Sfârşit de vacanţă

Poveşti de dragoste

De fiecare dată, când se apropie sfâr­şitul verii, îmi aduc aminte de una dintre cele mai tulburătoare întâm­plări din viaţa mea. Poate că de vină este şi lu­mina gălbuie, uşor melancolică, atât de obişnuită la fiecare sfârşit de august, care alege, dintre amin­tirile mele, prima tabără studenţească.
Pentru mine, vacanţa începuse cu mult înainte să închei toate examenele din acel an. Atâta o visam şi o plănuiam, atâtea aşteptări aveam de la ea, de mi se părea că nu mai trece timpul! În sea­ra în care m-am trezit în gară, cu bagajul lângă mine, aşteptând trenul de noapte pentru a ajunge la mare, abia atunci mi-am dat seama cât sunt de fericită. Terminasem cu bine sesiunea, aveam linişte şi pace în familie, părinţii mă sprijineau în tot ce făceam şi aveau încredere totală în mine. E adevărat, însă, că niciodată nu i-am dezamăgit şi că am fost întotdeauna ascultătoare şi recunos­că­toare pentru tot ceea ce au făcut pentru mine, copilul lor unic, în care şi-au sădit toată dra­gos­tea şi toate idealurile. Chiar şi acum, când ple­cam în vacanţă, erau pe peronul gării cu mine, mă conduceau la tren, eram fericită şi senină, fără să fiu părtaşă la îngrijorările lor legate de faptul că era prima vacanţă petrecută fără ei. Oarecum, aş fi vrut să-i liniştesc, dar cred că nu puteam ascunde prea bine bucuria eliberării de dădăceala lor, care devenise stânjenitoare, la un moment dat. Poate că aşa sunt toţi părinţii, fără să-şi dea seama cât le este de greu copiilor să se în­car­ce cu acest surplus de îngrijorare. Măr­tu­risesc că abia am aşteptat ca trenul să se pună în mişcare şi să înceteze sfaturile lor, care deveneau tot mai tragicomice, spuse în grabă, la fereastra trenului.

În aşteptarea răsăritului

Costineştiul era în vremea aceea staţiune studenţească, prin excelenţă. De la gară, unde am ajuns către dimineaţă, am făcut vreo doi ki­lometri pe jos, până pe plajă. Nu mai fusesem acolo niciodată, dar m-am luat şi eu după tinerii veseli cu care fusesem în compartiment şi care au pornit drept spre plajă, ca să nu piardă ră­să­ritul soarelui. Sigur că mai fusesem la mare, dar faptul că era pentru prima oară când îmi deci­deam singură programul, fără să fiu dirijată, "ocrotită", ghidată m-a entuziasmat atât de mult, în­cât mi-am propus acolo, pe plajă, aşteptând izbucnirea primelor raze, să fac tot ce ţinea de mine pentru ca vacanţa să fie de neuitat. Şi aşa am făcut, dar, deşi speram în sinea mea că s-ar putea întâmpla să mă împrietenesc cu un băiat, n-am pus în cal­cul faptul că m-aş putea îndrăgosti foarte tare. Sau, mai bine spus, n-am crezut că prima îndrăgosteală va dura atât de mult, că va lăsa urme... Dovadă - iată că am în­ceput să povestesc întâmplările care s-au petrecut cu multă, multă vreme în urmă.
Pe scurt, m-am îndrăgostit încă din prima zi, chiar acolo, pe plajă, în prima dimineaţă petrecută la malul mării. El era cu un grup de studenţi veniţi de la Iaşi, părea un pic mai în vârstă ca ei şi chiar era, cum am aflat mai târziu. De ce s-a pe­trecut totul fulgerător? Mă gândesc acum, cu mintea de azi, că prea mă pregătisem, cumva în secret, de o îndrăgostire, că aşteptam dragostea, dar că nu aveam prea multe "in­for­maţii" despre asta şi atunci, oarecum instinctiv, m-am orientat către un om mai în vârstă, care ar fi putut avea mai multă grijă de mine decât un tânăr. Aşa se întâmplă când pleci de acasă cu gândul că trebuie să te îndrăgosteşti şi nu ştii de cine. Ce mare diferenţă este însă între starea aceas­ta adolescentină, de căutare, de tatonare, şi iubirea aceea matură, devastatoare, care şterge ca un taifun totul în cale, toate planurile, cal­culele şi îngrijorările şi care este atât de puter­nică şi de neţărmurită, încât nu mai cere nimic altceva, dar îţi ocupă tot spaţiul vital, tot uni­versul. Cred că atunci când te îndrăgosteşti, toate legile acestea ale universului, fie ele fi­zice, chimice sau de altă natură, pun umă­rul ca totul să se po­tri­vească şi să iasă bine. Toate coincidenţele şi neprevăzutele intră în joc şi nimic nu mai pare întâmplător. Aşa a fost şi atunci: am fost cazată împreună cu grupul de studenţi de la Iaşi, al căror în­drumător şi însoţitor era el, Costin, asistent universitar. Cele două săptămâni de tabără au fost de vis (pot să afirm asta cu toată tăria), dacă elimin ultima zi, aceea a despărţirii, care mi-a fost învăţătură de minte pentru toată viaţa.

