Banda de la Căstău

- Ioan Urs, zis Neluţă, este ultimul mare lăutar din Munţii Orăştiei. A readus la viaţă taraful din comuna Căstău şi încă mai cântă muzica vechilor daci. Doar la el se mai pot auzi doine arhaice, venite parcă din altă lume, care te emoţionează până la lacrimi, prin simplitatea şi dulceaţa lor -

- Aveţi aici o fotografie veche, cu taraful. Cine este în imaginea asta?

- Aici e Liţă, eu, Nea Relu, care a făcut taraful, băiatul lui, şi Vălean de la Sărăca. Ăştia eram fondatorii tarafului de la Căstău. În afară de mine, nu mai trăieşte nimeni din poza asta... Ne zicea pe atunci "Banda lui Relu". Pe vremea aia mai era "Banda lui Buţi", la Geoagiu, şi "Banda lui Ceasu", la Cugir. Toate cântau numai muzică veche, tarafuri adevărate. Deşi eram aproape unii de alţii, la doar câteva sate distanţă, muzica era diferită, erau alte ritmuri la ei, învârtita suna altfel la ei şi la noi. Şi de-aia nu putea să se bage între noi unul din altă parte, că numa noi ştiam cum se cântă în partea asta, pe la Căstău, Grădişte sau Luncani.

- De la cine aţi în­vă­ţat să cântaţi la vioa­ră?

- Eu am învăţat de la tata. De când mă ştiu am fost cu vioara în mână, la început mai micuţă, aşa, de copii, că se mi­ra lu­mea de mine. Şi Nea Re­lu mă lua la pe­treceri şi făcea cu mine un nu­măr special. Tata nu a stat să mă în­veţe, eu numa au­zeam me­lo­dia şi o cân­tam pe vi­oa­ră, până îmi ieşea şi mie. Înainte era aici moară şi asta era ca­sa morii. Venea apă din munte şi era iaz tras de morar. Lân­­­gă, era sta­vi­lă şi po­deţu pe care stă­tea mo­raru şi dă­dea dru­mu la apă. Aici era troa­ca mo­rii, unde se strân­gea apa şi eu aici cân­tam, la troaca morii. Aici cân­tam toa­tă ziua şi veneau de pe uli­ţă să mă as­cul­te şi mă am­bi­ţio­nam. Acum s-a schimbat... s-a des­­fiinţat stavila, râul ocoleşte sa­tul... nu mai e ni­mic din ce-a fost...

- Dar muzica a rămas, aţi păs­trat-o...

- Am păstrat-o, da, că şi tata a învăţat de la ta­tă-său ăl bătrân, Relu-i zicea, şi eu am învăţat de la tata şi de la moş Relu, care atâta cânta de frumos, că puteai să şi mori. De la el am învăţat cântece vechi, învârtite... Ţinea vioara aşa, pe braţul lui, şi zicea "Ascultă numa, moş! Auzi, moş!". Avea o dul­ceaţă în cântat, ceva ce nu mai există azi, venită poate din viaţa lor grea de atunci. Acum ne zicem "Taraful Leliţă de la Căstău". Am pus numele după o melodie a lui Grozuţă, aia cu Leliţă de la Căstău. A fost o pauză în existenţa tarafului, că eu am ple­cat în America câţiva ani, şi l-am reînfiinţat când m-am întors, ca să nu se piardă tradiţia şi să păs­trăm cântecele vechi. Toţi din fotografia asta sunt morţi, nu mai trăieşte nimeni. A fost greu să fac iar taraful şi e greu de menţinut, pentru că în primul rând e lipsă de instrumentişti autentici, din cei care cântă bătrâneşte, ca să sune muzica arhaic, ca la mama ei.

- Doamna Speranţa Rădulescu, de la Muzeul Ţăranului din Bucureşti, v-a ajutat să faceţi înregistrări şi să scoateţi un disc...

- Dânsa ne-a iubit şi ne-a promovat extraor­dinar de mult, şi în ţară, şi în străinătate. A venit aici, la noi, pentru înregistrări. Chiar în camera as­ta. Am pus covoare pe toţi pereţii şi pe jos, ca să nu fie ecou şi să se poată face înregistrarea. A venit dumneaei, cu oameni de la muzeu şi un inginer de sunet, şi aşa am înregistrat. Noi ne-am apucat să cân­tăm cum ştiam mai bine, da doamna Speranţa ne-a oprit. Ne-a zis să cân­tăm exact cum cântau bătrânii, cu armonia sim­plă. Noi ne-am mirat, da am înţeles ce vrea şi am cântat aşa cum era mai demult la hore, în sat, mai din topor, cum se zi­ce, nu­mai cu două tonuri la ar­monie şi unele piese chiar numai cu un ton. Că aşa se cânta, nu se ştia altfel, că nu aveam mai demult nici braci, sau violă, cum i se spune.

- Şi cum se cânta de fapt înainte? Cum era la horele de aici, de la poalele cetăţilor dacice?

