De fiecare dată, când se apropie sfârșitul verii, îmi aduc aminte de una dintre cele mai tulburătoare întâmplări din viața mea. Poate că de vină este și lumina gălbuie, ușor melancolică, atât de obișnuită la fiecare sfârșit de august, care alege, dintre amintirile mele, prima tabără studențească.
Pentru mine, vacanța începuse cu mult înainte să închei toate examenele din acel an. Atâta o visam și o plănuiam, atâtea așteptări aveam de la ea, de mi se părea că nu mai trece timpul! În seara în care m-am trezit în gară, cu bagajul lângă mine, așteptând trenul de noapte pentru a ajunge la mare, abia atunci mi-am dat seama cât sunt de fericită. Terminasem cu bine sesiunea, aveam liniște și pace în familie, părinții mă sprijineau în tot ce făceam și aveau încredere totală în mine. E adevărat, însă, că niciodată nu i-am dezamăgit și că am fost întotdeauna ascultătoare și recunoscătoare pentru tot ceea ce au făcut pentru mine, copilul lor unic, în care și-au sădit toată dragostea și toate idealurile. Chiar și acum, când plecam în vacanță, erau pe peronul gării cu mine, mă conduceau la tren, eram fericită și senină, fără să fiu părtașă la îngrijorările lor legate de faptul că era prima vacanță petrecută fără ei. Oarecum, aș fi vrut să-i liniștesc, dar cred că nu puteam ascunde prea bine bucuria eliberării de dădăceala lor, care devenise stânjenitoare, la un moment dat. Poate că așa sunt toți părinții, fără să-și dea seama cât le este de greu copiilor să se încarce cu acest surplus de îngrijorare. Mărturisesc că abia am așteptat ca trenul să se pună în mișcare și să înceteze sfaturile lor, care deveneau tot mai tragicomice, spuse în grabă, la fereastra trenului.
În așteptarea răsăritului
Costineștiul era în vremea aceea stațiune studențească, prin excelență. De la gară, unde am ajuns către dimineață, am făcut vreo doi kilometri pe jos, până pe plajă. Nu mai fusesem acolo niciodată, dar m-am luat și eu după tinerii veseli cu care fusesem în compartiment și care au pornit drept spre plajă, ca să nu piardă răsăritul soarelui. Sigur că mai fusesem la mare, dar faptul că era pentru prima oară când îmi decideam singură programul, fără să fiu dirijată, "ocrotită", ghidată m-a entuziasmat atât de mult, încât mi-am propus acolo, pe plajă, așteptând izbucnirea primelor raze, să fac tot ce ținea de mine pentru ca vacanța să fie de neuitat. Și așa am făcut, dar, deși speram în sinea mea că s-ar putea întâmpla să mă împrietenesc cu un băiat, n-am pus în calcul faptul că m-aș putea îndrăgosti foarte tare. Sau, mai bine spus, n-am crezut că prima îndrăgosteală va dura atât de mult, că va lăsa urme... Dovadă - iată că am început să povestesc întâmplările care s-au petrecut cu multă, multă vreme în urmă.
Pe scurt, m-am îndrăgostit încă din prima zi, chiar acolo, pe plajă, în prima dimineață petrecută la malul mării. El era cu un grup de studenți veniți de la Iași, părea un pic mai în vârstă ca ei și chiar era, cum am aflat mai târziu. De ce s-a petrecut totul fulgerător? Mă gândesc acum, cu mintea de azi, că prea mă pregătisem, cumva în secret, de o îndrăgostire, că așteptam dragostea, dar că nu aveam prea multe "informații" despre asta și atunci, oarecum instinctiv, m-am orientat către un om mai în vârstă, care ar fi putut avea mai multă grijă de mine decât un tânăr. Așa se întâmplă când pleci de acasă cu gândul că trebuie să te îndrăgostești și nu știi de cine. Ce mare diferență este însă între starea aceasta adolescentină, de căutare, de tatonare, și iubirea aceea matură, devastatoare, care șterge ca un taifun totul în cale, toate planurile, calculele și îngrijorările și care este atât de puternică și de nețărmurită, încât nu mai cere nimic altceva, dar îți ocupă tot spațiul vital, tot universul. Cred că atunci când te îndrăgostești, toate legile acestea ale universului, fie ele fizice, chimice sau de altă natură, pun umărul ca totul să se potrivească și să iasă bine. Toate coincidențele și neprevăzutele intră în joc și nimic nu mai pare întâmplător. Așa a fost și atunci: am fost cazată împreună cu grupul de studenți de la Iași, al căror îndrumător și însoțitor era el, Costin, asistent universitar. Cele două săptămâni de tabără au fost de vis (pot să afirm asta cu toată tăria), dacă elimin ultima zi, aceea a despărțirii, care mi-a fost învățătură de minte pentru toată viața.
Scoica
N-a fost nevoie de prea multe vorbe ca să înțeleg că și el îmi caută apropierea. Pe plajă, se așeza mereu în preajma mea, era atent la ce se întâmplă în jurul meu și căuta să mă binedispună, prin tot felul de tertipuri copilărești, amuzante. În loc să le judec, să le interpretez cum ar fi trebuit, eu le-am crezut semne de mare dragoste. Și asta, pentru că, așa cum v-am spus, ajunsesem în tabăra aceea prima oară singură, fără părinți, cu gândul clar că vreau să mă îndrăgostesc. Și m-am îndrăgostit, m-am aruncat cu capul înainte, crezând că ceea ce e în mintea mea e și în a lui. După două săptămâni de nebunie a simțurilor, credeam că eram pregătită pentru pasul cel mare. Zilele acelea au fost așa de fierbinți, încât mi s-a părut firesc, ca o încununare a celor trăite, să fiu iubita lui. Așteptam ultima seară pentru asta. Înainte de focul de tabără, pregătit dinainte, am mers împreună pe plajă. M-a ținut în brațe și ne-am sărutat, minute în șir. Cu o ureche auzeam valurile lovindu-se de țărm, cealaltă era lipită de pieptul lui și mi se părea că în ritmul inimii lui se va ordona întreaga mea viață. Nu mă mai interesa nimic altceva, uitasem de facultate, de părinți, uitasem de sfaturile și de grija lor, uitasem că până la venirea în tabără eram un cu totul alt om, că judecam altfel și că, dacă ar fi fost să mă iau după judecata aceea, eu singură aș fi dezaprobat ceea ce făceam. Mi-e foarte ușor să vorbesc acum, atunci însă nu mă interesa nimic altceva, decât omul de lângă mine, și era destul ca el să se uite la mine, să mă prindă în brațe, pentru ca eu să cred că toate se pot ordona după voința mea. Țin minte ca și cum ar fi fost ieri. Stăteam pe plajă, întinși pe nisip, unul lângă altul, în vreme ce la picioarele noastre, marea cânta monoton cu foșnet liniștit de valuri. Atunci i-am spus că vreau să fac dragoste cu el, că vreau să fiu femeia lui, atunci și acolo. Mi-a răspuns cu un hohot de râs, care, brusc, mi s-a părut batjocoritor. N-avea nimic din surâsul timid pe care i-l cunoșteam. Am întins mâna și am vrut să-l mângâi, dar mi-a prins-o, până să-l ating și, cu delicatețe, dar ferm, fără putere de împotrivire, mi-a așezat mâna pe nisip, între noi. "Până la iubire e cale lungă, fată dragă", mi-a zis, ridicându-se în picioare. Apoi a plecat și nu l-am mai văzut niciodată. N-am avut putere să scot o vorbă, să-l opresc, să-l întreb ceva. Am strâns cu rușine și disperare în mâini nisipul, ca și cum aș fi găsit acolo ajutor. În mâna dreaptă am simțit o scoică pe care am dus-o, copilărește, la ureche. Am auzit în ea ecoul primei mele înfrângeri.
Multă vreme m-am întrebat, apoi, ce-ar fi fost dacă... Și nu pot decât să-i mulțumesc acum dragului meu de două săptămâni că a știut să vadă exact ceea ce se întâmpla cu mine și n-a profitat de nebunia mea. În ce mă privește, am suferit enorm. Mi s-a părut că nu voi avea puterea să-mi revin, că voi rămâne pe veci marcată, că nu voi putea trece peste ciuda și rușinea resimțite după acel refuz. După o jumătate de veac, întâmplările mi se par însă atât de efemere și de puerile, încât nu pot decât să zâmbesc cu îngăduință și să mă bucur de lumina gălbuie a acestei zile de început de septembrie. Sunt pe plajă și ascult veșnicul zbucium al mării, înscris în trupul arcuit al unei scoici.
MĂDĂLINA
Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUȘ