Mica era știută în sat ca Supăreasa, tămăduitoarea cu supă. Nu era boală căreia să nu-i dea de leac, cu ierburile și fierturile ei. Nici necaz omenesc care să-i treacă poarta și să mai iasă întreg din ograda sa. La Mica Supăreasa nu ajungeai însă lesne. Căsuța albă și șuie te țintuia de departe, cu geamlâcurile ei, ca doi ochi vicleni, ce clipeau în dansul storurilor ce se ridicau și se lăsau, după cum suspina secretul vieții dinăuntru. Și-ți trecea un fior pe șira spinării și parcă te-ai fi înturnat din drum. Dacă îți țineai, totuși, firea, și pășeai mai departe, căscioara Micăi își pitea goliciunea în dosul țesăturii parfumate de Mâna Maicii Domnului, ce i se cățăra peste toate mădularele și o-nvăluia și o ascundea. Ca și când nici nu exista. Și iar ezitai: e cu adevărat sau mă mână doar o nălucă? De mergeai însă și mai departe, Mica Supăreasă îți scurta ea singură drumul și-ți deschidea calea, așa cum răsărea în cerdac, învăluită în părul ei roșiatic. Și brațul ei alb începea să se agite și să te-mbie să vii. Și-apoi, ajuns și mai aproape, te-ntâmpina zâmbetul ei născut parcă dintr-o bucurie neomenească, smălțuit în fildeșul dinților ce susurau că ești binevenit. Și-atunci, știai c-ai ajuns.
Satul
Cine bătea drumul spre Mica Supăreasă n-o făcea însă de drag. Numai cine avea o mare durere se-ncumeta până sus în deal. Veneau la ea betegi din tot satul sau femei tinere, bolnave din iubire. Cu toții căutau să se-ntremeze cu supa făcută de ea. Și Mica îi ajuta pe toți. Să nu mai plângă, să nu-i mai doară, să scape de necazul pe care-l aveau.
Eu eram copil pe-atunci și Maria, o mătușă a tatii, mă tot lua cu ea la Mica, când îi făcea comisioane. Dis-de-dimineață, zi după zi, își sufleca poalele rochiei și mă trăgea după ea prin praful drumului, înaintând vioaie către căscioara din deal. Mica îi dădea supa ei minunată pe care mătușa le-o ducea celor neputincioși, ce nu puteau bate drumul la Supăreasa. Lucrurile se așternuseră astfel de pe vremea când mătușii îi mureau pruncii, de îndată ce se nășteau. Și Mica o ajutase să-și șteargă valurile de lacrimi, să alunge răul care o stăpânea. Cu pântecul secat de pruncii care furaseră toată viața din ea, a ajuns prima oară, mătușa Maria, la Mica. "Stârpește răul ăsta din mine, că nu mai am vlagă să plămădesc, prunc după prunc, doar ca să-i văd cum mor, când abia au început să respire!". Și supa Micăi i-a fost de leac. A născut Maria, la 50 de ani, un copil zdravăn, pe care nicio boală nu l-a atins. Și care s-a făcut mare și trăiește și azi, fericit. Iar, după miracolul petrecut în trupul ei, și-a făcut obiceiul să meargă la Mica, să ia supa aburindă în străchini și s-o ducă la cei ce nu puteau ajunge până la ea. Convinsă că-n zeama aceea stătea secretul vieții și al tămăduirii. Un dar pe care tare mult și-a dorit să-l împartă cu satul întreg.
Când am ajuns prima dată la Mica, m-a îmbătat mirosul de pătrunjel proaspăt, al degetelor ei albe și lungi. Parcă ființa ei întreagă era aromată și caldă, ca supa vindecătoare pe care mi-a pus-o în față. O supă cu găluște ca niște galbeni dospiți la soare, o zeamă parfumată și atât de limpede, de vedeai fundul blidului, dar și al adâncului din sufletul tău. Toată casa Micăi se unduia în mirosul acela de buruieni și legume și mirodenii. Iar, pe deasupra se răspândea zâmbetul ei luminos, care umplea încăperea.
Și tot mergând pe deal, la Mica Supăreasa, aveam să aflu și poveștile vindecărilor ei. Ologi ce se puneau pe picioare, fete ce își găseau alesul, oameni sărmani ce începeau să-și vadă munca răsplătită, mame cu copii costelivi și bolnavi care se bucurau apoi să-i vadă înzdrăveniți. Unele povești despre tămăduirile Supăresei le auzeam de la mătușa Maria. Pe altele le deslușeam, dincolo de ușa odăii, în care mă retrăgeam când nefericiții începeau să vină la Mica. O dâră de lumină se lățea și lăsa contururile să se strecoare înăuntru. Și șoaptele și plânsetele răzbăteau o vreme prin perete. Pentru ca apoi să se stingă. Și dâra de lumină se zărea iar și contururile ce intraseră cenușii ieșeau preschimbate de surâsuri proaspete și luminoase. Și-așa, în scurt timp, ajunse satul un tărâm al tinereții și al fericirii. Până într-o zi.
Dispariția
Într-o zi satul a-nceput să vuiască: "A dispărut Supăreasa! Mica s-a făcut nevăzută și n-a lăsat vorbă la nimeni! Parcă a-nghițit-o pământul, că nimic n-a rămas în urma ei!". Și bătrânele bodogăneau pe la porți: "Păi da! Că n-a fost lucru curat cu femeia asta! Prea îi stătea în putere tot!". Au făcut înconjurul satului apoi istorii tot mai bine legate, dar care se băteau cap în cap. Ba că Supăreasa a plecat, ca să nu dea socoteală pentru buruienile pe care le creștea în curte și le punea oamenilor în mâncare, de ajungeau, unii dintre ei, să aibă aiureli. Ba că a fugit cu un bărbat pe care-l iubea. Ba că ierburile ei nu mai erau bune de leac, și de supărare s-ar fi aruncat în râul de la marginea satului. Au mers vorbele de-a lungul și de-a latul uliței, o zi și încă o zi și încă vreo lună sau două. Până când lumea s-a luat cu viața și cu necazul și nu și-a mai bătut capul cu Supăreasa. Anii au trecut repejor, și-abia dacă-și mai amintea cineva de Mica și supa ei. Satul parcă se părăginise și el. Oamenii se-ntristau și se-mbolnăveau din nou, ca-n orice alt loc de pe pământ. Așa l-am și lăsat, pustiit și gârbovit, de parcă o mână rea ar fi smuls sufletul din el. Și viața m-a dus departe.
Supa
Aveam să mă-ntorc în sat după 30 de ani, la moartea mătușii Maria. Era singura mea legătură cu locul acela, în care trăisem verile primei copilării. N-a fost o despărțire tristă, pentru că Maria trăise împlinită și murise împăcată, la peste 90 de ani. Ar fi trăit ea și mai mult, ziceau bătrânele din sat, de nu i-ar fi pierit copiii aceia dintâi și n-ar fi mâncat-o suferința în tinerețe. După ce au fost înfăptuite toate cele de cuviință și băiatul Mariei și toți cei apropiați au plecat, m-am gândit să mai străbat o dată satul. Drumul mi s-a părut ireal, învăluit într-un parfum ce mi se părea cunoscut. Mi-am ridicat privirea. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că mai toate casele, de-a dreapta și de-a strânga uliței, erau umbrite de Mâna Maicii Domnului, care umplea aerul de miresme. Iar oamenii pe care-i întâlneam pe drum aveau zâmbete largi și păreau împăcați. Am zâmbit și eu și am intrat în casa unde era pomana. Mai erau înăuntru doi-trei vecini, ce se așternuseră la masă. Sorbeau în tăcere, din farfuriile albe de porțelan. M-am alăturat lor, la acea masă a împăcării vieții cu moartea, iar când am dus la gură prima lingură de supă, le-am înțeles liniștea. Era supa magică a Micăi! Mirosul tare, de pătrunjel proaspăt smuls din pământ. Supăreasa se întorsese în sat! Și satul se întorsese la viață.
Mica
N-am putut pleca înainte de a trece pe la Mica Supăreasa. Ceva mai bătrână, acum, dar la fel de frumoasă, cu valurile ei de păr odinioară roșcate, acum argintii, a întins spre mine mâna ei albă și străvezie spunând: "Mi-aduc aminte de tine! Nu te-ai schimbat prea mult. Mereu îmi cereai supă, când veneai pe la mine. Și eu îți spuneam că-i fermecată și-mplinește toate dorințele. Și tu credeai. Credeai că oamenii se fac sănătoși și fericiți, pentru că mănâncă supa făcută de mine. O fac din nou. Cea mai bună supă din lume!". Mica Supăreasa a râs și am zâmbit și eu. Ea a rămas, eu am plecat. Și, în loc de rămas-bun, mi-a vârât între degete o bucățică de hârtie. Am despăturit-o mai târziu, acasă. Era rețeta ei secretă.
ALINA DINCĂ
Reproduceri după picturi de GEORGETA NĂPĂRUȘ