Ciudatul caz al polonezilor care iubesc ţara noastră

Aflu că există în Cracovia un club al polonezilor care s-au îndrăgostit de Ro­mânia.

Se pun la Dacie şi vin în ţara noastră, să o străbată (sunt aproape cinci sute de kilometri până la Satu Mare). Dorm prin corturi şi pensiuni, sunt montagnarzi mai ales, dar le place şi pe litoralul Mării Negre. Au învăţat şi limba ro­mână, sunt înnebuniţi. Ce-o fi cu oamenii ăştia?
Sunt la Varşovia, în concediu de vară (mă inte­resează deriva democratică a polonezilor - aşa îmi petrec eu vacanţa), şi vreau să ajung la Auschwitz. Totuşi, întâi Cracovia, dar fără mari speranţe: e o poveste prea frumoasă ca să fie chiar aşa.
Cracovia e capitala istorică a polonezilor. E un oraş semeţ, e un oraş trufaş, e un oraş care se de­dică Fecioarei Maria. De aici a plecat în viaţă Karol Wojtyla, cel care avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea, astăzi un sfânt.
Catedralele din Cracovia se înalţă către cer, iar cerul ştie asta şi e blând. Pe pământ, polonezii au viziuni imperiale şi un cult pentru eroi. Îşi tratează istoria ca pe o religie. E frumos la Cracovia, aici tramvaiele străbat bulevardele şi nu se grăbesc ni­ciodată.

Polonezii şi Meşterul Manole

Kornet Klub nu e un local renumit, dar nici nu trebuie să fie. Aici funcţionează secta aceasta: po­lo­nezii care iubesc România. La intrare, lângă nu­mele cârciumii, au aşezat şi un "Drum Bun". Şi mai mult, steagul României e arborat numai şi numai din iubire. Aici nu e o ambasadă, deşi cumva e.
E duminică seară, soarele a apus, Klub-ul e plin. Se prezintă imagini din ultima caravană a polo­nezilor cu Dacii în Ro­mânia. Un bărbat ma­siv, care arată exact aşa cum ţi l-ai imaginat, însoţeşte slide show-ul cu explicaţii. Chiar dacă nu ştii limba po­loneză, înţelegi tot: se vorbeşte despre mânăs­tirea de la Curtea de Argeş şi despre legen­da Meşterului Manole. Aşa, deci: Meşterul Ma­nole la Cracovia!
La Kornet se poate bea bere românească şi se poate plăti în lei. Te aşezi pe un scaun şi te uiţi la ţara ta văzută de alţii cu un fel de dra­goste care te uluieşte. N-ai auzit mulţi români care să vorbească aşa despre România.
Ştii cine este băr­batul masiv. L-ai găsit pe internet: Mihai So­wa, medic stomatolog, omul în jurul căruia gravitează tot clubul. Domnul Sowa, bărbat la jumătatea vieţii, aşa, are un ton baritonal. Îi cauţi privirea şi vezi acolo o pasiune.
Dintr-unul dintre pereţii clubului răsare un bot galben de Dacie. Nu departe, steagurile României şi Poloniei stau încrucişate.

Polonezii şi Gică Petrescu

Sowa îşi termină prezentarea în aplauzele publicului. Pentru o clipă se face linişte, apoi clipa aceea se sfârşeşte şi, prin boxe, vine şi se aşază la toate mesele Gică Petrescu.
Da! Începe să cânte Gicuţă al nostru: Şi uite aş vrea să mor, cu paharul lângă mine, cu cobzarul lângă mine... Polonezii fredonează din maestru, iar maestrul parcă îi aude şi îi dă înainte şi anunţă că aşa ar vrea să moară, într-o crâşmă din Obor, să-şi scrie cu vin roşu testamentul, nu vrea bocete de jale Gică, vrea în cea din urmă cale un cobzar-lăutar, nu vrea nicio mutră tristă stând cu nasul în batistă. Să-i tragem o beţie, de pomină să fie, beau, beau, beau! Îmboldiţi de Gică Pe­trescu, polonezii îşi ridică paharele, oferindu-şi o seară indimenticabilă.
Îl abordez pe Sowa, iar el aflându-mi naţio­nalitatea îmi strânge mâna ca unui prieten şi ordonă să fiu servit după placul inimii. Şi începe să spună Sowa de unde până unde. A început în copilărie. Ve­nea cu ai lui la mare, în România. Ştie tot lito­ralul nostru. Acolo l-au prins cei mai frumoşi ani din viaţă: copilul a lăsat loc ado­les­centului, adolescentul s-a făcut tânăr, a căzut Cortina de Fier, au fost ani când Sowa n-a mai ve­nit la noi, apoi s-a şi făcut anul 2000 şi cum stătea el de vorbă cu fratele său despre vârsta de aur şi-au zis ia să ia nişte Dacii şi să plece în căutarea timpului pierdut.
Şi uite-l acum: vine de câteva ori pe an în Ro­mâ­nia, a învăţat română (cu profesoara Johanna Kor­nas Warwas, care a ţinut o şcoală privată de limba română la Cracovia, căci a avut doritori - ea i-a învăţat pe toţi). E fericit la noi. Duce mâna la piept şi spune: ţară fru­moa­să România.

