum arată ea, văzută de aproape?
- Din păcate, România, cu excepția Bucureștiului, a Clujului și poate alte două, trei centre culturale, este foarte săracă. Mai grav, România este o țară foarte needucată. Sistemul educațional e la pământ, iar de la asta pornesc toate relele. Bucureștenii se plâng că sistemul de învățământ e praf, dar ei nu-și dau seama ce e aceea să fie "praf". Eu cunosc comunități foarte numeroase, în care analfabetismul are procente de peste 50%. Abandonul școlar este foarte larg răspândit. În sate, foarte puțini copii termină liceul. Ba, mai grav, au pe foaia matricolă șase, șapte clase, dar nu știu să scrie și să citească. Nici măcar nu e vorba de sate izolate ci, pur și simplu, de mediul rural. Transportul școlar e la pământ, microbuzele nu vin să ia copiii de la grădiniță. Nu știu nici zilele săptămânii, vorbesc incorect sau foarte puțin, nu știu cum se numește țara lor sau să țină un pix în mână. Pare neverosimil, dar este adevărat. Urmarea este că devin copii marginalizați, sunt considerați proști, sunt așezați în ultima bancă și, foarte curând, vor abandona școala. Copiii aceștia ajung tineri care pur și simplu stau, nu lucrează, nu învață, și sunt foarte vulnerabili. Penitenciarele sunt pline de ei. Pe mine mă sperie foarte mult diferența dintre "bula" noastră, prietenii noștri cu copii educați, cărora nu le lipsește nimic, și ceilalți. Diferența e cât o prăpastie. Enormă!
- Chiar nu există nicio speranță? Sunt multe zone în țară - Bucovina, Ardealul, nordul Gorjului, unde țăranii trăiesc mai bine decât orășenii...
- Da, am observat și noi ceva minunat în ultimul an și jumătate. Am primit o bursă de la Ambasada Norvegiei și documentăm o parte din proiectele finanțate de ei. Care sunt enorme, vreo opt sute! Având totală libertate din partea norvegienilor, am hotărât să ne documentăm la ONG-urile foarte mici, din provincie. Cu prilejul ăsta, am descoperit niște oameni de care nu aveam habar, și care ne-au uluit cu dedicația lor, cu încăpățânarea lor pozitivă. Ei sunt speranța de care întrebai. La Satu Mare, de pildă, e un ONG care se ocupă de oamenii străzii, la Zalău există un centru de terapie pentru copiii cu dizabilități, la Bistrița un ONG face programe de intervenție timpurie pentru copiii romilor, la Târgu Neamț, o femeie grozavă a pus pe picioare o afacere socială, unde lucrează persoane cu dizabilități fizice și mentale. Oamenii care au înființat aceste ONG-uri sunt numai inimă. Se luptă cu toată lumea, cu autoritățile locale, nu primesc fonduri, dar supraviețuiesc din an în an, din entuziasm și suflet mare. Ei reușesc să schimbe vieți, ne emoționează și ne dau speranță. Un singur destin dacă ai schimbat, este o minune. Din punctul meu de vedere, toți ne putem schimba în bine. Trebuie doar să facem niște mici lucruri. De exemplu, dacă am alege un ONG la care să fim donatori permanenți, nu numai de Crăciun. Dacă am protesta imediat la fiecare nedreptate. Dacă am suna la Protecția Copilului, când vedem un puști care cerșește pe stradă. Toate aceste lucruri au răsunet, dacă le-am face. Iar pe plan global, cred că fața României s-ar schimba complet, dacă sistemul de învățământ ar intra într-o reformă totală.
- Și viitorul vostru, el cum arată?
- Pregătim o carte despre viața noastră. Multă lume ne întreabă cât vom mai rezista să trăim în rulotă. Le răspund că dacă vreo revistă din România ar zice că ne plătește hotelul pe câteva luni, când avem un subiect de documentat, evident că renunțăm la patul mic de rulotă. Ha! Ha! Asta e o glumă între jurnaliști. Știm că e imposibil. Așadar, atâta timp cât vrem să ne facem meseriile bine, nu avem altă soluție. Vom continua să locuim în auto-rulotă, vom continua să ne finanțăm din burse, vom continua să refuzăm orice formă de publicitate. Cosmin a jurat că nu va mai face niciodată fotografii comerciale, nu va mai lăsa niciun compromis între el și arta lui. Eu nu am fost niciodată mai fericită cu textele mele. Nu ne-am mai putea întoarce la ce făceam înainte. Așadar, vom călători, pentru că meseria noastră presupune mișcare. Vom sta, pentru că meseria noastră presupune documentare. Cât timp suntem sănătoși, asta vom face.
Foto: Cosmin Bumbuț, CORNEL BRAD
Îi puteți urmări pe Elena Stancu și Cosmin Bumbuț pe www.teleleu.eu