- Păi se cânta simplu de tot, fără staţie, fără nimic. Eram 6-7 în taraf, şi la câte o nuntă, cântau doi în casă, la mireasă, doi în şură, la mi­re şi la ficiori, doi la drum. Era greu, că nu a­veai mi­cro­foane şi tră­geai tare, să se au­dă. Aşa cântam toată noaptea, ve­neam acasă, di­mi­neaţă, rupţi. Da şi aveam viori pe a­tunci, viori ade­vă­rate, să le fi auzit cum sunau! Că de aveam viori ca astea de azi, puteai să stai acasă mai bine, că nu se auzea. De obicei, se horea în faţa bisericii. Oa­menii ieşeau de la biserică şi chiar acolo se încingea hora. Pe la Vaidei şi Romos era altfel: acolo mergeau flăcăii la horă călări, îmbrăcaţi ţărani, şi mai ales în Romos e o muzică... nu seamănă cu nimic din toa­tă zona asta. La noi se făcea aşa, o horă mare, roată, şi în ea intrau pe rând numai câte doi şi ne făceau semn. Şi noi trebuia să cântăm exact pe ce ştia omu să joa­ce mai bine. Dacă veneau alţi mu­zicanţi, nu ştiau ce trebuie, că nu ştiau ce vrea omu. Unii ve­neau cu fluierele la şerpar, şi când făceam noi câte o pauză, se apucau ei, cu fluierele. Învâr­ti­te şi bătute, astea erau forţa la horă.

- De unde găseaţi pe atunci viori aşa de bune?

- Căutam viori vechi, pe unde umblam, că pe atunci se găseau viori adevărate. Noi între noi, lău­tarii, ne uitam şi cumpăram unii de la alţii, când mer­geam prin ţară. De când scotea câte unu vioara din cutie, puteai să îţi dai seama ce e cu ea, după formă, după cum era brăzdat lemnul. Şi dacă mai puneai şi mâna pe ea, să auzi cum sună, ştiai. Apoi, şi-aici, în Orăştie, erau familii la case mari, unde oamenii cîntau de plăcere muzică clasică. Făceau câte o serată şi veneau toţi cu instrumentele şi cân­tau ei între ei, de plăcere. Se delectau, cum ar veni. Oameni de cultură, na, le plăcea muzica! Erau saşi, evrei, unguri, şi mai cumpăram de la ei viori vechi, extraordinare. Era unu, vânzător de flori, îl chema Weltzer, la el mereu se făceau serate mu­zicale. El era milionar declarat şi pe timpul lui Ceauşescu, bani făcuţi numai din vânzarea de flori. Da ce flori avea! Nemaivăzute în ziua de azi. De la el am cumpărat două viori. Una cu lemn de mahon, aşa ceva, o singură dată în viaţă am mai văzut, de când sunt, şi un Magini, care suna extraordinar. Pe-asta din urmă mi-a dat-o mie tata. Dar a fost cineva de la Oradea care venea pe aici. El cumpăra toate vio­rile bune, că dacă făceai un preţ, el îţi dădea de trei ori, de cinci ori preţul. Tata s-a gândit că o să luăm noi altele şi, într-o zi, când nu eram eu acasă, le-a vândut pe cele două, cea de mahon şi Magini-ul meu. Când m-am întors, nu mi-a venit să cred că a făcut aşa o greşeală. Ne-am certat şi l-am tri­mis după ele, la Oradea. Dar era prea târziu. S-a în­tors tata de la Oradea plângând, că şi-a găsit vi­oa­ra toată desfăcută, la omul ăla, şi pe-a mea nu o mai avea, o trimisese deja în America. Am cumpărat după aceea altele, de la muzicanţi care ajungeau să cânte prin Austria şi aduceau de acolo.

- După părerea dvs., care sunt melodiile cele mai vechi ale tarafului, chiar de aici, din zonă?

- Probabil cea mai veche melodie e din zona Grădişte şi Luncani, "Hora Luncănească" îi zice. Nu se ştie de unde a apărut hora asta, cred că mai întâi era cântată la fluier, că e foarte simplă. Şi se numără până la zece, şi fiecare număr are o stri­gă­tură şi se bate în pământ cu piciorul. Apoi iar fac pa­şii şi iar strigă şi numai bărbaţii o joacă. Un alt cântec foarte vechi este "Cântecul Bradului", sau "a Bradului", cum se zice la noi. Se cânta când murea un fecior, şi chiar şi acum se aduce un brad de la munte. Dacă feciorul a avut 25 de ani, bradul tre­buie să aibă 25 de metri lungime. Pe drumul că­tre cimitir, se cântă această melodie la vioară şi toţi cântă cu noi. Chiar din zonă, de aici, mai sunt "în­vârtitele de ponturi", aşa le zicem noi. Că pe astea dansau ţăranii şi făceau ponturi, adică se luau la întrecere cu figuri. Se făcea aşa, un cerc, şi fiecare dansa în mijloc şi se fălea cu ce figuri ştie să facă. Şi apoi intra altu şi încerca să danseze şi mai şi, cu alte ponturi. Dansau bărbaţii de rupeau podelele, şi mai erau şi unii care după un vinars, se încurcau şi cădeau şi se distra lumea...aşa erau vremurile...

- Vă e dor de vremurile acelea?

- Mi-e foarte dor! Şi sper să fac aici, în sat, o şcoală de muzică şi să mai apuc o dată hora aia veche, să îi văd pe tineri cum intră în mijlocul horei perechi-perechi, să ştiu că nu s-a pierdut tradiţia şi merge mai departe.