Polonezii şi lupul dacilor

Sowa nu e singur aici, la club. Are o parteneră: Monika Stefanczyk. E o tânără minionă, cu un zâm­bet care nu poate fi şters. Lucrează în cer­cetare. Monika are ochii mari, ca ai copiilor care se minunează. Pe unul dintre umeri are tatuat un lup. A aflat că lupul aces­ta era simbolul vechilor daci, spune că i-ar plăcea să se laude că de-asta şi l-a aşternut pe trup, dar nu ar fi adevărat. Îşi tatuase lupul dinainte să se îndră­gostească şi ea de Ro­mânia - acum un deceniu şi jumătate.
Monika ştie bine ţara noastră. A fost peste tot şi peste tot i-a plăcut. Sunt ziarist, sunt obligat la scepticism. Sunt sceptic degeaba. A fost. Ştie tot: şi Dorohoiul îl ştie. I-a plăcut şi la Dorohoi.
Sowa are ultimul mo­del de Dacie, ieşit din fa­brică prin 2004, da­că-şi aminteşte bine. E mo­men­tul să aflaţi că în Cra­­covia, dată fiind a­bun­­­­denţa de Dacii vechi, exis­tă chiar şi un me­canic spe­cializat în ma­şina noastră naţio­nală. Repară omul, n-ai trea­bă, dar şi Daciile ţin, că sunt îngrijite.
Când li se face dor de România, şi li se face des, polonezii ăştia pun două steaguri mici pe Daciile lor - unul al Poloniei şi unul al nostru - şi cu steagurile fâlfâind înain­tează către Satu Mare.

Polonezii şi România europeană

Şi iată-l şi pe domnul Aleksander, antreprenor în turism şi ghid. A fost profesor de şcoală generală şi la începutul anilor '90 s-a lăsat de profesorat şi a început să facă România. Până în ziua de azi nu mai pridideşte să aducă autocare cu polonezi. Le place, cum să nu le placă? Ardealul, Maramureşul, şi coboară până în sud, în România ortodoxă, care pe domnul Aleksander încă îl încântă.
Omul acesta vorbeşte despre Munţii Carpaţi şi Delta Dunării şi staţiunile de pe litoralul Mării Negre şi despre cum s-a schimbat Bucureştiul începând cu mileniul al III-lea. E un om atent la nuanţe şi la mersul lumii. Polonia? Nu e mulţumit de ce se întâmplă la el acasă. Consideră că sunt două ţări în Uniunea Europeană incompatibile cu Uniunea Europeană: Ungaria şi Polonia. România? Iată această concluzie rostită în Cracovia, în inima continentului nostru bătrân: România e mai euro­peană.
E târziu, de mult s-a lăsat noaptea peste Cra­covia şi Gică Petrescu încă mai cântă în Kornet Klub (în care se dau concerte live, se cântă jazz, iar artiştii români sunt mereu ca acasă). Kornet înseamnă trompetă.
Beţia s-a terminat, polonezii pleacă pe la casele lor, ei n-au weekend prelungit. Din difuzoare, maes­trul cere aşa: du-mă acasă, măi tramvai, du-mă acasă, ce mai stai?
Şi tramvaiele din Cracovia nu se grăbesc nicio­dată.

Andrei Crăciun

Foto: 123RF, www.drumbun.pl, Arhiva Kornet Klub