Aparenta linişte internă, instalată după 1907, era dublată de statutul confortabil de ţară neutră. Lumea din jur începea să fiarbă, dar, teoretic, asta ne afecta prea puţin, noi puteam sta liniştiţi, instalaţi în vechile metehne, perfecţionate în epoca fanariotă. Multă râcă politicianistă, mult clientelism şi prea puţină responsabilitate, prea puţin curaj şi prea puţină forţă de reacţie - asta avea să devoaleze, până la urmă, intrarea României în război, în august 1916, de partea Antantei.
România avea, în 1916, o elită intelectuală şi politică incomparabil mai elevate decât ce ne oferă, după 50 de ani de comunism, scena publică de azi. Asta ar fi diferenţa majoră între cele două perioade. Necazul e că buna creştere şi bunele intenţii ale celor aflaţi în capul trebilor nu garantează succesele proiectelor de ţară (dacă ele or fi existând şi azi). Aşa se face că decizia curajoasă - şi atât de grea - a Regelui Ferdinand, de a intra în război împotriva dinastiei din care făcea parte, pentru ţelul României Mari, avea să supună societatea vremii unui veritabil test de maturitate. Nu toată lumea avea să treacă acest test, iar observatorii critici punctează asta, zi de zi, în memoriile lor de război. Nu elanul îi lipsea, de bună seamă, tinerei Românii de la 1916, dar îi lipseau, cu siguranţă, o mai bună organizare, o mai bună infrastructură (nimic nou, după 100 de ani!) şi o mai bună dotare tehnică - de la spitale până la armată (asta, apropo de recentele investiţii în tehnică militară...). Toate aceste lipsuri aveau să ne coste mii şi mii de vieţi şi doi ani de mare suferinţă, anii refugiului de la Iaşi. Până la urmă, excepţionalitatea unor personaje care au reuşit să se remarce, ca şi contextul epocii - şi el, bine manipulat de bunii oameni pe care îi aveam - au întors soarta României, care, în numai câteva luni, de la câteva judeţe sărăcite şi flămânde din Moldova, avea să devină "România dodoloaţă" de la 1918.
Să lupţi până la capăt, chiar şi când nu se mai vede nici o speranţă, asta e lecţia cea mai importantă pe care generaţia Marii Uniri o lasă României, adesea cam depresivă şi comodă, de azi. Şi ne mai lasă şi lecţia propriilor sale greşeli. Să luptăm pentru a avea oameni potriviţi la locurile potrivite: văzute cu "monoclul" de la 1916, corupţia şi clientelismul de azi par cele mai mari ameninţări ale României, la 100 de ani de la Marea Unire. Nu e musai să duci mari războaie ca să ridici România. Generaţia 2017 are propriile războaie de dus, iar unele dintre ele sunt exasperant de vizibile, pentru oricine iubeşte ţara asta!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