Scoica

N-a fost nevoie de prea multe vorbe ca să înţeleg că şi el îmi caută apropierea. Pe plajă, se aşeza mereu în preajma mea, era atent la ce se întâmplă în jurul meu şi căuta să mă binedispună, prin tot felul de tertipuri copilăreşti, amuzante. În loc să le judec, să le interpretez cum ar fi trebuit, eu le-am crezut semne de mare dragoste. Şi asta, pentru că, aşa cum v-am spus, ajunsesem în tabăra aceea prima oară singură, fără părinţi, cu gândul clar că vreau să mă îndrăgostesc. Şi m-am îndrăgostit, m-am aruncat cu capul înainte, crezând că ceea ce e în mintea mea e şi în a lui. După două săptămâni de nebunie a simţurilor, credeam că eram pregătită pentru pasul cel mare. Zilele acelea au fost aşa de fierbinţi, încât mi s-a părut firesc, ca o încununare a celor trăite, să fiu iubita lui. Aşteptam ultima seară pentru asta. Înainte de focul de tabără, pregătit dinainte, am mers împreună pe plajă. M-a ţinut în braţe şi ne-am sărutat, minute în şir. Cu o ureche auzeam valurile lovindu-se de ţărm, cealaltă era lipită de pieptul lui şi mi se părea că în ritmul inimii lui se va ordona întreaga mea viaţă. Nu mă mai inte­resa nimic altceva, uitasem de facultate, de pă­rinţi, uitasem de sfaturile şi de grija lor, uitasem că până la venirea în tabără eram un cu totul alt om, că judecam altfel şi că, dacă ar fi fost să mă iau după judecata aceea, eu singură aş fi dezaprobat ceea ce făceam. Mi-e foarte uşor să vorbesc acum, atunci însă nu mă interesa nimic altceva, decât omul de lângă mine, şi era destul ca el să se uite la mine, să mă prindă în braţe, pentru ca eu să cred că toate se pot ordona după voinţa mea. Ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri. Stăteam pe plajă, întinşi pe nisip, unul lângă altul, în vreme ce la picioarele noastre, marea cânta monoton cu foşnet liniştit de valuri. Atunci i-am spus că vreau să fac dragoste cu el, că vreau să fiu femeia lui, atunci şi acolo. Mi-a răspuns cu un hohot de râs, care, brusc, mi s-a părut batjocoritor. N-avea nimic din surâsul timid pe care i-l cunoşteam. Am întins mâna şi am vrut să-l mângâi, dar mi-a prins-o, până să-l ating şi, cu delicateţe, dar ferm, fără putere de împo­trivire, mi-a aşezat mâ­na pe nisip, între noi. "Până la iubire e cale lungă, fată dragă", mi-a zis, ridicându-se în pi­cioare. Apoi a plecat şi nu l-am mai văzut nicio­dată. N-am avut putere să scot o vorbă, să-l opresc, să-l întreb ceva. Am strâns cu ruşine şi disperare în mâini ni­si­pul, ca şi cum aş fi găsit acolo ajutor. În mâna dreaptă am simţit o scoi­că pe care am dus-o, copilăreşte, la ureche. Am auzit în ea ecoul primei mele înfrângeri.
Multă vreme m-am întrebat, apoi, ce-ar fi fost dacă... Şi nu pot decât să-i mulţumesc acum dragului meu de două săptămâni că a ştiut să vadă exact ceea ce se întâmpla cu mine şi n-a profitat de nebunia mea. În ce mă priveşte, am suferit enorm. Mi s-a părut că nu voi avea pu­terea să-mi revin, că voi rămâne pe veci marcată, că nu voi putea trece peste ciuda şi ruşinea re­simţite după acel refuz. După o jumătate de veac, întâmplările mi se par însă atât de efemere şi de puerile, încât nu pot decât să zâmbesc cu în­gă­duinţă şi să mă bucur de lumina gălbuie a acestei zile de început de septembrie. Sunt pe plajă şi ascult veşnicul zbucium al mării, înscris în trupul arcuit al unei scoici.

MĂDĂLINA

Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUŞ