Mica Supăreasă

Poveşti de dragoste

Mica era ştiută în sat ca Supăreasa, tămăduitoarea cu supă. Nu era boală căreia să nu-i dea de leac, cu ierburile şi fierturile ei. Nici necaz omenesc care să-i treacă poarta şi să mai iasă întreg din ograda sa. La Mica Supăreasa nu ajungeai însă lesne. Căsuţa albă şi şuie te ţintuia de departe, cu geamlâcurile ei, ca doi ochi vicleni, ce clipeau în dansul storurilor ce se ridicau şi se lăsau, după cum suspina secretul vieţii dinăun­tru. Şi-ţi trecea un fior pe şira spinării şi parcă te-ai fi înturnat din drum. Dacă îţi ţineai, totuşi, firea, şi păşeai mai departe, căscioara Micăi îşi pitea go­liciunea în dosul ţesăturii parfumate de Mâna Mai­cii Domnului, ce i se căţăra peste toate mădularele şi o-nvăluia şi o ascundea. Ca şi când nici nu exista. Şi iar ezitai: e cu adevărat sau mă mână doar o nă­lucă? De mergeai însă şi mai departe, Mica Supă­reasă îţi scurta ea singură drumul şi-ţi deschidea calea, aşa cum răsărea în cerdac, în­văluită în părul ei roşiatic. Şi braţul ei alb începea să se agite şi să te-mbie să vii. Şi-apoi, ajuns şi mai aproape, te-ntâm­pina zâmbetul ei născut parcă dintr-o bucurie neo­menească, smălţuit în fildeşul dinţilor ce susurau că eşti binevenit. Şi-atunci, ştiai c-ai ajuns.

Satul

Cine bătea drumul spre Mica Supăreasă n-o făcea însă de drag. Numai cine avea o mare du­rere se-ncumeta până sus în deal. Veneau la ea betegi din tot satul sau femei tinere, bolnave din iubire. Cu toţii căutau să se-ntremeze cu supa făcută de ea. Şi Mica îi ajuta pe toţi. Să nu mai plângă, să nu-i mai doară, să scape de necazul pe care-l aveau.
Eu eram copil pe-atunci şi Maria, o mătuşă a tatii, mă tot lua cu ea la Mica, când îi făcea co­mi­sioane. Dis-de-di­mi­neaţă, zi după zi, îşi sufleca poalele rochiei şi mă trăgea după ea prin praful drumului, înaintând vioaie către căscioara din deal. Mi­ca îi dădea supa ei mi­nunată pe care mă­tuşa le-o ducea celor nepu­tincioşi, ce nu pu­teau bate drumul la Su­pă­rea­sa. Lucrurile se aş­ternuseră astfel de pe vremea când mătuşii îi mu­reau pruncii, de în­dată ce se năşteau. Şi Mica o ajutase să-şi şteargă valurile de la­crimi, să alunge răul care o stăpânea. Cu pân­tecul secat de pruncii care furaseră toată viaţa din ea, a ajuns prima oară, mătuşa Maria, la Mica. "Stârpeşte răul ăsta din mine, că nu mai am vlagă să plămădesc, prunc după prunc, doar ca să-i văd cum mor, când abia au început să respire!". Şi supa Micăi i-a fost de leac. A născut Maria, la 50 de ani, un copil zdravăn, pe care nicio boală nu l-a atins. Şi care s-a făcut mare şi trăieşte şi azi, fericit. Iar, după miracolul petrecut în trupul ei, şi-a făcut obiceiul să meargă la Mica, să ia supa aburindă în străchini şi s-o ducă la cei ce nu puteau ajunge până la ea. Convinsă că-n zeama aceea stătea secretul vieţii şi al tămăduirii. Un dar pe care tare mult şi-a dorit să-l împartă cu satul întreg.
Când am ajuns prima dată la Mica, m-a îmbătat mirosul de pătrunjel proas­păt, al degetelor ei albe şi lungi. Parcă fiinţa ei întreagă era aromată şi caldă, ca supa vindecătoare pe care mi-a pus-o în faţă. O supă cu găluşte ca nişte galbeni dospiţi la soare, o zea­mă parfumată şi atât de lim­pede, de vedeai fundul blidului, dar şi al adân­cului din sufletul tău. Toată casa Micăi se unduia în mirosul acela de buru­ieni şi legume şi mirodenii. Iar, pe dea­su­pra se răspândea zâmbetul ei luminos, care umplea încăperea.
Şi tot mergând pe deal, la Mica Su­pă­reasa, aveam să aflu şi poveştile vin­­de­cărilor ei. Ologi ce se puneau pe picioare, fete ce îşi găseau alesul, oa­meni sărmani ce începeau să-şi vadă munca răsplătită, mame cu copii cos­telivi şi bolnavi care se bucurau apoi să-i vadă înzdrăveniţi. Unele poveşti des­pre tămăduirile Supăresei le au­zeam de la mătuşa Maria. Pe altele le desluşeam, dincolo de uşa odăii, în care mă retră­geam când nefericiţii în­cepeau să vină la Mica. O dâră de lumină se lăţea şi lăsa contururile să se strecoare înăuntru. Şi şoap­tele şi plânsetele răzbă­teau o vreme prin pe­rete. Pentru ca apoi să se stingă. Şi dâra de lu­mi­nă se zărea iar şi contururile ce intra­seră cenuşii ieşeau preschimbate de surâsuri proas­pete şi luminoase. Şi-aşa, în scurt timp, ajunse satul un tărâm al tinereţii şi al fericirii. Până într-o zi.

Dispariţia

Într-o zi satul a-nceput să vuiască: "A dis­pă­rut Su­păreasa! Mica s-a făcut nevăzută şi n-a lă­sat vorbă la ni­meni! Parcă a-nghi­ţit-o pă­mân­tul, că ni­mic n-a rămas în ur­ma ei!". Şi bă­trânele bodo­gă­neau pe la porţi: "Păi da! Că n-a fost lucru curat cu femeia asta! Prea îi stătea în putere tot!". Au făcut înconjurul satului apoi is­torii tot mai bine legate, dar care se băteau cap în cap. Ba că Su­pă­reasa a plecat, ca să nu dea soco­teală pentru bu­ru­ienile pe care le creştea în curte şi le punea oamenilor în mân­care, de ajungeau, unii dintre ei, să aibă aiureli. Ba că a fugit cu un bărbat pe care-l iubea. Ba că ier­­bu­rile ei nu mai erau bune de leac, şi de su­pă­rare s-ar fi aruncat în râul de la marginea satului. Au mers vorbele de-a lungul şi de-a latul uliţei, o zi şi încă o zi şi încă vreo lună sau două. Până când lu­mea s-a luat cu viaţa şi cu necazul şi nu şi-a mai bătut capul cu Supăreasa. Anii au trecut repejor, şi-abia dacă-şi mai amintea cineva de Mica şi supa ei. Satul parcă se părăginise şi el. Oamenii se-ntristau şi se-mbolnăveau din nou, ca-n orice alt loc de pe pământ. Aşa l-am şi lăsat, pustiit şi gârbovit, de par­că o mână rea ar fi smuls sufletul din el. Şi viaţa m-a dus departe.

Supa

Aveam să mă-ntorc în sat după 30 de ani, la moartea mătuşii Maria. Era singura mea legătură cu locul acela, în care trăisem verile primei co­pilării. N-a fost o despărţire tristă, pentru că Maria trăise împlinită şi murise împăcată, la pes­te 90 de ani. Ar fi trăit ea şi mai mult, ziceau bă­trânele din sat, de nu i-ar fi pierit copiii aceia dintâi şi n-ar fi mâncat-o su­ferinţa în tinereţe. După ce au fost înfăptuite toate cele de cuviinţă şi băiatul Mariei şi toţi cei apropiaţi au plecat, m-am gândit să mai străbat o dată satul. Drumul mi s-a părut ireal, învăluit într-un parfum ce mi se părea cunoscut. Mi-am ridicat privirea. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că mai toate ca­sele, de-a dreapta şi de-a strânga uliţei, erau umbrite de Mâna Maicii Domnului, care umplea aerul de miresme. Iar oamenii pe care-i întâl­neam pe drum aveau zâmbete largi şi păreau îm­păcaţi. Am zâmbit şi eu şi am intrat în casa unde era pomana. Mai erau înăuntru doi-trei vecini, ce se aşternuseră la masă. Sorbeau în tăcere, din far­furiile albe de porţelan. M-am alăturat lor, la acea masă a împăcării vieţii cu moartea, iar când am dus la gură prima lingură de supă, le-am în­ţeles liniştea. Era supa magică a Micăi! Mirosul tare, de pătrunjel proaspăt smuls din pământ. Supăreasa se întorsese în sat! Şi satul se întorsese la viaţă.

Mica

N-am putut pleca înainte de a trece pe la Mica Supăreasa. Ceva mai bătrână, acum, dar la fel de frumoasă, cu valurile ei de păr odinioară roşcate, acum argintii, a întins spre mine mâna ei albă şi străvezie spunând: "Mi-aduc aminte de tine! Nu te-ai schimbat prea mult. Mereu îmi cereai supă, când veneai pe la mine. Şi eu îţi spuneam că-i fermecată şi-mplineşte toate dorinţele. Şi tu credeai. Credeai că oamenii se fac sănătoşi şi fericiţi, pentru că mănâncă supa făcută de mine. O fac din nou. Cea mai bună supă din lume!". Mi­ca Supăreasa a râs şi am zâmbit şi eu. Ea a ră­mas, eu am plecat. Şi, în loc de rămas-bun, mi-a vâ­rât între degete o bucăţică de hârtie. Am des­pă­turit-o mai târziu, acasă. Era reţeta ei secretă.

ALINA DINCĂ

Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUŞ